Cabalistul Isaac Luria
Cabalistul Isaac Luria (1534-1572)
Pentru cei care sunt interesaţi de Cabala, Luria este o ilustră personalitate. Nu vom intra în detalii, anume, ce înseamnă Cabala, ea s-a născut în urmă cu două milenii, fără a se defini decât la mijlocul celui de al doilea mileniu al erei noastre. Unii cred că este o simplă speculaţie, un joc al minţii, alţii o dispreţuiesc, iar în limba germană cuvântul Kaballe înseamnă intrigă, vezi şi drama lui Schiller, „Kaballe und Liebe”. În română, utilizat vulgar, cuvântul are acelaşi sens peiorativ. Dar Cabala a fost un domeniu de care s-au ocupat nu numai învăţaţi evrei, ea a devenit un bun al misticii creştine, numeroşi teologi aducându-şi contribuţia. Este un sistem de reprezentare a lumii prin sfere ale percepţiei şi reprezentării, de interpretare a Divinităţii. Unii consideră Cabala ca singura şansă de a percepe pe Dumnezeu.
Isaac Luria a trăit în Galileea, era numit Ha-Arie Kodeş, adică „leul sacru”, ultimii ani ai vieţii sale foarte scurte (38 de ani) şi i-a petrecut în oraşul Safed (Ţfat), un centru al înţelepţilor din Evul Mediu oriental. Tatăl său era originar din Polonia, la început familia s-a stabilit la Cairo, unde Isaac a studiat scrierile teologice, mistice, în special Zoharul (Cartea splendorii), era un discipol al lui Caro, Cordovero, cei care au pus bazele Cabalei ca domeniu specific. A scris un singur somentariu, dar de mare însemnătate, iar elevul său a fost vestitul Haym Vital care a scris „Arborele vieţii”, unde a expus concepţia lui Luria despre Dumnezeu. Se afirmă astfel că Dumnezeu s-a retras în sine, după Geneză, iar înainte de a popula lumea, fiinţele erau închise în vase, globuri magice. Îmi amintesc că o peliculă de desene animate din fosta Cehoslovacia prelua exact această imagine care mi-a rămas în memorie. Ne dă impresia că întreaga lume a fost creată din sfere închise, ca nişte ouă, că viaţa a premers vieţii. De altfel , Cabala nu dă importanţă Haosului primordial, ea concepe lumea ca pe un sistem din vecii vecilor organizat, ceea ce sub aspect ştiinţific s-ar numi sistem guvernat de legi şi nu de întâmplare. Haosul a început când vasele s-au spart, dar haosul era numai o etapă între două sisteme. Concepţia se regăseşte în teoria astrofizicienilor despre Big-Bang.
Gershom Scholem a subliniat caracterul mesianic al cabalisticii luriene, pornind e la ideea de „restituire” (tikkun) a lumii. Prin desăvârşire morală, spirituală (idee comună cu un precept budist) lumea se va regăsi şi Mesia va reveni printre noi, nu ca să ne pedepsească pentru păcate, ci pentru a readuce armonia universală. Se poate spune că Isaac Luria, prin exemplul său, prin moştenirea lăsată nouă, a deschis o poartă modernităţii şi umanismului din secolele care au urmat.
Boris Marian
Pentru cei care sunt interesaţi de Cabala, Luria este o ilustră personalitate. Nu vom intra în detalii, anume, ce înseamnă Cabala, ea s-a născut în urmă cu două milenii, fără a se defini decât la mijlocul celui de al doilea mileniu al erei noastre. Unii cred că este o simplă speculaţie, un joc al minţii, alţii o dispreţuiesc, iar în limba germană cuvântul Kaballe înseamnă intrigă, vezi şi drama lui Schiller, „Kaballe und Liebe”. În română, utilizat vulgar, cuvântul are acelaşi sens peiorativ. Dar Cabala a fost un domeniu de care s-au ocupat nu numai învăţaţi evrei, ea a devenit un bun al misticii creştine, numeroşi teologi aducându-şi contribuţia. Este un sistem de reprezentare a lumii prin sfere ale percepţiei şi reprezentării, de interpretare a Divinităţii. Unii consideră Cabala ca singura şansă de a percepe pe Dumnezeu.
Isaac Luria a trăit în Galileea, era numit Ha-Arie Kodeş, adică „leul sacru”, ultimii ani ai vieţii sale foarte scurte (38 de ani) şi i-a petrecut în oraşul Safed (Ţfat), un centru al înţelepţilor din Evul Mediu oriental. Tatăl său era originar din Polonia, la început familia s-a stabilit la Cairo, unde Isaac a studiat scrierile teologice, mistice, în special Zoharul (Cartea splendorii), era un discipol al lui Caro, Cordovero, cei care au pus bazele Cabalei ca domeniu specific. A scris un singur somentariu, dar de mare însemnătate, iar elevul său a fost vestitul Haym Vital care a scris „Arborele vieţii”, unde a expus concepţia lui Luria despre Dumnezeu. Se afirmă astfel că Dumnezeu s-a retras în sine, după Geneză, iar înainte de a popula lumea, fiinţele erau închise în vase, globuri magice. Îmi amintesc că o peliculă de desene animate din fosta Cehoslovacia prelua exact această imagine care mi-a rămas în memorie. Ne dă impresia că întreaga lume a fost creată din sfere închise, ca nişte ouă, că viaţa a premers vieţii. De altfel , Cabala nu dă importanţă Haosului primordial, ea concepe lumea ca pe un sistem din vecii vecilor organizat, ceea ce sub aspect ştiinţific s-ar numi sistem guvernat de legi şi nu de întâmplare. Haosul a început când vasele s-au spart, dar haosul era numai o etapă între două sisteme. Concepţia se regăseşte în teoria astrofizicienilor despre Big-Bang.
Gershom Scholem a subliniat caracterul mesianic al cabalisticii luriene, pornind e la ideea de „restituire” (tikkun) a lumii. Prin desăvârşire morală, spirituală (idee comună cu un precept budist) lumea se va regăsi şi Mesia va reveni printre noi, nu ca să ne pedepsească pentru păcate, ci pentru a readuce armonia universală. Se poate spune că Isaac Luria, prin exemplul său, prin moştenirea lăsată nouă, a deschis o poartă modernităţii şi umanismului din secolele care au urmat.
Boris Marian
Un mare scriitor a părăsit planeta Pământ
J.D. Salinger
La 27 ianuarie 2010 a plecat, cum spunem despre decedaţi, scriitorul
Jerome David Salinger ( semna prenumele doar cu iniţiale), la vârsta de 91 de ani, împliniţi la 1 ianuarie a acestui an. Născut la New York , unde a publicat în principalul cotidian al metropolei, el a debutat în 1948, destul de matur, cu povestirea”O zi perfectă a peştelui-banană”.
Critica îl remarcă, iar în 1951 scrie romanul vieţii sale, cu multe elemente autobiografice ( a participat la război, a urmat cursurile Academiei Militare din Pennsylvania) „ De veghe în lanul de secară”, apărut la noi, în două traduceri, prima a Catincăi Ralea şi Lucian Bratu, a doua, în 2005, sub semnătura lui Cristian Ionescu, se pare , apreciată mai mult (v. IDEI ÎN DIALOG, februarie 2006, Radu Paraschivescu). În 1951, cartea s-a vândut într-un tiraj de 250.000 de exemplare, talentul autorului de a reda frământările şi reacţia unui adolescent faţă de „accidentele” vieţii, război, etc. fiind ieşit din comun. A mai scris povestiri, apoi două romane, pe care nu le-a publicat, dar a scris despre ele în corespondenţa cu numeroşi prieteni, find publicată, fără acordul său o carte cu a aceste scrisori, în Anglia. A avut loc un proces, J.D. Salinger l-a câştigat, dar cartea a apărut. Scriitorul s-a ferit toată viaţa de celebritate, a preferat, cum spunea el, „semi-obscuritatea”. În 1998, fiica şi o prietenă a sa au publicat „Memorii”. Deşi era militar, prin studiile urmate, a fost un adversar al războiului, a publicat o povestire „ Pentru Esme – cu dragoste şi abjecţie”. Poate fi comparat, orecum cu Heinrich Boell, ca manieră de scris, dar, desigur, americanismele din text îl distanţează de marele romancier european. Tatăl său era evreu, mama catolică, irlandeză, pentru scriitor originea etnică nu avea nici o importanţă. În aceeaşi lună cu el, a murit un alt scriitor de succes, Erich Segal, cel cu „Love Story”. Acolo unde sunt, îşi vor împărtăşi experienţa de viaţă, fie-le amintirea binecuvântată.
Boris Marian
J.D. Salinger
La 27 ianuarie 2010 a plecat, cum spunem despre decedaţi, scriitorul
Jerome David Salinger ( semna prenumele doar cu iniţiale), la vârsta de 91 de ani, împliniţi la 1 ianuarie a acestui an. Născut la New York , unde a publicat în principalul cotidian al metropolei, el a debutat în 1948, destul de matur, cu povestirea”O zi perfectă a peştelui-banană”.
Critica îl remarcă, iar în 1951 scrie romanul vieţii sale, cu multe elemente autobiografice ( a participat la război, a urmat cursurile Academiei Militare din Pennsylvania) „ De veghe în lanul de secară”, apărut la noi, în două traduceri, prima a Catincăi Ralea şi Lucian Bratu, a doua, în 2005, sub semnătura lui Cristian Ionescu, se pare , apreciată mai mult (v. IDEI ÎN DIALOG, februarie 2006, Radu Paraschivescu). În 1951, cartea s-a vândut într-un tiraj de 250.000 de exemplare, talentul autorului de a reda frământările şi reacţia unui adolescent faţă de „accidentele” vieţii, război, etc. fiind ieşit din comun. A mai scris povestiri, apoi două romane, pe care nu le-a publicat, dar a scris despre ele în corespondenţa cu numeroşi prieteni, find publicată, fără acordul său o carte cu a aceste scrisori, în Anglia. A avut loc un proces, J.D. Salinger l-a câştigat, dar cartea a apărut. Scriitorul s-a ferit toată viaţa de celebritate, a preferat, cum spunea el, „semi-obscuritatea”. În 1998, fiica şi o prietenă a sa au publicat „Memorii”. Deşi era militar, prin studiile urmate, a fost un adversar al războiului, a publicat o povestire „ Pentru Esme – cu dragoste şi abjecţie”. Poate fi comparat, orecum cu Heinrich Boell, ca manieră de scris, dar, desigur, americanismele din text îl distanţează de marele romancier european. Tatăl său era evreu, mama catolică, irlandeză, pentru scriitor originea etnică nu avea nici o importanţă. În aceeaşi lună cu el, a murit un alt scriitor de succes, Erich Segal, cel cu „Love Story”. Acolo unde sunt, îşi vor împărtăşi experienţa de viaţă, fie-le amintirea binecuvântată.
Boris Marian
Eugenio Montale
În 1975, Premiul Nobel pentru literatură a fost câştigat de un poet destul de puţin cunoscut, dar preţuit de cei care i-au parcurs opera – Eugenio Montale ( 1896-1981). Tatăl său a fost un om de afaceri, fiul urmând o altă cale, aceea a „focurilor de artificii” oferite de fantezia poetică. Despre Montale nu se poate scrie decât referindu-ne la opera în sine, biografia sa a fost paralelă cu timpurile trăite, evenimentele afectându-l destul de puţin. Un caz fericit, dacă se poate spune.
Poet al câmpurilor vaste, al mării, valurilor, Montale şi-a atras cititorii prin elanul vital, forţa de trăire şi retrăire a emoţiilor în faţa unei naturi darnice, dar şi plină de pericole. Ilie Constantin, Dragoş Vrânceanu, Marian Papahagi s-au încumetat să aducă în română ecoul verbului montalean. De pildă, din „Oase de sepie” – „ Nu cere vorba cea care scrutează în echer informul nostru suflet şi-n litere de foc de-a-ntregul îl declară, ca un şofran sub cer, lucind pierdut în câmpul prăfos către mijloc”. Personal, nu aş spune că traducătorul şi, probabil, poetul sunt foarte accesibili. Există o melodicitate, dar imaginile se întretaie. Iar cel care caută o logică a frazării obişnuite va căuta în zadar. De altfel , poetul declară, în final că el poate spune „ce nu suntem, ce nu voim”. Prin negare, orice se poate afirma... Poate. Dar el poate fi şi foarte realist – „Palid şi uituc în după-amiezi, lângă zidu-ncins dinspre livezi, să asculţi prin mărăcinii sterpi şfichiuiri de mierle, fâşâit de şerpi”. ... „Nu te refugia în umbra vie a desişului de stuf” ...”Îţi regândesc surâsul şi-mi e o apă clară”...Poetul călătoreşte printre oameni, ţări, continente, nume geografice, nume comune de păsări, de arbori, de ierburi, este atent la tot ceea ce pentru un om care nu scrie versuri, pare banal, nedemn de a fi comentat. Este un mare poet al amănuntului, iar arta veritabilă se face din amănunte. Generalităţi poate formula aproape oricine. În 1925, Montale scria un articol, pro-domo, în „Il baretti” – „ Nu continuă tradiţia cine vrea, ci acela care poate şi , uneori, acela care o ştie mai puţin”. Paradoxal, dar cât de adevărat. „Geniul se bazează pe conştiinţă şi onestitate ... Stilul ne va veni de la buna cuviinţă...Salvarea este poate în munca inutilă şi neobservată”. Par extrem de „cuminţi” cuvintele celui care a scris fără grabă şi a construit o operă durabilă, dăruit fiind cu o fantezie bogată şi totodată discretă. Discreţia nu înseamnă sărăcie de limbaj, dimpotrivă, este o căutare lăuntrică a tezaurului propriu, fără programe, împrumuturi, intenţii declarate, excentricităţi. „Ascultă-mă, poeţii laureaţi se mişcă numai printre plante cu nume puţin folosite- buxus, ligustru, acant” ...Poemul „Aproape o fantezie” începe cu versurile – „ Mijeşte o zi, presimt după alburiul de frust argint pe pereţi”. Unde este fantezia? În ochiul poetului-pictor. Nu oricine vede astfel începutul unei zile. „Ştiu că se poate trăi neexistând, apăruţi din cortine, din fundal, dintr-un afară ce nu există, dacă nimeni nu l-a văzut vreodată”. Ceea ce încearcă Montale, mai puţin prin declaraţii, este să lege malurile poeziei italiene de la Dante la marii creatori ai perioadei moderne, Carducci, Pascoli, D”Anunzio, ş.a. „Istotria nu se desfăşoară ca un lanţ cu verigi, neîntrerupt”. Prieten cu Umberto Saba, Italo Svevo, Carlo Levi, antifascist convins, adversar al rasismului, xenofobiei, Eugenio Montale a fost ceea ce se dorea mereu – o conştiinţă, un om de mare onestitate, iar despre talent vorbesc versurile sale neîntrecute, care nici în traducere nu-şi pierd strălucirea. Poate că,. prin el , înţelegem mai bine înrudirea limbilor italiană şi română, dar şi înrudirea oamenilor care ştiu să preţuiască frumosul.
Boris Marian
Regele Ţării de Foc
Regele Ţării de Foc a venit din România
Iuliu Popper (1857-1893) nu a fost un om obişnuit. Sunt unii care îi cunosc viaţa aventuroasă, din diverse cărţi, reviste, dar contribuţia sa la civilizaţie, condiţiile, unele misterioase, în care a trăit şi a murit merită atenţia noastră. Tatăl său era fondator al primului colegiu evreiesc şi al primului ziar liberal „Die Zeit”, din Bucureşti, era şi librar-anticar pe Calea Victoriei, profesor, a avut mai mulţi copii, o parte dintre ei s-au afirmat în alte domenii. Iuliu (Julio era trecut în acte) a studiat la Paris, la Şcoala Politehnică, se angajează la Compania Canalului de Suez, care era în construcţie, face o excursie în Extremul Orient ( India, China, Japonia). Revenit în ţară, ia contact şi cere sprijin la V.A.Urechia, ministru al Învăţământului, George Lahovary, secretarul Societăţii de Geografie. Pleacă în expediţii prin Asia, Alaska, America de Nord, se opreşte la New Orleans, unde este angajat ca inginer constructor, şef de şantier, apoi în Cuba, la Havana, pentru lucrări portuare. Fire neliniştită, se stabileşte temporar , în Mexic, conduce un ziar, trece în Brazilia, apoi în Argentina, care va fi ultima şi cea mai glorioasă etapă a vieţii sale.
Este angajat de o companie pentru a găsi şi exploata aur în America de Sud. La 7 septembrie 1886 estre numit şef al lucrărilor de prospectare în Ţara de Foc, peninsula de dincolo de strâmtoarea Magellan. El se preocupă de descrierea geografică a acestor locuri puţin cunoscute, de relaţiile cu băştinaşii, care vedeau prima oară europeni cu căciuli de dorobanţ ( Popper îşi adusese şi concetăţeni), dar suspiciunea amerindienilor nu s-a risipit, fiind păstrate în memoria lor masacrele celor veniţi înaintea lui Popper. În 1887, în baza prospectării, se inaigurează exploatările de aur, în Ţara de Foc, apar, ca peste noapte, ateliere, bănci, locuinţe, depozite,o linie ferată, un port. Rezervele s-au dovedit mai mici decât cele preconizate, au apărut bande de jefuitori, care au trecut la maltratarea indigenilor, Popper fiind nevoit să preia funcţia de administra-guvernator pentru a restabili ordinea. Se autointitulează monarh al ţinutului şi emite o monedă unică de aur, de cinci grame, cu efigia sa şi un semn specific, ca şi un timbru care reprezenta Ţara de Foc.
Este chemat în faţa instanţei de judecată, la Buenos Aires, pe motive false, calomnii ale celor care nu reuşiseră ceea ce a realizat Popper. Deşi avea şanse de a se descurca, urmând a fi achitat, este ucis, nici astăzi nu se ştie de cine, la 6 iunie 1893. Varianta oficială a fost – atac de cord, dar presa a vorbit de un asasinat. Popper devenise o personaloitate de interes intrnaţional. Ca patriot numise unele localităţi cu nume geografice din România, ca şi cu cele ale membrilor Casei Regale, care privea cu bunăvoinţă activitatea sa. De pildă – Monte Lahovary, Monte Manu, Rio Rosetti, Rio Urechia, Punta Sinaia, ş.a. În Bucureşti apărea un Jurnal cu numele său, sub patronajul Societăţii de Geografie. A lăsat moştenire o bogată corespondenţă, jurnale personale, cu observaţii ştiinţifice. Familia Roudinesco, stabilită la Paris era înrudită cu Popper şi a păstrat ceva din moştenirea sa. Popper a iniţiat şi o expediţie la Polul Sud şi există bănuiala că de aici i s-a tras moartea. Jules Verne, Mark Twain au ştiut de existanţa acestui personaj- personalitate. S-au născut şi legende despre un fals Iuliu Popper, un rătăcitor prin America şi Europa.
Boris Marian
Iuliu Popper (1857-1893) nu a fost un om obişnuit. Sunt unii care îi cunosc viaţa aventuroasă, din diverse cărţi, reviste, dar contribuţia sa la civilizaţie, condiţiile, unele misterioase, în care a trăit şi a murit merită atenţia noastră. Tatăl său era fondator al primului colegiu evreiesc şi al primului ziar liberal „Die Zeit”, din Bucureşti, era şi librar-anticar pe Calea Victoriei, profesor, a avut mai mulţi copii, o parte dintre ei s-au afirmat în alte domenii. Iuliu (Julio era trecut în acte) a studiat la Paris, la Şcoala Politehnică, se angajează la Compania Canalului de Suez, care era în construcţie, face o excursie în Extremul Orient ( India, China, Japonia). Revenit în ţară, ia contact şi cere sprijin la V.A.Urechia, ministru al Învăţământului, George Lahovary, secretarul Societăţii de Geografie. Pleacă în expediţii prin Asia, Alaska, America de Nord, se opreşte la New Orleans, unde este angajat ca inginer constructor, şef de şantier, apoi în Cuba, la Havana, pentru lucrări portuare. Fire neliniştită, se stabileşte temporar , în Mexic, conduce un ziar, trece în Brazilia, apoi în Argentina, care va fi ultima şi cea mai glorioasă etapă a vieţii sale.
Este angajat de o companie pentru a găsi şi exploata aur în America de Sud. La 7 septembrie 1886 estre numit şef al lucrărilor de prospectare în Ţara de Foc, peninsula de dincolo de strâmtoarea Magellan. El se preocupă de descrierea geografică a acestor locuri puţin cunoscute, de relaţiile cu băştinaşii, care vedeau prima oară europeni cu căciuli de dorobanţ ( Popper îşi adusese şi concetăţeni), dar suspiciunea amerindienilor nu s-a risipit, fiind păstrate în memoria lor masacrele celor veniţi înaintea lui Popper. În 1887, în baza prospectării, se inaigurează exploatările de aur, în Ţara de Foc, apar, ca peste noapte, ateliere, bănci, locuinţe, depozite,o linie ferată, un port. Rezervele s-au dovedit mai mici decât cele preconizate, au apărut bande de jefuitori, care au trecut la maltratarea indigenilor, Popper fiind nevoit să preia funcţia de administra-guvernator pentru a restabili ordinea. Se autointitulează monarh al ţinutului şi emite o monedă unică de aur, de cinci grame, cu efigia sa şi un semn specific, ca şi un timbru care reprezenta Ţara de Foc.
Este chemat în faţa instanţei de judecată, la Buenos Aires, pe motive false, calomnii ale celor care nu reuşiseră ceea ce a realizat Popper. Deşi avea şanse de a se descurca, urmând a fi achitat, este ucis, nici astăzi nu se ştie de cine, la 6 iunie 1893. Varianta oficială a fost – atac de cord, dar presa a vorbit de un asasinat. Popper devenise o personaloitate de interes intrnaţional. Ca patriot numise unele localităţi cu nume geografice din România, ca şi cu cele ale membrilor Casei Regale, care privea cu bunăvoinţă activitatea sa. De pildă – Monte Lahovary, Monte Manu, Rio Rosetti, Rio Urechia, Punta Sinaia, ş.a. În Bucureşti apărea un Jurnal cu numele său, sub patronajul Societăţii de Geografie. A lăsat moştenire o bogată corespondenţă, jurnale personale, cu observaţii ştiinţifice. Familia Roudinesco, stabilită la Paris era înrudită cu Popper şi a păstrat ceva din moştenirea sa. Popper a iniţiat şi o expediţie la Polul Sud şi există bănuiala că de aici i s-a tras moartea. Jules Verne, Mark Twain au ştiut de existanţa acestui personaj- personalitate. S-au născut şi legende despre un fals Iuliu Popper, un rătăcitor prin America şi Europa.
Boris Marian
Robeson
Poţi să adormi definitiv cu conştiinţa că eşti un nimeni? Cine stabileşte criteriile? Ce înseamnă să fii CINEVA şi să nu fii nimic? Să ai bani, să ştii multe, să fii celebru? .Nici una, nici celelate. Este important să fii fericit cu ceea ce faci, să fii om cu cei apropiaţi, să nu dispreţuieşti pe nimeni, să încerci să nu nedreptăţeşti pe cineva.... Spre tot ce este îndoielnic, sufletul meu, pasăre rănită se-ndreaptă, ca-n bătaia puştii gata să tragă, sub privirea aţintită sau spre capcana pe care făptaşul o a uitat de mult prin crânguri, merg ca un orb şi ocolesc oraşul în care toţi mărşăluiesc cu stângul. E cam târziu să-mi schimb eu locul sau el să-mi schimbe felul, mă pătrunde un dor de cavalerii-urcaţi pe soclul legendei meselor nicicând rotunde...
Baudelaire – A te livra lui Satan- ce înseamnă? Ce poate fi mai absurd ca progresul, din moment ce omul, aşa cum faptele de zi cu zi o dovedesc, este necontenit asemenea şi egal omului, adică în aceeaşi stare de sălbăticie? .
Goethe şi Baudelaire spun că un om trebuie să se simtă mare, dacă vrea să fie mare. Ei nu vorbesc de celebritate.
Boris Vian ( 1920-1959), un adult şi un copil totodată, a scris –Drumul şerpuia pe lângă faleză. Pe marginea lui creşteau calamine înflorite şi bruiuze ( n.n.???) cam ofilite, ale căror petale se risipiseră pe jos. Insecte ascuţite îşi săpaseră în pământ mii de găuri... Miezul rou-închis al salamineleor pulsa în soare.... Un artist, un pictor..Am ajuns azi-dimineaţă şi nu am fost bine primiţi, fiindcă pe plajă nu era nimeni, decât grămezi de tipi morţi sau grămezi de bucăţi de tipi, de tancuri şi de camioane distruse... Nu îmi place această dezordine de dragul dezordinii...
Moartea lui Ahasverus, de Lagerkvist - Într-un han pentru drumeţii în pelerinaj la Ţara Sfântă, într-o seară, sosi un om ce părea urmărit de fulgere, deoarece, în momentul în care uşa se deschise brusc, în spatele lui, întreg cerul părea o văpaie... Splendid început.
Cineva îmi spune că sunt veleitar. Sunt. Am veleităţi, mă cred regele Arthur. Cineva spune să nu mai scriu. Eu scriu, dacă nu aş scrie, aş muri. Nu o fac pentru a mă admira, ci din nevoia de a comunica, desigur, nu cu oricare trecător, poate cu Dumnezeu, cu El aş vorbi o viaţă. El nu a trecut pe aici, poate, prin somn. E nebun, va spune cineva despre mine, da, sunt. Dar în faţa Poesiei, în faţa lui Dumnezeu nu există nebuni, ci numai buni sau răi sau amestecaţi. Greu este să începi un text, apoi este greu să te opreşti. În adâncul infernului începi să cânţi, spune poetul Moses Rosenkranz. Cine îl cunoaşte? A murit de mult. Nu chiar. Un Bolero ne sună în minte, aşa scriu poeţii, cineva le dansează, nu mintea, ci în minte.
În 1936, la Balşoi din Moscova s-a pus în scenă opera lui Şostakovici, „Lady Macbeth din Mţensk”( după o povestire excepţională a lui Leskov, care a inspirat şi un film). După succese fulminante în ţară şi în străinătate, revenită la Moscova, opera a fost ascultată de Stalin, pe care cultura îl interesa, desigur şi ca factor de propagandă. Fiind alături de orchestră, într-o lojă mascată, Stalin a fost neplăcut surprins de zgomotul tobelor, surlelor, astfel că, a doua zi, în cotidianul „Pravda” a apărut un articol semnat de un necunoscut, în care opera era caracterizată ca un produs burghez, pe placul burgheziei. Afişele pentru viitoarele spectacole au dispărut imediat, autorului i s-au retras banii pe ultimele spectacole, iar el s-a trezir la marginea mizeriei materiale. Abia după război, Stalin, ascultând Simfonia Leningradului l-a reabilitat pe Şostakovici despre care unii credeau că era de mult în Siberia. Interesant este că omul care i-a explicat lui Şostakovici cauza dizgraţiei era mareşalul Tuhacevski, care peste nici trei ani era împuşcat de Stalin, împreună cu străluciţi comandanţi militari, de teama unui complot absolut inexistent, o provocare a contraspionajului german. În adâncul infernului încep să cânt. În 1952, Molotov l-a întrebat pe Stalin de ce nu scapă de Beria, care deportase chiar şi pe soţiile lui Kalinin, Molotov, pe copiii altor lideri, la care Stalin a răspuns, cu un zâmbet – „Dacă scap de Beria, pe cine pun în loc? Pe unul mai tânăr şi la fel ca el”. Adică acesta era un sistem, anume sistemul stalinist, forma extremistă a marxismului pus în practică. Poetului Iţic Fefer, în 1952, zbirii lui Beria i-au smuls unghiile, la interogatorii. Venit în vizită din SUA, cântăreţul de culoare, Paul Robeson, celebru în lume, care cunoştea pe membrii Comitetului Evreiesc Sovietic ce tratase cu SUA chestiuni legate de sprijinul material american în timpul războiului, a dorit să-l revadă pe prietenul său , poetul Fefer, după ce aflase că marele actor Mihoels murise într-un „accident” de camion. Fefer a fost adus în grabă de la Liubianka la Hotel Metropol, după ce a fost spălat, curăţat , îmbrăcat şi i s-au pus mînuşi negre să nu i se vadă degetele zdrobite. Fefer nu a scos un cuvânt despre torturile pe care tocami le suportase. După plecarea lui Robeson a fost grabnic împuşcat.
BORIS MARIAN
Baudelaire – A te livra lui Satan- ce înseamnă? Ce poate fi mai absurd ca progresul, din moment ce omul, aşa cum faptele de zi cu zi o dovedesc, este necontenit asemenea şi egal omului, adică în aceeaşi stare de sălbăticie? .
Goethe şi Baudelaire spun că un om trebuie să se simtă mare, dacă vrea să fie mare. Ei nu vorbesc de celebritate.
Boris Vian ( 1920-1959), un adult şi un copil totodată, a scris –Drumul şerpuia pe lângă faleză. Pe marginea lui creşteau calamine înflorite şi bruiuze ( n.n.???) cam ofilite, ale căror petale se risipiseră pe jos. Insecte ascuţite îşi săpaseră în pământ mii de găuri... Miezul rou-închis al salamineleor pulsa în soare.... Un artist, un pictor..Am ajuns azi-dimineaţă şi nu am fost bine primiţi, fiindcă pe plajă nu era nimeni, decât grămezi de tipi morţi sau grămezi de bucăţi de tipi, de tancuri şi de camioane distruse... Nu îmi place această dezordine de dragul dezordinii...
Moartea lui Ahasverus, de Lagerkvist - Într-un han pentru drumeţii în pelerinaj la Ţara Sfântă, într-o seară, sosi un om ce părea urmărit de fulgere, deoarece, în momentul în care uşa se deschise brusc, în spatele lui, întreg cerul părea o văpaie... Splendid început.
Cineva îmi spune că sunt veleitar. Sunt. Am veleităţi, mă cred regele Arthur. Cineva spune să nu mai scriu. Eu scriu, dacă nu aş scrie, aş muri. Nu o fac pentru a mă admira, ci din nevoia de a comunica, desigur, nu cu oricare trecător, poate cu Dumnezeu, cu El aş vorbi o viaţă. El nu a trecut pe aici, poate, prin somn. E nebun, va spune cineva despre mine, da, sunt. Dar în faţa Poesiei, în faţa lui Dumnezeu nu există nebuni, ci numai buni sau răi sau amestecaţi. Greu este să începi un text, apoi este greu să te opreşti. În adâncul infernului începi să cânţi, spune poetul Moses Rosenkranz. Cine îl cunoaşte? A murit de mult. Nu chiar. Un Bolero ne sună în minte, aşa scriu poeţii, cineva le dansează, nu mintea, ci în minte.
În 1936, la Balşoi din Moscova s-a pus în scenă opera lui Şostakovici, „Lady Macbeth din Mţensk”( după o povestire excepţională a lui Leskov, care a inspirat şi un film). După succese fulminante în ţară şi în străinătate, revenită la Moscova, opera a fost ascultată de Stalin, pe care cultura îl interesa, desigur şi ca factor de propagandă. Fiind alături de orchestră, într-o lojă mascată, Stalin a fost neplăcut surprins de zgomotul tobelor, surlelor, astfel că, a doua zi, în cotidianul „Pravda” a apărut un articol semnat de un necunoscut, în care opera era caracterizată ca un produs burghez, pe placul burgheziei. Afişele pentru viitoarele spectacole au dispărut imediat, autorului i s-au retras banii pe ultimele spectacole, iar el s-a trezir la marginea mizeriei materiale. Abia după război, Stalin, ascultând Simfonia Leningradului l-a reabilitat pe Şostakovici despre care unii credeau că era de mult în Siberia. Interesant este că omul care i-a explicat lui Şostakovici cauza dizgraţiei era mareşalul Tuhacevski, care peste nici trei ani era împuşcat de Stalin, împreună cu străluciţi comandanţi militari, de teama unui complot absolut inexistent, o provocare a contraspionajului german. În adâncul infernului încep să cânt. În 1952, Molotov l-a întrebat pe Stalin de ce nu scapă de Beria, care deportase chiar şi pe soţiile lui Kalinin, Molotov, pe copiii altor lideri, la care Stalin a răspuns, cu un zâmbet – „Dacă scap de Beria, pe cine pun în loc? Pe unul mai tânăr şi la fel ca el”. Adică acesta era un sistem, anume sistemul stalinist, forma extremistă a marxismului pus în practică. Poetului Iţic Fefer, în 1952, zbirii lui Beria i-au smuls unghiile, la interogatorii. Venit în vizită din SUA, cântăreţul de culoare, Paul Robeson, celebru în lume, care cunoştea pe membrii Comitetului Evreiesc Sovietic ce tratase cu SUA chestiuni legate de sprijinul material american în timpul războiului, a dorit să-l revadă pe prietenul său , poetul Fefer, după ce aflase că marele actor Mihoels murise într-un „accident” de camion. Fefer a fost adus în grabă de la Liubianka la Hotel Metropol, după ce a fost spălat, curăţat , îmbrăcat şi i s-au pus mînuşi negre să nu i se vadă degetele zdrobite. Fefer nu a scos un cuvânt despre torturile pe care tocami le suportase. După plecarea lui Robeson a fost grabnic împuşcat.
BORIS MARIAN
De pe alte longitudini
De pe alte longitudini
Ţi-am adus toate darurile din lume, nu mi-ai răspuns. Ţi-am adus rubine, safire, blănuri scumpe, aur moale şi curat, nu mi-ai răspuns. Eu nu doream nimic din ceea ce ar putea să-mi ofere oricare altă fiinţă – numai zâmbetul tău. Nu ai zâmbit. Munţii, valurile mării ştiu să zâmbească, uneori, lupul are momente de duioşie, nu mai spun minunatul câine, cu ochii aceia superinteligenţi. Dar tu nu mi-ai răspuns. Ştiu şi de ce. Pentru că nu am răbdarea de a aştepta o mie de ani. Nu sunt nici munte, nici mare, sunt om. Iar omul poate fi uşor zdrobit de o simplă tăcere. Nu ştiu de ce , N. îmi aminteşte de Susane Sarandon, dar tu, iubita vieţii mele, în special acum, când nici nu mai exişti ( pentru mine), nu-mi aminteşti decât de o partidă de sex, de care nu am avut parte. Scuză-mă, nu am fost niciodată vulgar, dar nu am cuvinte potrivite.
De tăcere s-a înconjurat şi Stalin. Tăcerea călăului, tăcerea ghilotinei, a scrisorilor anonime, delaţiunii, tainelor ucigătoare. Beria se învârtea în jurul lui Stalin, care ba îşi revenea, ba recădea în comă. Beria îl înjura birjăreşte, când Stalin avea ochii închişi, iar când marele conducător îşi revenea puţin, Beria îi săruta mâinile. Când omul a murit ... definitiv, Beria a fugit la Kremlin să dea primele dispoziţii. Regele murise, el trebuia să fie regele. De la vârsta de 16 ani, Beria începuse activitatea sa de „revoluţionar” marxist, organizând un cerc de studii. Aici sunt de acord cu politologii care spun că însuşi marxismul are un dram de satanism, din moment ce un asemenea specimen ca Lavrenti Beria a reuşit să facă o carieră trecând peste zeci de mii, sute de mii de cadavre, pornind de la un cerc de marxism. Din 1938 până în 1953, el a fost „spada revoluţiei” cum l-a numit însuşi Stalin. Dar tot ceea ce a făcut era aprobat de Biroul Politic, desigur, în cazurile mai importante şi ... dificile. Nici unul dintre cei care l-au condamnat nu era străin de crimele lui Beria. Stalin mai avea şi alţi „colaboratori” de care se teameau membrii Biroului Politic - şeful gărzii personale, administratorul –şef, o serie de informatori personali, etc. Bucătarul -şef era general. Fiul lui Stalin, cel mic, Vasili, a fost promovat general la vârsta de 23 de ani, a dus o viaţă de cumplită depravare, s-a înconjurat de escroci, a devenit alcoolic, a provocat avarii aviatice, în calitate de comandant de escadrilă, a fost arestat şi apoi internat la un sanatoriu, iar la vârsta de
circa 40 de ani a murit, după ce ani de zile a afirmat în faţa oricui, inclusiv a jurnaliştilor din Occident, că tatăl său a fost asasinat sălbatic de membrii Biroului Politic. De fapt, în mintea slăbită de alcool a lui Vasili a rămas imaginea tatălui său, după moarte, când era supus autopsiei, scenă care l-a cutremurat, deşi era în stare de ebrietate. Destituirea lui Vasili a fost făcută chiar de tatăl său, în 1952, după ce un avion a căzut în curtea Kremlinului. Fiica lui Stalin, Svetlana s-a îndrăgostit la vârsta de 16 ani de un jurnalist şi regizor evreu, Klaper, Stalin a pălmuit-o şi a făcut-o proastă şi urâtă, iar pe bietul potenţial ginere l-a trimis în deportare , unde a şi murit, după ce a mai fost şi torturat, fiind acuzat de spionaj în favoarea imperialiştilor. Fiul cel mare al lui Stalin, Iakov, era născut de prima soţie a lui Stalin, s-a certat definitv cu tatăl său, în 1936, la izbucnirea războiului s-a încadrat într-o unitate de artilerie, a fost făcut prizonier, fiind ţinut în lagăr în scopul unui schimb avantajos. Ocazia s-a ivit, când feldmareşalul von Paulus a fost luat prizonier la Stalingrad. Stalin a refuzat schimbul, iat Iakov a fost executat de nemţi. Unii bănuiesc că a fost ucis de un deţinut angajat chiar de serviciul secret al armatei sovietice. Mai există şi varianta oficială, anume că fiul lui Stalin s-a sinucis aruncându-se pe gardul din sârmă pusă sub tensiune electrică. Este ciudat că Stalin avea momente de tandreţe faţă de copii, astfel pe Svetlana o răsfăţa când era mică, la fel, pe copiii ei, iar după moartea celei de a doua soţii, Nadejda Aliluieva, pe care, se spune, a ucis-o după o ceartă violentă, s-a schimbat, devenind şi mai rău, dar mergea în fiecare an, de ziua decesului, să pună flori la mormântul de la mănăstirea Novodevici. Am văzut acel mormânt. Scriitorul Emil Ludwig, care l-a vizitat în acea perioadă, scria că Stalin făcea impresia unui bunic căruia poţi să-i încredinţezi un nepot să-l crească. Scriitorul nu era un bun psiholog, dar nici Stalin nu era un actor prost.
Abia astunci au început marile procese de lichidare a vechii gărzi a PC, Stalin urmărind personal, din spatele unor draperii, interoggatoriile, torturile, efectul acestora. Iar Molotov şi Malenkov, ca şi Beria, participau direct la aceste toruri ce aduceau Rusia în plin Ev Mediu. O bandă născută în interiorul aşa zisei dictaturi a proletariatului. Nici unul nu mai era nici proletar, nici intelectual, era ceea ce numea John Kennedy , senator în 1953, când a fost arestat Beria, „noul superman sovietic”.
Boris Marian
Ţi-am adus toate darurile din lume, nu mi-ai răspuns. Ţi-am adus rubine, safire, blănuri scumpe, aur moale şi curat, nu mi-ai răspuns. Eu nu doream nimic din ceea ce ar putea să-mi ofere oricare altă fiinţă – numai zâmbetul tău. Nu ai zâmbit. Munţii, valurile mării ştiu să zâmbească, uneori, lupul are momente de duioşie, nu mai spun minunatul câine, cu ochii aceia superinteligenţi. Dar tu nu mi-ai răspuns. Ştiu şi de ce. Pentru că nu am răbdarea de a aştepta o mie de ani. Nu sunt nici munte, nici mare, sunt om. Iar omul poate fi uşor zdrobit de o simplă tăcere. Nu ştiu de ce , N. îmi aminteşte de Susane Sarandon, dar tu, iubita vieţii mele, în special acum, când nici nu mai exişti ( pentru mine), nu-mi aminteşti decât de o partidă de sex, de care nu am avut parte. Scuză-mă, nu am fost niciodată vulgar, dar nu am cuvinte potrivite.
De tăcere s-a înconjurat şi Stalin. Tăcerea călăului, tăcerea ghilotinei, a scrisorilor anonime, delaţiunii, tainelor ucigătoare. Beria se învârtea în jurul lui Stalin, care ba îşi revenea, ba recădea în comă. Beria îl înjura birjăreşte, când Stalin avea ochii închişi, iar când marele conducător îşi revenea puţin, Beria îi săruta mâinile. Când omul a murit ... definitiv, Beria a fugit la Kremlin să dea primele dispoziţii. Regele murise, el trebuia să fie regele. De la vârsta de 16 ani, Beria începuse activitatea sa de „revoluţionar” marxist, organizând un cerc de studii. Aici sunt de acord cu politologii care spun că însuşi marxismul are un dram de satanism, din moment ce un asemenea specimen ca Lavrenti Beria a reuşit să facă o carieră trecând peste zeci de mii, sute de mii de cadavre, pornind de la un cerc de marxism. Din 1938 până în 1953, el a fost „spada revoluţiei” cum l-a numit însuşi Stalin. Dar tot ceea ce a făcut era aprobat de Biroul Politic, desigur, în cazurile mai importante şi ... dificile. Nici unul dintre cei care l-au condamnat nu era străin de crimele lui Beria. Stalin mai avea şi alţi „colaboratori” de care se teameau membrii Biroului Politic - şeful gărzii personale, administratorul –şef, o serie de informatori personali, etc. Bucătarul -şef era general. Fiul lui Stalin, cel mic, Vasili, a fost promovat general la vârsta de 23 de ani, a dus o viaţă de cumplită depravare, s-a înconjurat de escroci, a devenit alcoolic, a provocat avarii aviatice, în calitate de comandant de escadrilă, a fost arestat şi apoi internat la un sanatoriu, iar la vârsta de
circa 40 de ani a murit, după ce ani de zile a afirmat în faţa oricui, inclusiv a jurnaliştilor din Occident, că tatăl său a fost asasinat sălbatic de membrii Biroului Politic. De fapt, în mintea slăbită de alcool a lui Vasili a rămas imaginea tatălui său, după moarte, când era supus autopsiei, scenă care l-a cutremurat, deşi era în stare de ebrietate. Destituirea lui Vasili a fost făcută chiar de tatăl său, în 1952, după ce un avion a căzut în curtea Kremlinului. Fiica lui Stalin, Svetlana s-a îndrăgostit la vârsta de 16 ani de un jurnalist şi regizor evreu, Klaper, Stalin a pălmuit-o şi a făcut-o proastă şi urâtă, iar pe bietul potenţial ginere l-a trimis în deportare , unde a şi murit, după ce a mai fost şi torturat, fiind acuzat de spionaj în favoarea imperialiştilor. Fiul cel mare al lui Stalin, Iakov, era născut de prima soţie a lui Stalin, s-a certat definitv cu tatăl său, în 1936, la izbucnirea războiului s-a încadrat într-o unitate de artilerie, a fost făcut prizonier, fiind ţinut în lagăr în scopul unui schimb avantajos. Ocazia s-a ivit, când feldmareşalul von Paulus a fost luat prizonier la Stalingrad. Stalin a refuzat schimbul, iat Iakov a fost executat de nemţi. Unii bănuiesc că a fost ucis de un deţinut angajat chiar de serviciul secret al armatei sovietice. Mai există şi varianta oficială, anume că fiul lui Stalin s-a sinucis aruncându-se pe gardul din sârmă pusă sub tensiune electrică. Este ciudat că Stalin avea momente de tandreţe faţă de copii, astfel pe Svetlana o răsfăţa când era mică, la fel, pe copiii ei, iar după moartea celei de a doua soţii, Nadejda Aliluieva, pe care, se spune, a ucis-o după o ceartă violentă, s-a schimbat, devenind şi mai rău, dar mergea în fiecare an, de ziua decesului, să pună flori la mormântul de la mănăstirea Novodevici. Am văzut acel mormânt. Scriitorul Emil Ludwig, care l-a vizitat în acea perioadă, scria că Stalin făcea impresia unui bunic căruia poţi să-i încredinţezi un nepot să-l crească. Scriitorul nu era un bun psiholog, dar nici Stalin nu era un actor prost.
Abia astunci au început marile procese de lichidare a vechii gărzi a PC, Stalin urmărind personal, din spatele unor draperii, interoggatoriile, torturile, efectul acestora. Iar Molotov şi Malenkov, ca şi Beria, participau direct la aceste toruri ce aduceau Rusia în plin Ev Mediu. O bandă născută în interiorul aşa zisei dictaturi a proletariatului. Nici unul nu mai era nici proletar, nici intelectual, era ceea ce numea John Kennedy , senator în 1953, când a fost arestat Beria, „noul superman sovietic”.
Boris Marian
Stalin ... şi talentul
Stalin şi ... talentul
Cineva mă întreabă ce este talentul. Greu de răspuns. Oricine poate afirma că are talent, dar poate să nu-l aibă. Talentul, cred, este ca şi iubirea, este sau nu este, îl simţi sau nu-l simţi. A dori să obţii ceva neobişnuit, ceva frumos prin efortul minţii şi al sufletului, ceva care să emoţioneze şi să atragă un public normal, obişnuit, dar care este format din indivizi însetaţi ca şi tine de frumos, acesta este talentul. Restul, vorba lui Enescu, adică 95 la sută, este muncă. Desigur, fără acel 5 la sută, nu iese nimic.
Acum revin la moartea lui Stalin, care nu are nici o legătură cu talentul. Omul a murit în noaptea de 2 spre 3 martie 1953, când Biroul Politic a anunţat în presă şi radio că tovarăşul Stalin este grav bolnav. Mulţi aşteptau să se întâmple ceva care deja se întâmplase. Stalin nu a murit nici azi, el nu va muri, pentru că stalinismul coexistă cu democraţia, la nvel statal, dar şi la niveluri mai mici. Ca şi Hitler, Stalin a devenit un simbol al despotismului peste oricare măsură. Nici nu poţi să-i deosebeşti, deşi unii ar fi înclinaţi să-l prefere pe unul în defavoarea celuilalt. Ne trebuie un Stalin, se aude uneori, altul spune, unde este Hitler ? Unii cred că ordinea socială are nevoie de un dictator. Doamne fereşte, este la fel cu a spune că în loc de medici, chirurgi, pentru sănătate ar fi buni nişte trăgători de elită sau chiar mânuitori de topoare, spade sau laţuri. Opusul talentului nu este lipsa acestuia, ci satanismul, răutatea în exces, iar Stalin, ca şi Hitler erau nişte rataţi în domeniul frumosului. Amândoi iubeau muzica, Hitler desena şi picta, iar Stalin scrisese versuri în tinereţe. Dacă rămâneau la aceste pasiuni, omenirea scăpa de doi călăi. Din 1949, când a împlinit 70 de ani, Stalin a început să se ramolească, dar nu era mai ... domol, dimpotrivă. A intentat procese contra intelectualilor de la Leningrad ( actualmente , revenit la vechea denumire de Sankt Petersburg), apoi marele proces contra medicilor de la spitalul Kremlinului, academicieni şi profesori universitari, acuzaţi că l-au ucis pe Jdanov, ceea ce nu ar fi fost chiar rău, dar cine ar fi îndrăznit? Apoi acuzaţia s-a întins asupra modului de a-i trata pe liderii statului sovietic, dar nu şi pe Stalin. Ar fi fost prea de oaie. Stalin trăia şi avea mare grijă de el însuşi. O femeie fără caracter, Timoşciuk, care era agenta lui Beria a început în 1952 să scrie tot felul de denunţuri în care a implicat peste 40 de medici celebri, de mare competenţă. Ea era şi amanta multor ofiţeri ai Securităţii sovietice, probabil că fusese şi a lui Beria, cunoscut pentru patima sa erotică. Afacerea „halatelor albe” era prima etapă dintr-o campanie de persecutare şi apoi de deportare a populaţiei evreieşti de pe tot teritoriul URSS, în Birobidjan, o regiune din Extremul Orient, unde exista deja o aşa numită republică autonomă evreiască, dar avea puţini locuitori. Ciudat că după un război cu unul din marii asasini nu numai ai propriilor cetăţeni, dar ai evreilor, Adolf Hitler, lui Stalin i-a venit o idee asemănătoare, aparent mai blândă. Majoritatea medicilor de la spitalul Kremlinului erau evrei, unii îl cunoscuseră pe Lenin, au tratat mulţi lideri bolşevici. Este adevărat că Frunze, în 1926 , a murit în condiţii suspecte, după o operaţie de apendicită, dar astăzi se ştie că a fost un asasinat pus la cale de „mustăciosul”, care era gelos pe faima comandantului armatei. Stalin i-a lichidat pe toţi cei care ar fi putut să-i umbrească gloria de conducător unic. De aceea au pierit Kirov ( ales de Congresul Partidului secretar general, votul fiind apoi anulat), Kamenev, Zinoviev, Buharin, iar Troţki a fost ucis în Mexic, de un agent al Moscovei. Şefii Securităţii din anii 30, Iagoda, Ejov au fost lichidaţi pe rând, Beria fiind urmaşul lor, cu o soartă care nu a mai depins de Stalin. Se pare că însuşi „tătucul” avea de gând să-l lichideze, dar nu a apucat. Beria a fost executat, împreună cu Merkulov, colaboratorul său, care îl şi trădase, dar fără a se putea salva, în noaptea de 23 decembrie 1953, în beciul propriei Securităţi. Toţi membrii Biroului Politic al PC (bolşevic) au respirat uşuraţi când au „rezolvat” chestiunea cu Beria. El a fost acuzat că era agent al Marii Britanii din 1917, că a complotat cu imperialiştii împotriva statului sovietic, etc. Culmea este că acuzaţiile nu erau nefondate, cum s-a crezut la început. Beria a avut legături cu britanicii în Caucaz unde era lider bolşevic, în 1917, iar tot el a pus la cale desfiinţarea RDG şi oprirea războiului din Coreea. Cu Germania, planul nu i-a mers, dar în Coreea s-a încheiat pace, chiar după arestarea lui, în iunie 1953. Beria avea nevoie de o nouă platformă politică pentru a pretinde apoi şefia absolută a statului sovietic. Era un om inteligent şi a înţeles că nu se justificau defel cheltuielile şi efortul de a menţine un stat german comunizat, ca şi ocuparea Coreei de Sud care nu aducea nimic URSS. A fost un elev conştiincios al lui Stalin, pe care în ultimii ani îl domina, fiind cu circa 20 de ani mai tânăr. Alt individ dominat de setea de putere, un ALT RATAT în istoria celor lipsiţi de talent, de simţ estetic, am spune, de n-ar fi lipsa totală de etică.
Boris Marian
Cineva mă întreabă ce este talentul. Greu de răspuns. Oricine poate afirma că are talent, dar poate să nu-l aibă. Talentul, cred, este ca şi iubirea, este sau nu este, îl simţi sau nu-l simţi. A dori să obţii ceva neobişnuit, ceva frumos prin efortul minţii şi al sufletului, ceva care să emoţioneze şi să atragă un public normal, obişnuit, dar care este format din indivizi însetaţi ca şi tine de frumos, acesta este talentul. Restul, vorba lui Enescu, adică 95 la sută, este muncă. Desigur, fără acel 5 la sută, nu iese nimic.
Acum revin la moartea lui Stalin, care nu are nici o legătură cu talentul. Omul a murit în noaptea de 2 spre 3 martie 1953, când Biroul Politic a anunţat în presă şi radio că tovarăşul Stalin este grav bolnav. Mulţi aşteptau să se întâmple ceva care deja se întâmplase. Stalin nu a murit nici azi, el nu va muri, pentru că stalinismul coexistă cu democraţia, la nvel statal, dar şi la niveluri mai mici. Ca şi Hitler, Stalin a devenit un simbol al despotismului peste oricare măsură. Nici nu poţi să-i deosebeşti, deşi unii ar fi înclinaţi să-l prefere pe unul în defavoarea celuilalt. Ne trebuie un Stalin, se aude uneori, altul spune, unde este Hitler ? Unii cred că ordinea socială are nevoie de un dictator. Doamne fereşte, este la fel cu a spune că în loc de medici, chirurgi, pentru sănătate ar fi buni nişte trăgători de elită sau chiar mânuitori de topoare, spade sau laţuri. Opusul talentului nu este lipsa acestuia, ci satanismul, răutatea în exces, iar Stalin, ca şi Hitler erau nişte rataţi în domeniul frumosului. Amândoi iubeau muzica, Hitler desena şi picta, iar Stalin scrisese versuri în tinereţe. Dacă rămâneau la aceste pasiuni, omenirea scăpa de doi călăi. Din 1949, când a împlinit 70 de ani, Stalin a început să se ramolească, dar nu era mai ... domol, dimpotrivă. A intentat procese contra intelectualilor de la Leningrad ( actualmente , revenit la vechea denumire de Sankt Petersburg), apoi marele proces contra medicilor de la spitalul Kremlinului, academicieni şi profesori universitari, acuzaţi că l-au ucis pe Jdanov, ceea ce nu ar fi fost chiar rău, dar cine ar fi îndrăznit? Apoi acuzaţia s-a întins asupra modului de a-i trata pe liderii statului sovietic, dar nu şi pe Stalin. Ar fi fost prea de oaie. Stalin trăia şi avea mare grijă de el însuşi. O femeie fără caracter, Timoşciuk, care era agenta lui Beria a început în 1952 să scrie tot felul de denunţuri în care a implicat peste 40 de medici celebri, de mare competenţă. Ea era şi amanta multor ofiţeri ai Securităţii sovietice, probabil că fusese şi a lui Beria, cunoscut pentru patima sa erotică. Afacerea „halatelor albe” era prima etapă dintr-o campanie de persecutare şi apoi de deportare a populaţiei evreieşti de pe tot teritoriul URSS, în Birobidjan, o regiune din Extremul Orient, unde exista deja o aşa numită republică autonomă evreiască, dar avea puţini locuitori. Ciudat că după un război cu unul din marii asasini nu numai ai propriilor cetăţeni, dar ai evreilor, Adolf Hitler, lui Stalin i-a venit o idee asemănătoare, aparent mai blândă. Majoritatea medicilor de la spitalul Kremlinului erau evrei, unii îl cunoscuseră pe Lenin, au tratat mulţi lideri bolşevici. Este adevărat că Frunze, în 1926 , a murit în condiţii suspecte, după o operaţie de apendicită, dar astăzi se ştie că a fost un asasinat pus la cale de „mustăciosul”, care era gelos pe faima comandantului armatei. Stalin i-a lichidat pe toţi cei care ar fi putut să-i umbrească gloria de conducător unic. De aceea au pierit Kirov ( ales de Congresul Partidului secretar general, votul fiind apoi anulat), Kamenev, Zinoviev, Buharin, iar Troţki a fost ucis în Mexic, de un agent al Moscovei. Şefii Securităţii din anii 30, Iagoda, Ejov au fost lichidaţi pe rând, Beria fiind urmaşul lor, cu o soartă care nu a mai depins de Stalin. Se pare că însuşi „tătucul” avea de gând să-l lichideze, dar nu a apucat. Beria a fost executat, împreună cu Merkulov, colaboratorul său, care îl şi trădase, dar fără a se putea salva, în noaptea de 23 decembrie 1953, în beciul propriei Securităţi. Toţi membrii Biroului Politic al PC (bolşevic) au respirat uşuraţi când au „rezolvat” chestiunea cu Beria. El a fost acuzat că era agent al Marii Britanii din 1917, că a complotat cu imperialiştii împotriva statului sovietic, etc. Culmea este că acuzaţiile nu erau nefondate, cum s-a crezut la început. Beria a avut legături cu britanicii în Caucaz unde era lider bolşevic, în 1917, iar tot el a pus la cale desfiinţarea RDG şi oprirea războiului din Coreea. Cu Germania, planul nu i-a mers, dar în Coreea s-a încheiat pace, chiar după arestarea lui, în iunie 1953. Beria avea nevoie de o nouă platformă politică pentru a pretinde apoi şefia absolută a statului sovietic. Era un om inteligent şi a înţeles că nu se justificau defel cheltuielile şi efortul de a menţine un stat german comunizat, ca şi ocuparea Coreei de Sud care nu aducea nimic URSS. A fost un elev conştiincios al lui Stalin, pe care în ultimii ani îl domina, fiind cu circa 20 de ani mai tânăr. Alt individ dominat de setea de putere, un ALT RATAT în istoria celor lipsiţi de talent, de simţ estetic, am spune, de n-ar fi lipsa totală de etică.
Boris Marian
Cel mai important istoric al evreilor-Simon Dubnov 150 de ani de la naştere
Cel mai de seamă istoric al evreilor – Simon Dubnov
(1860-1941)
150 de ani de la naştere
Dubnov nu a fost numai un comentator al istoriei evreilor, el a creat un concept propriu, despărţindu-se astfel de ilustrul său predecesor, H. Graetz. Dubnov are o privire optimistă, accentul său cade pe rezistenţa poporului evreu , iar, sufleteşte era un sionist convins, deşi la început a avut unele îndoieli. Istoria este suportul moral al oricărui popor, ca şi al culturii şi civilizaţiei umane. Moartea sa a fost violentă, fiind ucis de un fost student al său, un nazist activ, la Riga ocupată de armata germană în 1941.
Dubnov a criticat concepţia hasidică potrivit căreia numai inima trebuia să fie luminată, mintea putea să zacă în întuneric ( este vorba de începuturile hasidismului). A combătut, cum arătam, şi sionismul cu aplicare imediată, idee susţinută de Ussyshkin, după moartea lui Herzl, fiind mai aproape de Ahad Haam, adică, era pentru o pregătire culturală care să premeargă emigraţiei în Ţara Sfântă. În acest sens a militat pentru autonomie culturală, pace socială în interiorul obştilor, respingând stânga marxistă, Bund-ul, social-democraţia bolşevicilor. Avea o demnitate a evreului eliberat de prejudecăţi.Lui îi aparţine afirmaţia – „ Voi aţi cucerit spaţiile, noi- Timpul”. Dubnov apreciază cultura creată de evreii din Diaspora, începând cu Talmudul şi comentariile la Cartea Cărţilor, apoi scrierile marilor gânditori, filosofi evrei. Referitor la asimilare, istoricul spunea – „Nu poţi să treci prin apă fără să te uzi, totul este să nu te îneci”. Explicaţia dată antisemitismului se bazează nu pe anumite defecte omeneşti ale unor evrei, ci pe reacţia faţă de pregătirea culturală, pe predilecţia pentru activităţi intelectuale ale evreilor. Este un dat istoric, legat de tradiţie, nu genetic. Dar antievreismul este vechi, însuşi istoricul Tacitus considera că evreii constituie un „rău al lumii”, alţii afirmă că rolul evreilor s-ar fi încheiat odată cu apariţia lui Christos. Secolul XX a debutat, printre altele, cu un fals de mare nocivitate- „Protocoalele Înţelepţilor Sionului”, fabricat de Ohrana ( Siguranţa) ţaristă. Dubnov se afla atunci la Sankt-Petersburg, a locuit apoi la Odessa, Vilna ( Lituania), iar anul revoluţiei, 1917, l-a surprins din nou în Capitala imperiului ţarist. S-a refugiat la Kovno, însă colegii, profesori lituanieni nu l-au acceptat pe motive rasiale. A ajuns la Berlin, fiind nevoit, în 1933 să revină într-o ţară baltică, anume la Riga ( Letonia), unde şi-a găsit moartea, în 1941. Poate că soarta i-ar fi oferit o şansă dacă pleca în Palestina, dar nu a fost să fie astfel. Era chemat de admiratori şi nu s-a încumetat. Primele studii ale lui Dubnov au fost dedicate unor „falşi Mesia”, anume lui Sabatay Zvi, Jakob Frank, apoi hasidismului din secolul XVIII ( a nu se confunda cu hasizii din antichitate), a tradus din germană în rusă „Istoria evreilor” de H.Graetz . Au urmat numeroase studii despre evreii din Germania, Rusia, Polonia, după care a eleborat celebra sa lucrare, în zece volume, „ Istoria universală a poporului evreu”( în limba ebraică şi în germană), aceasta fiind rezultatul unei munci de 15 ani ( 1923-1938). În limba română a apărut, imediat după război o ediţie prescurtată, cu o prefaţă semnată de dr. Alexandru Şafran, pe atunci Sef Rabin. Dubnov s-a ocupat de ediţia engleză şi rusă a Enciclopediei Iudaice. Istoria văzută de Dubnov este o succesiune de centre spirituale – Palestina, Babilon, apoi în Evul Mediu- Spania, zona Rinului, Polonia, Lituania, corespunzând cu creşterea demografică. O perioadă el a crezut în viitorul limbii idiş, ca singura limbă vorbită de evrei, dar sioniştii s-au împotrivit. Ţara Nouă-Veche trebuia să revină la limba strămoşilor. După pogromul de la Chişinău, din 1903, Dubnov şi-a schimbat radical poziţia, militând pentru auto-apărarea cu arma în mână şi pentru sionismul politic. A fost unul dintre fondatorii Partidului Popular Evreiesc din Rusia, care a fost desfiinţat de bolşevici în 1918.
În 1930 a publicat „Cartea vieţii mele”, în limba rusă, la Berlin, în acest oraş fiind numeroşi refugiaţi politici din Rusia. Naziştii au ars toate cărţile lui Dubnov, dar biografia sa a fost republicată în 1957, în Israel şi în SUA. Arhiva lui Dubnov se află la Ierusalim, în cea mai mare parte, cât a rămas după război. Sebastian se referă, în Jurnalul său la Dubnov şi la „Istoria” scrisă de el. În timpul vieţii a cunoscut numeroase personalităţi ale vieţii politice şi culturale, sionişti, scriitori ( Şalom Alehem, Bialik, Sforim ), savanţi germani, francezi, a fost influenţat de gândirea lui Lev Tolstoi, Comte, Mill, Renan, Taine.
Istoria sa este nu numai o istorie a iudaismului ca tradiţie religioasă, spirituală, dar şi o analiză a evenimentelor istorice. Astfel el face un pas înainte, faţă de Graetz, pe care îl aprecia. Este cel mai citit istoric al evreilor, continuatorul său fiind Leon Poliakov. B. MARIAN
(1860-1941)
150 de ani de la naştere
Dubnov nu a fost numai un comentator al istoriei evreilor, el a creat un concept propriu, despărţindu-se astfel de ilustrul său predecesor, H. Graetz. Dubnov are o privire optimistă, accentul său cade pe rezistenţa poporului evreu , iar, sufleteşte era un sionist convins, deşi la început a avut unele îndoieli. Istoria este suportul moral al oricărui popor, ca şi al culturii şi civilizaţiei umane. Moartea sa a fost violentă, fiind ucis de un fost student al său, un nazist activ, la Riga ocupată de armata germană în 1941.
Dubnov a criticat concepţia hasidică potrivit căreia numai inima trebuia să fie luminată, mintea putea să zacă în întuneric ( este vorba de începuturile hasidismului). A combătut, cum arătam, şi sionismul cu aplicare imediată, idee susţinută de Ussyshkin, după moartea lui Herzl, fiind mai aproape de Ahad Haam, adică, era pentru o pregătire culturală care să premeargă emigraţiei în Ţara Sfântă. În acest sens a militat pentru autonomie culturală, pace socială în interiorul obştilor, respingând stânga marxistă, Bund-ul, social-democraţia bolşevicilor. Avea o demnitate a evreului eliberat de prejudecăţi.Lui îi aparţine afirmaţia – „ Voi aţi cucerit spaţiile, noi- Timpul”. Dubnov apreciază cultura creată de evreii din Diaspora, începând cu Talmudul şi comentariile la Cartea Cărţilor, apoi scrierile marilor gânditori, filosofi evrei. Referitor la asimilare, istoricul spunea – „Nu poţi să treci prin apă fără să te uzi, totul este să nu te îneci”. Explicaţia dată antisemitismului se bazează nu pe anumite defecte omeneşti ale unor evrei, ci pe reacţia faţă de pregătirea culturală, pe predilecţia pentru activităţi intelectuale ale evreilor. Este un dat istoric, legat de tradiţie, nu genetic. Dar antievreismul este vechi, însuşi istoricul Tacitus considera că evreii constituie un „rău al lumii”, alţii afirmă că rolul evreilor s-ar fi încheiat odată cu apariţia lui Christos. Secolul XX a debutat, printre altele, cu un fals de mare nocivitate- „Protocoalele Înţelepţilor Sionului”, fabricat de Ohrana ( Siguranţa) ţaristă. Dubnov se afla atunci la Sankt-Petersburg, a locuit apoi la Odessa, Vilna ( Lituania), iar anul revoluţiei, 1917, l-a surprins din nou în Capitala imperiului ţarist. S-a refugiat la Kovno, însă colegii, profesori lituanieni nu l-au acceptat pe motive rasiale. A ajuns la Berlin, fiind nevoit, în 1933 să revină într-o ţară baltică, anume la Riga ( Letonia), unde şi-a găsit moartea, în 1941. Poate că soarta i-ar fi oferit o şansă dacă pleca în Palestina, dar nu a fost să fie astfel. Era chemat de admiratori şi nu s-a încumetat. Primele studii ale lui Dubnov au fost dedicate unor „falşi Mesia”, anume lui Sabatay Zvi, Jakob Frank, apoi hasidismului din secolul XVIII ( a nu se confunda cu hasizii din antichitate), a tradus din germană în rusă „Istoria evreilor” de H.Graetz . Au urmat numeroase studii despre evreii din Germania, Rusia, Polonia, după care a eleborat celebra sa lucrare, în zece volume, „ Istoria universală a poporului evreu”( în limba ebraică şi în germană), aceasta fiind rezultatul unei munci de 15 ani ( 1923-1938). În limba română a apărut, imediat după război o ediţie prescurtată, cu o prefaţă semnată de dr. Alexandru Şafran, pe atunci Sef Rabin. Dubnov s-a ocupat de ediţia engleză şi rusă a Enciclopediei Iudaice. Istoria văzută de Dubnov este o succesiune de centre spirituale – Palestina, Babilon, apoi în Evul Mediu- Spania, zona Rinului, Polonia, Lituania, corespunzând cu creşterea demografică. O perioadă el a crezut în viitorul limbii idiş, ca singura limbă vorbită de evrei, dar sioniştii s-au împotrivit. Ţara Nouă-Veche trebuia să revină la limba strămoşilor. După pogromul de la Chişinău, din 1903, Dubnov şi-a schimbat radical poziţia, militând pentru auto-apărarea cu arma în mână şi pentru sionismul politic. A fost unul dintre fondatorii Partidului Popular Evreiesc din Rusia, care a fost desfiinţat de bolşevici în 1918.
În 1930 a publicat „Cartea vieţii mele”, în limba rusă, la Berlin, în acest oraş fiind numeroşi refugiaţi politici din Rusia. Naziştii au ars toate cărţile lui Dubnov, dar biografia sa a fost republicată în 1957, în Israel şi în SUA. Arhiva lui Dubnov se află la Ierusalim, în cea mai mare parte, cât a rămas după război. Sebastian se referă, în Jurnalul său la Dubnov şi la „Istoria” scrisă de el. În timpul vieţii a cunoscut numeroase personalităţi ale vieţii politice şi culturale, sionişti, scriitori ( Şalom Alehem, Bialik, Sforim ), savanţi germani, francezi, a fost influenţat de gândirea lui Lev Tolstoi, Comte, Mill, Renan, Taine.
Istoria sa este nu numai o istorie a iudaismului ca tradiţie religioasă, spirituală, dar şi o analiză a evenimentelor istorice. Astfel el face un pas înainte, faţă de Graetz, pe care îl aprecia. Este cel mai citit istoric al evreilor, continuatorul său fiind Leon Poliakov. B. MARIAN
Mozart şi Stalin
Corespondenţă mediocră cu Salomeea. Mă simt mereu, cu ea, ca Ioan Botezătorul, adică mi se aplică lovitura cu securea, nu ştiu de ce. Umbre purpurii. Realul bate ficţiunea. Dar, cine spunea nu ştiu, orice sfârşit înseamnă un început. Poate fi o nefericire mai mare sau mai mică. Dumnezeu aruncă oameni pe Pământ? Absurd, am citit undeva, dar poemul era bun. Nu apela niciodată la inima celui-celei care nu te iubeşte, nici la mintea acelei făpturi. Nimic nu este mai tare decât antipatia, duşmănia, ranchiuna. Binele este ca un porumbel care se opreşte acolo unde nu se simte în pericol.
Stalin avea o vilă în Abhazia, ea este şi astăzi muzeu. O păzeşte un fost membru al gărzii marelui şef. Stalin dormea în fiecare seară în alt dormitor, iar la masă îşi alegea în ultimul moment farfuria, de teamă să nu fie otrăvit. ... În paranteză – am dat un email în circa 20 de direcţii- „ Afară ninge, cum te plictiseşti?”. Am primit un singur răspuns, din Melbourne, unde este vară, după cum se ştie. De la o bună colegă, draga de ea.Mai departe. Stalin s-a îmbolnăvit bruisc pe 22 februarie 1953, avea greţuri. Cel mai mare autocrat din istorie avea greţuri. Matriona, femeia din casă l-a găsit leşinat. Svetlana, fiica sa, profesoară de franceză la Universitate, a fost anunţată de Malenkov. În afară de Beria, toţi tremurau de frică. Însemnările ei despre acele momente sunt filosofice, se referă la iminenţa morţii, la inevitabilitate, credinţă, etc. Era în afară de realitate. Nu se gândea la milioane de oameni care îşi recăpătau speranţele. Matriona i-a dat lui Stalin o pastilă de trinitrină. Apoi a trecut la masa de scris să dea declaraţii. Toţi cei din casă au dat declaraţii. Aşa cerea Beria. Oare era necesar să se nască un Stalin? Dacă nu se năştea el, venea, probabil, altul. Există un rău în fiecare – setea de putere de care cei mai mulţi nu sunt conştienţi. Deţi medicii au declarat că Stalin murise, cineva i-a pus o oglinjoară la gură să vadă dacă mai respiră. Acesta era semnul fricii. Stalin a murit în timp ce asculta Concertul pentru pian nr. 23 de Mozart, pe un disc de gramofon. A căzut pe acest gramofon, discul s-a spart. Cu o seară înainte , el ascultase la Radio acelaşi concert. A telefonat şi a cerut să i se aducă a doua zi discul. Nimeni nu a avut curajul să-i spună că a fost o transmisie în direct cu Maria Iudina, la pian. Noaptea, tremurând , toată orchestra, cu solista care era singura persoană calmă, a înregistrat pe un unic disc acel concert. Discul i-a fost adus, iar Stalin a transmis pianistei 20.000 de ruble, ca recompensă, o sumă echivalentă cu dolarii, poate , ceva mai puţin. Maria Iudina, o peroană de caracter i-a scris că se roagă pentru Stalin să-i ierte marile şi grelele păcate care îl apasă pentru ce a făcut împotriva poporului. Scrisoarea a ajuns la Stalin, datorită lui Beria. Dar moartea conducătorului a salvat-o pe Iudina de o moarte sau o deportare în Siberia. Prietenii ei erau deja acolo, cu mult înainte.. Deci Mozart şi Stalin, ce legătură peste veacuri?
Boris Marian
Stalin avea o vilă în Abhazia, ea este şi astăzi muzeu. O păzeşte un fost membru al gărzii marelui şef. Stalin dormea în fiecare seară în alt dormitor, iar la masă îşi alegea în ultimul moment farfuria, de teamă să nu fie otrăvit. ... În paranteză – am dat un email în circa 20 de direcţii- „ Afară ninge, cum te plictiseşti?”. Am primit un singur răspuns, din Melbourne, unde este vară, după cum se ştie. De la o bună colegă, draga de ea.Mai departe. Stalin s-a îmbolnăvit bruisc pe 22 februarie 1953, avea greţuri. Cel mai mare autocrat din istorie avea greţuri. Matriona, femeia din casă l-a găsit leşinat. Svetlana, fiica sa, profesoară de franceză la Universitate, a fost anunţată de Malenkov. În afară de Beria, toţi tremurau de frică. Însemnările ei despre acele momente sunt filosofice, se referă la iminenţa morţii, la inevitabilitate, credinţă, etc. Era în afară de realitate. Nu se gândea la milioane de oameni care îşi recăpătau speranţele. Matriona i-a dat lui Stalin o pastilă de trinitrină. Apoi a trecut la masa de scris să dea declaraţii. Toţi cei din casă au dat declaraţii. Aşa cerea Beria. Oare era necesar să se nască un Stalin? Dacă nu se năştea el, venea, probabil, altul. Există un rău în fiecare – setea de putere de care cei mai mulţi nu sunt conştienţi. Deţi medicii au declarat că Stalin murise, cineva i-a pus o oglinjoară la gură să vadă dacă mai respiră. Acesta era semnul fricii. Stalin a murit în timp ce asculta Concertul pentru pian nr. 23 de Mozart, pe un disc de gramofon. A căzut pe acest gramofon, discul s-a spart. Cu o seară înainte , el ascultase la Radio acelaşi concert. A telefonat şi a cerut să i se aducă a doua zi discul. Nimeni nu a avut curajul să-i spună că a fost o transmisie în direct cu Maria Iudina, la pian. Noaptea, tremurând , toată orchestra, cu solista care era singura persoană calmă, a înregistrat pe un unic disc acel concert. Discul i-a fost adus, iar Stalin a transmis pianistei 20.000 de ruble, ca recompensă, o sumă echivalentă cu dolarii, poate , ceva mai puţin. Maria Iudina, o peroană de caracter i-a scris că se roagă pentru Stalin să-i ierte marile şi grelele păcate care îl apasă pentru ce a făcut împotriva poporului. Scrisoarea a ajuns la Stalin, datorită lui Beria. Dar moartea conducătorului a salvat-o pe Iudina de o moarte sau o deportare în Siberia. Prietenii ei erau deja acolo, cu mult înainte.. Deci Mozart şi Stalin, ce legătură peste veacuri?
Boris Marian
Caraiman
Fulguieşte uşor. Afară. Nu în casă. Nu în suflet. Doar pe mormintele din cimitirul de la doi kilometri de casă. Iubita îmi trimite prin Internet nişte vederi de la Moscova. De ce ? Mai bine îmi spunea, te iubesc. Ce am eu cu Moscova, ce are ea cu mine? Moscova nu a crezut niciodată în lacrimi, dar să mai creadă şi altceva. Toate iubitele mele de la Moscova au murit. Un om moare când îl uiţi. Este singura definiţie a morţii. Restul este anatomie, fiziologie, autopsie, tipsie. Ioan Botezătorul cel căruia i s-a tăiat capul, care a fost pus pe o tipsie de aur. Iar Salomeea dansa. Salomeea era iubita mea. Era. Ce scriu eu aici nu este un text literar , este semnul unei rele dispoziţii. Dar cine o are bună? Iarna ne apropie de grote. Acolo oamenii se încălzeau unul pe altul. Acum ne încălzim de la calorifer. Dacă vrea Moscova. Am ajuns în cer. Noica spune că scriitori sunt aceia care nu-şi găsesc cuvintele. Are dreptate, ca de obicei, enervant ce multă dreptate are. Iubita nu scrie, nu spune, te iubesc, nimeni nu-mi spune nimic, toţi aleargă prin casele lor, scutură perne, fac baie, mănâncă şuncă, ouă, cel mai deştept trage o duşcă de rachiu. Atunci uiţi de iarnă, de Moscova, de dracu”. Simfonia a noua vine şi se aşează în aparatul de radio. Toarce, apoi bubuie, apoi râde, hohoteşte, dansăm. Mă doare trupul, sufletul, suntem singuri pentru că avem creier. Cei fără creier nu sunt niciodată singuri, au trupul care ţine loc de tovarăş. De aceea uneori este bine să ai un câine. Faţă de om, câinele este un geniu. Este şi animal, cu toate avantajele, dar are şi ceva extraordinar – dragostea. I se citeşte în ochi.
Deschid fereastra, o închid şi pentru asta-ţi mulţumesc din inimă, Partid, era un distih din vremea lui Ceaşcă-Vodă, dar eu simt, acum, în ianuarie cum aerul pătrunde rece, îmi purifică plămânii, urc, mental, pe piscurile Bucegilor, se vede Crucea Caraimanului, mai departe este Omul, zăpada străluceşte, eu iubesc o italiancă, are ochii focoşi, negri, de cărbune, cântă frumos, o sărut pe fugă, în trenul de întoarcere, dar la Gara de Nord, un tip o aşteaptă, mi-o ia, nu apuc să-i spun adio. Nu am mai văzut-o niciodată. Never, un cuvânt funebru. „Nu-ţi pare rău când vezi că plâng? De ce atâta nepăsare?”, era începutul acelui cântec, un cântec uitat, aşa cum zăpada se topeşte în fiecare primăvară, se nasc alţi copii, adolescenţii devin maturi, maturii se gârbovesc, ş.a.m.d. Închid fereastra şi nu îţi mulţumesc, Partid.
Boris Marian
Deschid fereastra, o închid şi pentru asta-ţi mulţumesc din inimă, Partid, era un distih din vremea lui Ceaşcă-Vodă, dar eu simt, acum, în ianuarie cum aerul pătrunde rece, îmi purifică plămânii, urc, mental, pe piscurile Bucegilor, se vede Crucea Caraimanului, mai departe este Omul, zăpada străluceşte, eu iubesc o italiancă, are ochii focoşi, negri, de cărbune, cântă frumos, o sărut pe fugă, în trenul de întoarcere, dar la Gara de Nord, un tip o aşteaptă, mi-o ia, nu apuc să-i spun adio. Nu am mai văzut-o niciodată. Never, un cuvânt funebru. „Nu-ţi pare rău când vezi că plâng? De ce atâta nepăsare?”, era începutul acelui cântec, un cântec uitat, aşa cum zăpada se topeşte în fiecare primăvară, se nasc alţi copii, adolescenţii devin maturi, maturii se gârbovesc, ş.a.m.d. Închid fereastra şi nu îţi mulţumesc, Partid.
Boris Marian
Andrei Codrescu - un nume
Andrei Codrescu – un nume, îl cunoaşteţi?
În urmă cu câţiva ani l-am cunoscut pe Andrei Codrescu, care ne vizitează destul de des ţara, fiind originar din Sibiu. El se declară scriitor american, scrie numai în engleză, dar ţine să-şi păstreze numele de scriitor român, Codrescu. Glumind, a spus la un moment dat că ar fi ales Codreanu, dar i-a fost teamă să nu fie considerat rudă cu Căpitanul. A fost un admirator al lui Eliade, l-a vizitat, dar i-a dedicat un poem în care îi reproşează că „într-un veac rău, a fost un băiat rău”, iar el, Perlmutter ( acesta este numele său de acasă) ar fi putut fi ucis datorită ideologiei îmbrăţişate de savant, în tinereţe. Unora nu le-a plăcut cuvântul scriitorului rostit la Institutul Cultural Român din Bucureşti, însă Andrei Codrescu nu este omul să se ferească de adversităţi, deşi nu face paradă de originea etnică, este pur şi simplu scriitor. Recunosc că dintre toate cărţile sale, cel mai mult m-a atras romanul „ Casanova în Boemia” , scris cu o pană de maestru. În prima perioadă a vieţii sale, el a fost poet, iar în SUA s-a specializat în emisiuni radio, comentarii jurnalistice. Este prezent în „Dilema Veche”, original în fiecare text, tradus cu fidelitate de Ioana Avădani, editoarea sa în România. S-a născut în 1946, a emigrat în 1965, stabilindu-se în 1966, în SUA, este profesor la Universitatea Statului Luisiana, în Batton Rouge ( cel puţin, era în urmă cu cinci ani). Are la activ numeroase cărţi de poezie, proză, eseuri, a fost distins cu premii. Este comparat, în romane, cu Umberto Eco, cu alţii, dar este original şi comparaţiile nu-i completează profilul. În 1997, la Editura Fundaţiei Culturale Române apărea un volum bilingv, de poeme, „Alien candor - Candoare străină”, în traducerea şi selecţia Ioanei Ieronim, o antologie reprezentativă la acea dată. Redactorul cărţii era tot o poetă – Carmen Firan, iar ilustraţiile aparţineau lui Tudor Jebeleanu. Scriitorul îşi prezintă şi o scurtă biografie. „În păsări este fiinţa noastră furată, dintr-o vară în alta, ele-mi continuă degradarea.... eu prind marea tocmai când o duc norii disciplinaţi ai păsărilor”. Apoi declară – „ Nu sunt un sfânt, mă bucur cu neruşinare de carnea din închisoare”. Desigur, este vorba de închisoarea noastră, a fiecăruia, eu-l nostru pe care nimeni nu-l cunoaşte în întregime. Cititorul ar înţelege mai bine modul său de exprimare, reţinând aceste cuvinte –„ nu mi se va da permis de port armă, arma sunt chiar eu”. Am parafrazat, pentru că el pune aceste cuvinte în gura altui personaj. „Jocurile de cărţi sunt de natură să creeze femei... pe masă putrezeşte o portocală, mai aproape de libertate, decât sunt eu”. Amintim aici că a fost unul dintre primii care au salutat, prin poeme originale revoluţia din decembrie 1989, alături de alt poet, Valery Oişteanu, locuitor în New York. „Toate războaiele sunt sfinte”, spune cu amărăciune Codrescu. „Cel care închide cosciuge este un fanatic”. Este greu să nu citezi cel puţin două versuri din fiecare poem, versuri antologice. Andrei Codrescu este un mare poet. Ar fi fost mare în orice ţară, în România, poate, mai puţin, aici toţi poeţii sunt mari...”Cucerirea Americii continuă prin persoana a II-a (YOU-TU), de oameni politicoşi din alte ţări”- o autoironie. În 2005 a apărut „ Era azi”, un volum îngrijit de aceleaşi dăruite poete, menţionate mai înainte. Viziunea poetului s-a schimbat, el este mai mult apăsat de ritmul alert al civilizaţiei în evoluţie continuă – „ Am sosit aici într-o mie de maşini, oamenii fără maşini sunt bolnavi, au afirmat observatorii marţieni, melci rămaşi fără cochilie ... când o melodie îi face amoroşi ori singuratici, nu există loc unde ei să se poată duce îndată”. Ironia blândă sau foarte ascuţită, sentimentul solidarităţii cu omenirea cuprinsă de grave maladii, fac din poetul Andrei Codrescu o porta-voce a unei generaţii care i-a urmat lui Allen Ginsberg, el este un post-beatnic.
Scriitorul este „magic prestigios...are o superbă forţă a limbajului...scrierea sa este o celebrare... are umor şi graţie”-- sunt comentarii ale criticilor americani. A fost comparat, prin forţa ironie, cu Orwell, în romanele sale. Nu vom înşira titlurile, se pot găsi pe Internet. „ Pe masă, în faţa mea, e o fotografie cu poarta casei în care m-am născut, pe Elisabethstrasse din Sibiu”, aceasta este expresia nostalgiei lui Codrescu, după ce a vizitat Sibiul în 1995, cu prietenul său, Ted Thomas , care a făcut fotografia. Din ţară, el a plecat în 1965 cu ... nimic. „Mustaţa mea este tot ce a mai rămas din Stalin”, este o anecdotă, dar amară. Nonconformismul să este clar exprimat – „Noi n-avem bun- gust, noi suntem artişti”.Din acest motiv ele este un sincer admirator al lui Baudelaire şi Dali, mari nonconformişti din două secole. „Iar dacă în epoca noastră de pitici, colosalul scandal de a fi geniu ne va îngădui să nu rămânem împietriţi asemenea câinilor şi să nu murim de foame, aceasta se va întâmpla doar din mila lui Dumnezeu”, îl citează Codrescu pe Dali. La unul dintre festivalurile de la Neptun, a citit un poem exploziv- „Mama lui de viitor”, în care se întreabă ce este poezia. Evident, nu există răspuns. Un recent roman, care a derutat pe cititori, este „Prof pe drum” (Ed. Curtea Veche- 2008). Titlul, fiind mai greu asimilabil a fost „pocit” adesea prin „praf” în loc de „prof”. Este vorba de „redescoperirea” Americii lui Whitman. Alt roman, la fel de ... derutant, este „Mesi@” (sic!). Împreună cu Ruxandra Cesereanu a scris un roman în versuri, „Submarinul iertat”, cu o prefaţă de Mircea Cărtărescu ( Ed. Brumar). Am putea vorbi de o oarecare influenţă a lui Codrescu asupra scrierilor recente ale lui Cărtărescu, ei fiind adesea în contact. Vom încheia cu un citat dintr-o tabletă a lui Codrescu, în „Dilema veche” – „Paradoxul nu este pentru cei slabi de înger, aşa că se poate spune că românii, care trăiesc zi de zi printre paradoxuri, sunt nişte oameni curajoşi. Sunt şi eu – unul, un paradox vreau să spun”.
Boris Marian
În urmă cu câţiva ani l-am cunoscut pe Andrei Codrescu, care ne vizitează destul de des ţara, fiind originar din Sibiu. El se declară scriitor american, scrie numai în engleză, dar ţine să-şi păstreze numele de scriitor român, Codrescu. Glumind, a spus la un moment dat că ar fi ales Codreanu, dar i-a fost teamă să nu fie considerat rudă cu Căpitanul. A fost un admirator al lui Eliade, l-a vizitat, dar i-a dedicat un poem în care îi reproşează că „într-un veac rău, a fost un băiat rău”, iar el, Perlmutter ( acesta este numele său de acasă) ar fi putut fi ucis datorită ideologiei îmbrăţişate de savant, în tinereţe. Unora nu le-a plăcut cuvântul scriitorului rostit la Institutul Cultural Român din Bucureşti, însă Andrei Codrescu nu este omul să se ferească de adversităţi, deşi nu face paradă de originea etnică, este pur şi simplu scriitor. Recunosc că dintre toate cărţile sale, cel mai mult m-a atras romanul „ Casanova în Boemia” , scris cu o pană de maestru. În prima perioadă a vieţii sale, el a fost poet, iar în SUA s-a specializat în emisiuni radio, comentarii jurnalistice. Este prezent în „Dilema Veche”, original în fiecare text, tradus cu fidelitate de Ioana Avădani, editoarea sa în România. S-a născut în 1946, a emigrat în 1965, stabilindu-se în 1966, în SUA, este profesor la Universitatea Statului Luisiana, în Batton Rouge ( cel puţin, era în urmă cu cinci ani). Are la activ numeroase cărţi de poezie, proză, eseuri, a fost distins cu premii. Este comparat, în romane, cu Umberto Eco, cu alţii, dar este original şi comparaţiile nu-i completează profilul. În 1997, la Editura Fundaţiei Culturale Române apărea un volum bilingv, de poeme, „Alien candor - Candoare străină”, în traducerea şi selecţia Ioanei Ieronim, o antologie reprezentativă la acea dată. Redactorul cărţii era tot o poetă – Carmen Firan, iar ilustraţiile aparţineau lui Tudor Jebeleanu. Scriitorul îşi prezintă şi o scurtă biografie. „În păsări este fiinţa noastră furată, dintr-o vară în alta, ele-mi continuă degradarea.... eu prind marea tocmai când o duc norii disciplinaţi ai păsărilor”. Apoi declară – „ Nu sunt un sfânt, mă bucur cu neruşinare de carnea din închisoare”. Desigur, este vorba de închisoarea noastră, a fiecăruia, eu-l nostru pe care nimeni nu-l cunoaşte în întregime. Cititorul ar înţelege mai bine modul său de exprimare, reţinând aceste cuvinte –„ nu mi se va da permis de port armă, arma sunt chiar eu”. Am parafrazat, pentru că el pune aceste cuvinte în gura altui personaj. „Jocurile de cărţi sunt de natură să creeze femei... pe masă putrezeşte o portocală, mai aproape de libertate, decât sunt eu”. Amintim aici că a fost unul dintre primii care au salutat, prin poeme originale revoluţia din decembrie 1989, alături de alt poet, Valery Oişteanu, locuitor în New York. „Toate războaiele sunt sfinte”, spune cu amărăciune Codrescu. „Cel care închide cosciuge este un fanatic”. Este greu să nu citezi cel puţin două versuri din fiecare poem, versuri antologice. Andrei Codrescu este un mare poet. Ar fi fost mare în orice ţară, în România, poate, mai puţin, aici toţi poeţii sunt mari...”Cucerirea Americii continuă prin persoana a II-a (YOU-TU), de oameni politicoşi din alte ţări”- o autoironie. În 2005 a apărut „ Era azi”, un volum îngrijit de aceleaşi dăruite poete, menţionate mai înainte. Viziunea poetului s-a schimbat, el este mai mult apăsat de ritmul alert al civilizaţiei în evoluţie continuă – „ Am sosit aici într-o mie de maşini, oamenii fără maşini sunt bolnavi, au afirmat observatorii marţieni, melci rămaşi fără cochilie ... când o melodie îi face amoroşi ori singuratici, nu există loc unde ei să se poată duce îndată”. Ironia blândă sau foarte ascuţită, sentimentul solidarităţii cu omenirea cuprinsă de grave maladii, fac din poetul Andrei Codrescu o porta-voce a unei generaţii care i-a urmat lui Allen Ginsberg, el este un post-beatnic.
Scriitorul este „magic prestigios...are o superbă forţă a limbajului...scrierea sa este o celebrare... are umor şi graţie”-- sunt comentarii ale criticilor americani. A fost comparat, prin forţa ironie, cu Orwell, în romanele sale. Nu vom înşira titlurile, se pot găsi pe Internet. „ Pe masă, în faţa mea, e o fotografie cu poarta casei în care m-am născut, pe Elisabethstrasse din Sibiu”, aceasta este expresia nostalgiei lui Codrescu, după ce a vizitat Sibiul în 1995, cu prietenul său, Ted Thomas , care a făcut fotografia. Din ţară, el a plecat în 1965 cu ... nimic. „Mustaţa mea este tot ce a mai rămas din Stalin”, este o anecdotă, dar amară. Nonconformismul să este clar exprimat – „Noi n-avem bun- gust, noi suntem artişti”.Din acest motiv ele este un sincer admirator al lui Baudelaire şi Dali, mari nonconformişti din două secole. „Iar dacă în epoca noastră de pitici, colosalul scandal de a fi geniu ne va îngădui să nu rămânem împietriţi asemenea câinilor şi să nu murim de foame, aceasta se va întâmpla doar din mila lui Dumnezeu”, îl citează Codrescu pe Dali. La unul dintre festivalurile de la Neptun, a citit un poem exploziv- „Mama lui de viitor”, în care se întreabă ce este poezia. Evident, nu există răspuns. Un recent roman, care a derutat pe cititori, este „Prof pe drum” (Ed. Curtea Veche- 2008). Titlul, fiind mai greu asimilabil a fost „pocit” adesea prin „praf” în loc de „prof”. Este vorba de „redescoperirea” Americii lui Whitman. Alt roman, la fel de ... derutant, este „Mesi@” (sic!). Împreună cu Ruxandra Cesereanu a scris un roman în versuri, „Submarinul iertat”, cu o prefaţă de Mircea Cărtărescu ( Ed. Brumar). Am putea vorbi de o oarecare influenţă a lui Codrescu asupra scrierilor recente ale lui Cărtărescu, ei fiind adesea în contact. Vom încheia cu un citat dintr-o tabletă a lui Codrescu, în „Dilema veche” – „Paradoxul nu este pentru cei slabi de înger, aşa că se poate spune că românii, care trăiesc zi de zi printre paradoxuri, sunt nişte oameni curajoşi. Sunt şi eu – unul, un paradox vreau să spun”.
Boris Marian
Necunoscutele căi ale comunismului modern
Crescut într-o familie de oameni care au crezut în comunism, tatăl meu fiind, din ilegalitate , mândru că participă la edificarea unei noi „orânduiri”, am avut, de-a lungul anilor prilejuri destule să-mi revizuiesc propria educaţie. Congresul XX, a adus, prin Hruşciov, dezvăluiri senszaţionale despre dictatura lui Stalin, apoi, fiind la Moscova, ca student, am citit povestirea lui Soljeniţân „O zi din viaţa lui Ivan Denisovici”, o proză excelentă, dar de o mare tristeţe. În anii 1978--1983 am fost director tehnic la o intreprindere din Zalău. Acolo am înţeles cel mai bine cum se „construieşte” societatea după concepţia comunistului „ de omenie” N. Ceauşescu – minciuni, subordonare absolută, raportări false, ameninţări, furtişaguri mai mici sau mai mari, incompetenţă, lozincărie, formalism, astfel că întrebarea firească era – probabil că mulţi gândeam la fel – încotro?
Citesc „Cartea neagră a comunismului” alcătuită de un colectiv condus de Stephane Courtois. Voi urmări ceea ce mi se pare mai semnificativ, fără a pune întrebarea, este sau nu este adevărat. Înclin să cred. că DA. În total, numărul victimelor sistemului comunist, ca şi al luptelor pentru „edificarea” sa, se ridică la o cifră uluitoare – 100 de milioane. Nici un război nu a ajuns la o asemenea „performanţă”. În URSS au fost ucişi 20 de milioane, în China 65 de milioane, în Coreea de Nord şi în Cambodja câte 2 milioane, în Vietnam şi în Europa câte un milion, ş.a. Primele victime au căzut în războiul civil din Rusia, după care au urmat foametea din zona europeană a URSS, deportările masive, distrugerea unor populaţii întregi, de către „tătucul Stalin”. În China, cei care au suferit cel mai mult au fost tibetanii, pe lângă numeroasele „ elemente burgheze” din întreaga ţară.În toate ţările socialiste, fără excepţie, chiar şi în Iugoslavia, care se despărţise de Moscova, au fost execuţii, represalii. În Africa, sub influenţa agenţilor moscoviţi (consilieri, foşti studenţi) au izbucnit războaie tribale, represaliile s-au ţinut lanţ. Sistemul de represiune a fost creat de bolşevicii lui Lenin, apoi adus la „perfecţiune” de Stalin, sute de mii de militari bine hrăniţi şi înarmaţi au construit celebrul GULAG, adică Direcţia Generală a Lagărelor, pe întinsul URSS, de la Volga la Oceanul Îngheţat de Nord şi la Pacific. Au murit nu numai ruşi, din toate etniile au fost ucişi oameni nevinovaţi, unii veniţi, dintr-o naivă pornire prosovietică, de bună voie, în URSS şi consideraţi spioni ai imperialiştilor. Au fost ucişi foşti ţarişti, comunişti, cazaci, ţărani săraci, muncitori, intelectuali, nu exista nici un criteriu social, politic,
Scopul era de a induce o teamă permanentă, în timp ce cultul lui Stalin a atins cote nemaiîntâlnite nici pe vremea faraonilor. Moartea acestui „titan” – călău a fost jalnică, l-a doborât o congestie cerebrală după nopţi de chefuri şi şedinţe de taină. Moartea i-a fost anunţată cu o întârziere de trei zile. Între Hitler şi Stalin au fost puţine deosebiri, am spune că erau mai multe asemănări. Iar sistemul nazist a preluat multe din experienţele sistemului stalinist, puterea poliţiei politice, propaganda, cultul conducătorului, etc. Desigur, comunismul a anulat dreptul la proprietate, pe care nazisml nu l-a atacat, dar s-a folosit de marile firme furnizoare de armament, de asemenea, comunismul a declarat egalitatea naţiunilor, dar puterea în URSS era mai mult în mâna unor ruşi, ucrainieni, georgieni, evreii fiind treptat îndepărtaţi, executaţi. De fapt orice naţiune era dispreţuită, în numele unui internaţionalism ipotetic. Religia nu a fost nici ea respectată, doar în timpul războiului, Stalin a apelat la influenţa Bisericii ortodoxe. Ucrainienii catolici din vestul ţării s-au opus permanent Moscovei. La fel şi cei din ţările baltice. În Asia Centrală, islamiştii au fost reduşi la tăcere. La fel şi în Caucaz. Victoria bolşevicilor prin lovitura de stat din octombrie ( 7 noiembrie, după stil nou) 1917 s-a datorat imaturităţii forţelor democrate din Rusia, tot ce a urmat a fost un şir de ilegalităţi.- dizolvarea Adunării Constituante, a partidului eserilor, înfiinţarea CEKA, teribilul braţ înarmat revoluţiei proletare,înfiinţarea GULAG, etc. Este greu de explicat cum de au reuşit bolşevicii, adică un pumn de oameni, poate o mie, două mii de fanatici să cucerească puterea în cel mai întins imperiu din secolul XX. Rămâne un mister pe care sovietologii nu l-au explicat. Ţarismul s-a dovedit total falimentar, iar Occidentul, ca de obicei, nu a înţeles nimic din ceea ce gândea mujicul rus. Un plus de alimente pentru populaţie şi bolşevicii dispăreau cum apăruseră. Nu, egoismul este mai mare la marile puteri. La fel s-a întâmplat cu Germania. Dacă Occidentul ar fi întins o mână Germaniei ruinate de război ( provocat de împăratul ei) şi de plata datoriilor, niciodată Hitler nu ar fi ajuns la putere. Prin Occident înţeleg guvernele care s-au succedat în Anglia şi Franţa şi care şi-au urmărit interesele, dar într-un mod foarte păgubos. Este inexplicabil şi ajutorul anemic dat armatelor „albe” care luptau contra Puterii Sovietice. Practic a fost o trădare, iar Anglia a refuzat chiar azilul politic pentru familia ţarului şi pentru ţar, deşi erau rude cu regele Marii Britanii. Marx a spus că revoluţia proletară va învinge când toate ţările vor fi cuprinse de aceeaşi flacără, când proletarii se vor uni împotriva capitaliştilor. Realitatea a fost cu totul alta. Rusia a fost izolată ani de zile, iar teroarea roşie a reuşit să înfrângă orice opoziţie din interior. Muncitori, ţărani, intelectuali, oricine se ridica împotriva dictaturii bolşevice era zdrobit. Noua generaţie a trecut peste aceste samavolnicii şi masacre, s-a creat o nouă mentalitate - omul sovietic era un fanatic anticapitalist. Mai mult, turnătoria, adică delaţiunea a devenit o datorie cetrăţenească. Sistemul s-a bazat pe delaţiune şi fals entuziasm. Aceasta era adevărata „conştiinţă revoluţionară”. Marea foamete provocată de Stalin la începutul anilor 30 în Ucraina a avut ca scop distrugerea „aliatului de nădejde”, a ţăranului, pe care nici o propagandă nu-l putea „lămuri”. A fost un asasinat planificat, cu circa şapte milioane de jertfe. Tototdată, colectivizarea care era primul pas spre transformarea ţărănimii în proletariat agricol avea drumul deschis. Dar Stalin mai avea o problemă – armata. Oricare dictator se teme pentru viaţa sa şi pentru scaunul său de dictator. Iar armata poate lichida un dictator într-o singură zi, cum s-a mai văzut. Stalin a lichidat pe toţi cei care au luptat cu succes în războiul civil. Însuşi Troţki, creatorul Armatei Roşii era un adversar de temut, deşi ideologia sa nu se deosebea cu aproape nimic de ceea ce Lenin lăsase moştenire--- teroare şi numai teroare,demagogie şi execuţii sumare. Războiul cu Germania bătea la uşă, Hitler visa petrolul din Marea Caspică, iar Stalin îşi lichida generalii, apoi încheia un pact păgubos pentru el, pentru că îngloba ţări care nu erau doritoare să intre în „familia sovietică”, iar graniţele erau fragile. Aici Hitler şi generalii săi au întrecut mult previziunile conducerii sovietice, deşi au fost militari şi politicieni la Moscova care nu erau de acord cu avansul primit de Stalin de la Germania nazistă. Cooperarea militară cu Germania a adus reţelei de informaţii germane date de mare importanţă. Izbucnirea răboiului pe 22 iunie 1941 l-a adus pe Stalin în pragul disperării. A vrut să se retragă, dar cercul restrâns la puterii nu i-a dat voie. Nu se ştie dacă nu ar fi fost împuşcat. Hitler renunţase să ocupe Anglia, înţelegând că imperiul britanic, cu bogăţiile sale nu s-ar fi lăsat cucerit prea repede, iar în spate erau japonezii, cu pretenţiile lor. Aici, în Europa s-au confruntat doi mari pierzători ai istoriei, doi dictatori semidocţi şi lacomi ca rechinii – Hitler credea că ruşii îl vor trăda pe Stalin, iar Stalin se credea mai viclean decât Hitler. Nici unul nu a luat în calcul rolul Occidentului, potenţialul economic al SUA. Iar ruşii, nu numai ei, dar şi alte etnii respingeau ideea unei ocupaţii germane. .Numai balticii şi ucrainienii din vest visau o colaborare cu Germania. Moscova şi Leningradul (Sankt-Petersburg) au fost salvate datorită dârzeniei soldatului venit din Siberia, din estul Rusiei, dar şi datorită imensului sprijin material american şi englez. După război, URSS a devenit a doua putere mondială, a început războiul rece, scopul fiind de a nimici imperialismul anglo-american, aşa cum vestea propaganda sovietică. Cursa înarmărilor a epuizat resursele URSS, astfel că Mihail Gorbaciov a venit cu ideea dizolvării pactelor militare, a trecerii la reorganizarea economiei. Ideea nu era nouă, la fel a procedat Lenin când a cedat Germaniei Ucraina, la pacea de la Brest-Litovsk, în 1918. Istoria nu s-a oprit la calculele lui Gorbaciov. Un sistem bazat pe opresiune continuă, pe ura faţă de tot ce nu se supune voinţei unui Centru, nu poate fi reformat. Comunismul a rezistat, parţial sau total în China, Vietnam,. Cuba, Coreea de Nord, dar nu pentru mult timp. Desigur trecerea prea rapidă de la comunism la economia de piaţă a dus la o evoluţie maladivă a societăţii, prin generalizarea corupţiei. România este doar un exemplu.
În privinţa politicii partidelor comuniste din afara sistemului socialist, acestea s-au dovedit simple agenturi plătite de Moscova. Mulţi comunişti naivi şi-au pierdut viaţa. Spun naiv şi ştiu ce spun- comuniştii din Vest au fost mai mult intelectuali care încercau să găsească o motivaţie logică existenţei unui sistem „contra naturii”. Nu poţi impune omului un anumit grad de necesităţi, de aici pleacă falsitatea marxismului. Desigur, capitalismul lui Marx a cam dispărut. Ne aflăm în faţa altor structuri. Pericolul vine de la extremismul naţionalist. Cum va fi el anihilat, aceasta este cheia unei păci durabile, dacă nu cumva şi pacea durabilă nu este o iluzie.
Boris Marian
Citesc „Cartea neagră a comunismului” alcătuită de un colectiv condus de Stephane Courtois. Voi urmări ceea ce mi se pare mai semnificativ, fără a pune întrebarea, este sau nu este adevărat. Înclin să cred. că DA. În total, numărul victimelor sistemului comunist, ca şi al luptelor pentru „edificarea” sa, se ridică la o cifră uluitoare – 100 de milioane. Nici un război nu a ajuns la o asemenea „performanţă”. În URSS au fost ucişi 20 de milioane, în China 65 de milioane, în Coreea de Nord şi în Cambodja câte 2 milioane, în Vietnam şi în Europa câte un milion, ş.a. Primele victime au căzut în războiul civil din Rusia, după care au urmat foametea din zona europeană a URSS, deportările masive, distrugerea unor populaţii întregi, de către „tătucul Stalin”. În China, cei care au suferit cel mai mult au fost tibetanii, pe lângă numeroasele „ elemente burgheze” din întreaga ţară.În toate ţările socialiste, fără excepţie, chiar şi în Iugoslavia, care se despărţise de Moscova, au fost execuţii, represalii. În Africa, sub influenţa agenţilor moscoviţi (consilieri, foşti studenţi) au izbucnit războaie tribale, represaliile s-au ţinut lanţ. Sistemul de represiune a fost creat de bolşevicii lui Lenin, apoi adus la „perfecţiune” de Stalin, sute de mii de militari bine hrăniţi şi înarmaţi au construit celebrul GULAG, adică Direcţia Generală a Lagărelor, pe întinsul URSS, de la Volga la Oceanul Îngheţat de Nord şi la Pacific. Au murit nu numai ruşi, din toate etniile au fost ucişi oameni nevinovaţi, unii veniţi, dintr-o naivă pornire prosovietică, de bună voie, în URSS şi consideraţi spioni ai imperialiştilor. Au fost ucişi foşti ţarişti, comunişti, cazaci, ţărani săraci, muncitori, intelectuali, nu exista nici un criteriu social, politic,
Scopul era de a induce o teamă permanentă, în timp ce cultul lui Stalin a atins cote nemaiîntâlnite nici pe vremea faraonilor. Moartea acestui „titan” – călău a fost jalnică, l-a doborât o congestie cerebrală după nopţi de chefuri şi şedinţe de taină. Moartea i-a fost anunţată cu o întârziere de trei zile. Între Hitler şi Stalin au fost puţine deosebiri, am spune că erau mai multe asemănări. Iar sistemul nazist a preluat multe din experienţele sistemului stalinist, puterea poliţiei politice, propaganda, cultul conducătorului, etc. Desigur, comunismul a anulat dreptul la proprietate, pe care nazisml nu l-a atacat, dar s-a folosit de marile firme furnizoare de armament, de asemenea, comunismul a declarat egalitatea naţiunilor, dar puterea în URSS era mai mult în mâna unor ruşi, ucrainieni, georgieni, evreii fiind treptat îndepărtaţi, executaţi. De fapt orice naţiune era dispreţuită, în numele unui internaţionalism ipotetic. Religia nu a fost nici ea respectată, doar în timpul războiului, Stalin a apelat la influenţa Bisericii ortodoxe. Ucrainienii catolici din vestul ţării s-au opus permanent Moscovei. La fel şi cei din ţările baltice. În Asia Centrală, islamiştii au fost reduşi la tăcere. La fel şi în Caucaz. Victoria bolşevicilor prin lovitura de stat din octombrie ( 7 noiembrie, după stil nou) 1917 s-a datorat imaturităţii forţelor democrate din Rusia, tot ce a urmat a fost un şir de ilegalităţi.- dizolvarea Adunării Constituante, a partidului eserilor, înfiinţarea CEKA, teribilul braţ înarmat revoluţiei proletare,înfiinţarea GULAG, etc. Este greu de explicat cum de au reuşit bolşevicii, adică un pumn de oameni, poate o mie, două mii de fanatici să cucerească puterea în cel mai întins imperiu din secolul XX. Rămâne un mister pe care sovietologii nu l-au explicat. Ţarismul s-a dovedit total falimentar, iar Occidentul, ca de obicei, nu a înţeles nimic din ceea ce gândea mujicul rus. Un plus de alimente pentru populaţie şi bolşevicii dispăreau cum apăruseră. Nu, egoismul este mai mare la marile puteri. La fel s-a întâmplat cu Germania. Dacă Occidentul ar fi întins o mână Germaniei ruinate de război ( provocat de împăratul ei) şi de plata datoriilor, niciodată Hitler nu ar fi ajuns la putere. Prin Occident înţeleg guvernele care s-au succedat în Anglia şi Franţa şi care şi-au urmărit interesele, dar într-un mod foarte păgubos. Este inexplicabil şi ajutorul anemic dat armatelor „albe” care luptau contra Puterii Sovietice. Practic a fost o trădare, iar Anglia a refuzat chiar azilul politic pentru familia ţarului şi pentru ţar, deşi erau rude cu regele Marii Britanii. Marx a spus că revoluţia proletară va învinge când toate ţările vor fi cuprinse de aceeaşi flacără, când proletarii se vor uni împotriva capitaliştilor. Realitatea a fost cu totul alta. Rusia a fost izolată ani de zile, iar teroarea roşie a reuşit să înfrângă orice opoziţie din interior. Muncitori, ţărani, intelectuali, oricine se ridica împotriva dictaturii bolşevice era zdrobit. Noua generaţie a trecut peste aceste samavolnicii şi masacre, s-a creat o nouă mentalitate - omul sovietic era un fanatic anticapitalist. Mai mult, turnătoria, adică delaţiunea a devenit o datorie cetrăţenească. Sistemul s-a bazat pe delaţiune şi fals entuziasm. Aceasta era adevărata „conştiinţă revoluţionară”. Marea foamete provocată de Stalin la începutul anilor 30 în Ucraina a avut ca scop distrugerea „aliatului de nădejde”, a ţăranului, pe care nici o propagandă nu-l putea „lămuri”. A fost un asasinat planificat, cu circa şapte milioane de jertfe. Tototdată, colectivizarea care era primul pas spre transformarea ţărănimii în proletariat agricol avea drumul deschis. Dar Stalin mai avea o problemă – armata. Oricare dictator se teme pentru viaţa sa şi pentru scaunul său de dictator. Iar armata poate lichida un dictator într-o singură zi, cum s-a mai văzut. Stalin a lichidat pe toţi cei care au luptat cu succes în războiul civil. Însuşi Troţki, creatorul Armatei Roşii era un adversar de temut, deşi ideologia sa nu se deosebea cu aproape nimic de ceea ce Lenin lăsase moştenire--- teroare şi numai teroare,demagogie şi execuţii sumare. Războiul cu Germania bătea la uşă, Hitler visa petrolul din Marea Caspică, iar Stalin îşi lichida generalii, apoi încheia un pact păgubos pentru el, pentru că îngloba ţări care nu erau doritoare să intre în „familia sovietică”, iar graniţele erau fragile. Aici Hitler şi generalii săi au întrecut mult previziunile conducerii sovietice, deşi au fost militari şi politicieni la Moscova care nu erau de acord cu avansul primit de Stalin de la Germania nazistă. Cooperarea militară cu Germania a adus reţelei de informaţii germane date de mare importanţă. Izbucnirea răboiului pe 22 iunie 1941 l-a adus pe Stalin în pragul disperării. A vrut să se retragă, dar cercul restrâns la puterii nu i-a dat voie. Nu se ştie dacă nu ar fi fost împuşcat. Hitler renunţase să ocupe Anglia, înţelegând că imperiul britanic, cu bogăţiile sale nu s-ar fi lăsat cucerit prea repede, iar în spate erau japonezii, cu pretenţiile lor. Aici, în Europa s-au confruntat doi mari pierzători ai istoriei, doi dictatori semidocţi şi lacomi ca rechinii – Hitler credea că ruşii îl vor trăda pe Stalin, iar Stalin se credea mai viclean decât Hitler. Nici unul nu a luat în calcul rolul Occidentului, potenţialul economic al SUA. Iar ruşii, nu numai ei, dar şi alte etnii respingeau ideea unei ocupaţii germane. .Numai balticii şi ucrainienii din vest visau o colaborare cu Germania. Moscova şi Leningradul (Sankt-Petersburg) au fost salvate datorită dârzeniei soldatului venit din Siberia, din estul Rusiei, dar şi datorită imensului sprijin material american şi englez. După război, URSS a devenit a doua putere mondială, a început războiul rece, scopul fiind de a nimici imperialismul anglo-american, aşa cum vestea propaganda sovietică. Cursa înarmărilor a epuizat resursele URSS, astfel că Mihail Gorbaciov a venit cu ideea dizolvării pactelor militare, a trecerii la reorganizarea economiei. Ideea nu era nouă, la fel a procedat Lenin când a cedat Germaniei Ucraina, la pacea de la Brest-Litovsk, în 1918. Istoria nu s-a oprit la calculele lui Gorbaciov. Un sistem bazat pe opresiune continuă, pe ura faţă de tot ce nu se supune voinţei unui Centru, nu poate fi reformat. Comunismul a rezistat, parţial sau total în China, Vietnam,. Cuba, Coreea de Nord, dar nu pentru mult timp. Desigur trecerea prea rapidă de la comunism la economia de piaţă a dus la o evoluţie maladivă a societăţii, prin generalizarea corupţiei. România este doar un exemplu.
În privinţa politicii partidelor comuniste din afara sistemului socialist, acestea s-au dovedit simple agenturi plătite de Moscova. Mulţi comunişti naivi şi-au pierdut viaţa. Spun naiv şi ştiu ce spun- comuniştii din Vest au fost mai mult intelectuali care încercau să găsească o motivaţie logică existenţei unui sistem „contra naturii”. Nu poţi impune omului un anumit grad de necesităţi, de aici pleacă falsitatea marxismului. Desigur, capitalismul lui Marx a cam dispărut. Ne aflăm în faţa altor structuri. Pericolul vine de la extremismul naţionalist. Cum va fi el anihilat, aceasta este cheia unei păci durabile, dacă nu cumva şi pacea durabilă nu este o iluzie.
Boris Marian
Robespierre
Mâinile lui translucide taie-n penumbră şlefuind cristale, seara moare în jur, serile serilor sunt egale. Mâinile lui şi spaţiul de hiacint pălind ( hiatus?) sunt o părere pentru senina, calma lui tăcere care-şi visează clarul labirint? Nu-l tulbură nici gloria, oglinda visată de oglinzi, nici o iubire suferindă, abandonând metafora şi mitul, taie cristale, unul – infinitul- hartă ca Celui Risipit în Stele. Borges despre Spinoza, uşor prescurtat. Am amuţit scriind şi-mi vin lacrimile. Apoi, îmi amintesc de dragostele mele, de sentimente rătăcite-n bezna timpului - cât am iubit-o, Doamne, i-am dăruit priviri, şi am iubit-o , Doamne, ca-n drama lui Shakespeare, cât am visat-o, Doamne, i.am dăruit cuvinte, şi azi ea vine, iat-o, aşa era –nainte? Ea mă priveşte rece, antarctică, trufaţă, cât se preface, Doamne şi cât este de laşă? Reiau, mici aforisme, pentru că esenţele tari reduc percepţia – Voi mă plătiţi, pentru ca eu să vă ordon, să vă conduc, am făcut din voi o naţiune de eroi (Ha-ha)...Nefericirea omului vine de la iluzoia că Universul este făcut pentru om, ei, bine, omul este făcut pentru Univers, dacă nu ştiaţi, aflaţi acum ...Cei care fac şi nu cei care ştiu ce să facă, rămân în istorie ... Copiii mei, iubiţi-vă, iar dacă nu puteţi, cel puţin respectaţi-vă( Goethe)... ceea ce omul numeşte soartă este suma greşelilor sale (Schopenhauer)...
De vreme ce nu poţi sluji omul, cum poţi să-L slujeşti pe Domnul, cum poţi sădi pomul, cum să-ţi păstrezi somnul?
Mă întreabă profesorul, şterge praful de pe armele de vânătoare şi de pe vraful de reviste, apare o balerină care ne ţin în carantină, profesorul face un semn pe tăbliţa de lemn, de faţă sunt personaje famate, Confucius, Alexandru şi comandanţi de armate, „M-a întristat întotdeauna să recidivez”, spune unul din ei, cu un pechinez în braţe, balerina-l asprobă, Robespierre stă într-un colţ, bate la tobă.
Boris Marian
De vreme ce nu poţi sluji omul, cum poţi să-L slujeşti pe Domnul, cum poţi sădi pomul, cum să-ţi păstrezi somnul?
Mă întreabă profesorul, şterge praful de pe armele de vânătoare şi de pe vraful de reviste, apare o balerină care ne ţin în carantină, profesorul face un semn pe tăbliţa de lemn, de faţă sunt personaje famate, Confucius, Alexandru şi comandanţi de armate, „M-a întristat întotdeauna să recidivez”, spune unul din ei, cu un pechinez în braţe, balerina-l asprobă, Robespierre stă într-un colţ, bate la tobă.
Boris Marian
Lombroso
”Sunt evenimente care ne marchează”, spune prietena și se rujează.Aglutinate zile, trecut alunecos, prin secoli cum mă poartă Lombroso, Berlioz, proptești cu mâna zidul, dar totu-i ruinat, deasupra zboară corbii, dintr-un adânc lătrat se nasc șacali, hiene, iar îngerii se-ascund, au fost iubiri ca fumul, dar fumul e cărunt, la anii-mi încă tineri mă plimb la braț cu Soarta, iar Soarta e Iubirea sau uneori e Moartea .. ....Peisajul alb ca nudul zărit cu ochii-n spasme, strălucitoare neaua, pământ topit în lapte, viața mea trecută e numai un generic, viața mea viitoare e numai întuneric, viața mea-i bolnavă, mai pâlpâie-n cuvinte, eu am chemat un șarpe din versuri să m-alinte, îți amintești, iubito, pe când erai regină și în întreg regatul doar noi eram lumină? ....Sunt în lichidare, ani și amintiri, sufletul e steagul, piscul din Pamir, au rămas în urmă norii peste șes, peste timp, îmi pare că înaintez, sunt în lichidare, vine un potop, încropesc, probabil, ultimul meu op, n-auziți cum apele galbene vuiesc? Sunt în lichidare, Bea, te iubesc.
. Penibilul discuţiei cu un om de treabă, dar cam prost. Plin de el, de treabă, dar plin de el, ca un sac de cartofi. Tot ce spune se referă la el. Ca soţul Anei Carenina, adică mediocrul autoritar. Alt personaj- femeia care îşi abandonează amanţii numai din plăcerea de a abandona, de teama de a nu fi abandonată. Un sadism amestecat cu laşitate. Un caz demn de psihanaliză..... Norii sunt morţii dintâi, scrie Amihai, glonţul fierbinte răceşte prada. Intre iad şi rai, plăpândul fir de iarbă ţine cumpăna. Frumos. Nu mişcă frunza, de ce tremură îndrăgostiţii? Cucul se cheamă pe sine. Stejar lovit de trăsnet în timp ce visa. Că veni vorba de Dumnezeu, dacă El a creat totul, ce mai putem face noi? Scriitorii inventează ce a fost inventat deja. O, Van Gogh, Van Gogh, spuse Paul Gauguin, am pierdut un tren, poate doar Magog să ne mai salveze, ce forţă degajă autoportretul , secretul urechii lui Van Gogh? Neîndoios, nimic nu stăpânesc, îmi trec stele galbene în sânge,eu dansez, cu cartea-mbătrânesc, Zidul Plângerii mă cheamă şi mă strânge, iar pustiul ce l-am străbătut a-nflorit, a dat fructe de aur, secolul din trupul meu a rupt, dar sunt veşnic, cum este şi valul, nume port, morminte-cenuşar, n-am pus doliu încă pe retină, inima îmi bate mult mai rar când m-apropii, Doamne, tot mai mult, de Tine.
Boris Marian
. Penibilul discuţiei cu un om de treabă, dar cam prost. Plin de el, de treabă, dar plin de el, ca un sac de cartofi. Tot ce spune se referă la el. Ca soţul Anei Carenina, adică mediocrul autoritar. Alt personaj- femeia care îşi abandonează amanţii numai din plăcerea de a abandona, de teama de a nu fi abandonată. Un sadism amestecat cu laşitate. Un caz demn de psihanaliză..... Norii sunt morţii dintâi, scrie Amihai, glonţul fierbinte răceşte prada. Intre iad şi rai, plăpândul fir de iarbă ţine cumpăna. Frumos. Nu mişcă frunza, de ce tremură îndrăgostiţii? Cucul se cheamă pe sine. Stejar lovit de trăsnet în timp ce visa. Că veni vorba de Dumnezeu, dacă El a creat totul, ce mai putem face noi? Scriitorii inventează ce a fost inventat deja. O, Van Gogh, Van Gogh, spuse Paul Gauguin, am pierdut un tren, poate doar Magog să ne mai salveze, ce forţă degajă autoportretul , secretul urechii lui Van Gogh? Neîndoios, nimic nu stăpânesc, îmi trec stele galbene în sânge,eu dansez, cu cartea-mbătrânesc, Zidul Plângerii mă cheamă şi mă strânge, iar pustiul ce l-am străbătut a-nflorit, a dat fructe de aur, secolul din trupul meu a rupt, dar sunt veşnic, cum este şi valul, nume port, morminte-cenuşar, n-am pus doliu încă pe retină, inima îmi bate mult mai rar când m-apropii, Doamne, tot mai mult, de Tine.
Boris Marian
Cernăuţi şi poeţii săi
Pe locul unde se află, azi, Cernăuţi, era cândva o aşezare, Ţeţina, care a fost distrusă de tătarii lui Batâi ( sec.XIII). Actul prin care este atestată existenţa Cernuţilor este datat la 1408, printr-un zapis al lui Alexandru cel Bun. Aşezarea se afla la răscrucea unor importante drumuri, Polonia, Austria, Moldova, Rusia, fiind interesate de existenţa oraşului. Negustorii din Lemberg (Lvov) au fost cei care a contribuit la dezvoltarea Cernăuţilor în secolele XV- XIX. În anul 1775, Habsburgii impun un guvernator al oraşului, limba germană devine limbă oficială, iar în 1849, Cernăuţi este declarat capitală a Ducatului Bucovinei. Limbile vorbite erau, pe lângă germană, română, idiş, polonă, ucraineană. În 1875 se înfiinţează o Universitate care va atrage numeroşi intelectuali. Populaţia a crescut de la circa 30.000 la începutul secolului XIX, la peste 110.000 la începutul celui de al XX-lea. În 1930, erau circa 43.000 evrei de religie, declarat, mozaică, restul find creştini, romano-catolici, luterani, ortodocşi. La recensământul din 2001, s-au declarat 189.000 de ucrainieni, 26.000 de ruşi, 10.000 de români, 4000 de moldoveni (?), 1400 de polonezi şi 1300 de evrei. Populaţia totală era de 236.0000 locuitori. Importanţa actuală a oraşului nu se compară cu aceea din secolul XIX, din cauza marginalizării sale în cadrul Ucrainei, sub regimul sovietic, dar şi după desovietizare. Dintre personalităţile culturale mai importante care s-au născurt sau avut contact cu Cernăuţi, menţionăm pe scriitorul israelian Aharon Appelfeld ( n.1932), solistul de talie internaţională Joseph Schmidt ( 1904- 1942, a murit într-un lagăr de refugiaţi, în Elveţia), actriţa Sidi Thal (1912-1983), actorul român Grigore Vasiliu-Birlic, poeţii Rose Auslaender (1901-1988), Paul Celan ( 1920-1970), Moişe Fişbein ( n.1947), Alfred Kittner ( 1906-1991), Dan Paghis ( 1930- 1986, Israel), ca să nu-l omitem pe neuitatul Iţic Manger, marele trubadur al idişului, după celebrul Velvl Zbarjer, predecesorul şi inspiratorul său.
Dintre poeţi, vom începe cu Rose Auslaender, pentru că este prea puţin cunoscută, faţă de valoarea ei incontestabilă. „Der Traum hat ofene Augen”, este titlul unui poem şi al volumului apărut şi în România, la Ed. Fundaţiei Culturale Române, anul 2001, în traducerea germanistului George Guţu. „Visul are ochii deschişi”, aceasta este deviza de o viaţă a poetei, dar ea nu poate trece peste oroarea holocaustică- „Ei au venit cu stindarde şi pistoale, au împuşcat toate stelele, şi luna, pentru ca nici o lumină să nu ne mângâie, iar noi am îngropat soarele, a fost o beznă infinită”. Tot ea a scris – „Patria mea a murit, mi-au îngropat-o în foc”. Este vorba de limba germană, faţă de care şi alţi scriitori bucovineni au avut o mare reţinere, după încheierea războiului. Poeta nu a uitat, în pererigrinările sale ( SUA, Germania) , locurile natale, Bucovina – „ Molizi, acolo unde ziua a păşit în vale, cu respiraţia unui ecou”... „ Cuib de rândunici sub acoperişul de şindrilă, zboruri, zboruri albastre, în august”. „Sunt o tânără în vârstă de 5000 de ani”, consideră poeta, care s-a stins într-o casă de bătrâni din Duesseldorf.
În acelaşi oraş s-a oprit şi ceasornicul vieţii lui Alfred Kittner, un poet la fel de dăruit, aproape netradus în română ( cunoaştem o ediţie în germană, în colecţia „ Die schoensten Gedichten” – editor, Mariana Şora, redacor Herta Spuhn). Vom reproduce câteva versuri, în traducere proprie – „ Mă-nalţ în mine însumi, eu zbor departe-n larg, eu beau vin cu cenuşă, din mărăcini clădesc cămin, cu umbrele mă schimb în post, cu-amărăciunea fac un pact, iar drumurile trec cruciş, eu merg şi glasul meu e mut”. Nu l-am pomenit pe Alfred Margul Sperber, carte, deşi nu s-a născut la Cernăuţi a fost legat prin multe prietenii şi prin activitatea sa, de acest oraş. A trăit între anii 1898-1967, a scris o frumoasă poezie originală şi a tradus cu măiestrie din Eminescu, poetul care a învăţat la Cernăuţi în primele clase de gimnaziu.
Iţic Manger, originar din Cernăuţi, a locuit în diverse oraşe, a scris minunate poeme în idiş traduse de Nina Cassian şi Israil Bercovici, printre care remarcabil este ciclul „Balada evreului care a ajuns de la cenuşiu la albastru”. Poezia lui Manger este cantabilă, el a scris şi ciclul de scrisori ale vestitului Velvl Zbarjer către iubita sa, Malka. În traducere, farmecul poeziei sale nu se pierde, deşi idişul nu este o limbă uşor de translat în alt grai. „Ai spus că sunt toamnă şi m-am făcut toamnă” ... „ Drum, vânt, prietenii mei”... „Amurg şi nouri – cireadă „ ( se aude vocea lui B. Fundoianu, aici)... „Eu împărat fără ţară” ( evreul rătăcitor ?) ...”Pasărea îşi scutură lumina de aur”.. Unul dintre cele mai emoţionante poeme poeme este „Stă în cale un copac”, care se încheie astfel- „Dragostea-ţi nu-mi dete voie pasăre să fiu”. Este vorba despre mama poetului. Dacă ar fi scris într-o limbă de circulaţie universală, Manger ar fi ajuns să fie cunoscut pe mapamond.
La urmă( dar nu ultimul, ci dimpotrivă, poate cel mai de seamă poet de limba germană din secolul XX) vom vorbi despre Paul Celan. Şi-a pierdut părinţii în Holocaustul transnistrean (da, domnilor negaţionişti, a existat ca parte a Holocaustului european, giganticul lagăr Transnistria). A suferit nu numai din cauza pierderii celor dragi, dar şi a faptului că nu era alături de ei, în momentul deportării. A fost în diverse lagăre de muncă, iar după război s-a angajat la Ed. Cartea Rusă din Bucureşti. În 1947 s-a refugiat în Occident, stabilindu-se la Paris. În 1970, în urma unei suferinţe psihice, de mai mulţi ani, provocată nu numai de traumele Holocaustului, dar şi de calomniile răspândite de văduva poetului Yvan Goll, Paul Celan s-a sinucis, aruncându-se în Sena de pe vestitul pod Mirabeau. Avea 50 de ani, se întâlnise cu Heidegger, care i-a apreciat poezia, dar care nu a regretat, din păcate, colaborarea sa , vremelnică, la aşa zisa educaţie universitară, nazistă. Lui Paul Celan îi aparţin celebrele sintagme „ bem lapte negru” şi „ Moartea este un meşter german cu ochi albaştri”. Andrei Codrescu a reluat acest motiv, adresându-se lui Mircea Eliade, pe care l-a numit un „băiat rău într-un secol rău”. Poezia lui Celan se poate numi „o floare de cenuşă”, după un vers din poemele sale. Dar , tot el scrie – „Închipuie-ţi soldatul din smârcurile Massadei îşi face o patrie de neclintit împotriva tuturor ghimpilor de sârmă”. Publicul din România cunoaşte traduceri izbutite din opera lui Celan, datorate lui Petre Solomon, prietenul său, Ninei Cassian, lui Ion Papuc, Luminiţa Graur, mulţi alţii. Se cunoaşte şi corespondenţa sa cu Ingeborg Bachmann, prietenă sa intimă, cu Ilana Shmueli, din Israel. Celan nu s-a putut elibera niciodată de trecut – de la acel „Lapte negru bem dimineaţa, la amiază şi noaptea” la „suflarea nopţii ţi-e aşternutul, negura se culcă cu tine”...apoi la poeme de dragoste- „ne vom întoarce sus ca să ne-nnecăm acasă”, la poeme aparent ermetice – „în atelajul-şarpe, pe lângă albul chiparos, prin puhoi ei te-au dus”, ş.a. toate poartă amprenta morţii violente. „Trandafirul nimănui” este durerea universală, numai un poet cu o largă respiraţie poate simţi ceea ce milioane nu pot exprima. „Todesfuge”, tradusă ca „Fuga morţii” ( de la Fuga lui Bach) , ca „Tangoul morţii” ( formulă agreată şi de Celan) l-a făcut celebru, s-au scris scenarii, opere muzicale, balete. Despre Celan, Emil Cioran a spus – „ Nu era un om în carne şi oase, ci mai curând o rană care sângerează fără întrerupere”. Nec plus ultra.
Boris Marian.
Egoistul
Un precept talmudic spune, „Dacă nu sunt eu pentru mine, atunci cine? Dacă nu acum, atunci când?”. Citind , la început m-a frapat această formulare, aparent cinică. Dar ea este în concordanţă cu natura umană. Eu nu consider omul cel mai rău animal, dimpotrivă, ele este cel mai complex, cel mai bun. Chiar dacă nu aş crede în Dumnezeu, nu mi-aş permite să mă desconsider. Viaţa m-a făcut să am tot mai puţini prieteni, nu pentru că nu aş fi vrut, am vrut, dar timpul şi diferenţa de viziune, ne-a despărţit. De ce oamenii buni te fac să te simţi mai rău decât eşti? Nu am fost apreciat pentru „bunătatea” mea, sunt un tip cam radical, spun direct ce am de spus, nu am mereu dreptate, evident, greşesc enorm, de când deschid ochii şi până mă culc. Dar cel mai mult mă intrigă faptul că un om apropiat îmi spune că sunt egoist. Nu suntem cu toţii într-o anumită măsură? Nu murim noi, singuri? În sensul că nimeni nu ar fi dispus să moară în locul nostru, ceea ce nici nu este corect. Mamele ar fi gata să moară în locul copiilor, dar eu nu sunt mamă. Ca tată aş fi gata să fac orice pentru fiul meu, de ar fi în pericol. De ce sunt egoist? Că am pasiunea scrisului şi, când scriu, nu mai ascult nimic în jur. Uneori sunt gata să scriu 14 ore, este adevărat, la computer mai pierzi şi timpul cu emailuri, dar şi ele necesită o atenţie. Acum nu ştiu cum este mai bine pentru un egoist ca mine – să se sinucidă, să trăiască de parcă nimeni nu-i spune nimic, să se schimbe? Dar cum? Dar după ce model? Nu toţi suntem nişte sfinţi.
Boris Marian
Holocaustul , Gulagul şi căderea comunismului
Holocaustul, Gulagul şi căderea comunismului
O ştire de ultimă oră mi-a provocat o creştere a tensiunii arteriale, dar cititorul nu trebuie să se neliniştească. O vorbă populară spune, „Nu mor caii, când vor câinii”. Academia Română intenţionează să premieze cartea lui Sorin Lavric, „C. Noica şi mişcarea legionară”. Dacă titlul era doar „Noica” , desigur , nu era corect, mişcarea legionară l-a avut pe Noica în rândurile ei. Nu ne ocupăm aici de opera filosofică a lui Noica, nu este de competenţa noastră. Unii ar putea spune că nici de mişcarea legionară nu ar trebui să ne ocupăm. Se ocupă alţii. De ani de zile apare publicaţia „Cuvântul legionar”, un timp a apărut şi „Obiectiv legionar”, care a pus în circulaţie „Cărticica şefului de cuib”, marea creaţie, cu ghilimele de rigoare, a Căpitanului. Încă din anii 20, Căpitanul, figură astăzi recosmetizată, promitea rezolvarea definitivă a chestiunii jidoveşti. Este adevărat că Ion Antonescu are în spatele său incomparabil mai multe victime din rândul evreilor români, dar Legiunea, născută din cuzism, a fost cea mai violentă organizaţie, în propaganda sa antisemită. Agresarea studenţilor evrei în facultăţi, pe stradă, a elevilor evrei, jefuirea unor magazine evreieşti, Pogromul de la Bucureşti din 21-23 ianurie 1941, nu pot lăsa o urmă de îndoială asupra esenţei antiumaniste, antidemocratice, xenofobe, antisemite, antieuropene, anticivilizatorii a acestei organizaţii care s-a inspirat, în acţiunile ei, din fascismul italian, franchist, dar şi nazist, în ciuda caracterului declarat ultraortodox-creştin. Lavric nu face nici o departajare între raţionalismul filosofului Noica şi iraţionalismul legionar. O altă surpriză cu totul regretabilă ne-a făcut-o Marta Petreu cu a sa carte „demascatoare”-- „Diavolul şi ucenicul său”, în care Mihail Sebastian apare ca un fascist în stare „embrionară” sau chiar de maturizare. Orice se poate spune despre morţi. Sebastian nu poate vorbi. Nici Noica. Iar Cioran, în ultimele zile ale vieţii sale i-a mărturisit lui Alexandru Mirodan – „ Nu sunt antisemit”. Mircea Eliade, deşi nu s-a dezis public de trecutul său, a căutat să-l pună în umbră, dar colabora, prin reciclarea unor articole, cu presa legionară din SUA, din alte ţări. Nici Eugen Ionescvu nu a spus răspicat adevărul despre amicii săi, deşi nu le-a împărtăşit niciodată opiniile. Ce se întâmplă? Ca şi înainte de război, neo-fascismul se erijează şi acum în adversarul comunismului. Iar a fi anticomunist, astăzi, este la fel de onorabil cum a fi fost membru de partid ( PCR) ieri. Departe de mine ideea discreditării luptei anticomuniste a oamenilor cu vederi democrate. Dar, cum pot înţelege elogiul adus de politologul democrat-liberal V. Tismăneanu adus cărţii lui Sorin Lavric – „o carte bine întocmită”?. În tabăra anticomuniştilor intră cine vrea, deavalma, ca la Partid în 1946 – legionari, foşti comunişti, democraţi veritabili. De aceea apar noţiuni aberante – Holocaustul roşu, adică Gulagul, Holocaustul verde, adică poluarea mediului, Holocaustul cărţilor, adică măsurile de cenzurarea a publicaţiilor în vremea totalitarismului comunist. Despre Holocaust sau Shoah, cum se numeşte în ebraică ( în traducere, catastrofă) se evită tot mai mai mult ase vorbi, iar Raportul Wiesel este desconsiderat fie voalat, fie agresiv, în funcţie de publicaţie. Mai mult , antiisraelismul, antiiudaismul sunt considerate de unii că nu ar fi componente ale fenomenului antisemit.
În situaţia economică a ţării, în care s-au format grupuri puternice care treptat monopolizează piaţa, în situaţia actuală, când corupţia devine tot mai mult un sistem organizat, când partidele politice devin nişte forme fără conţinut, nu se pune întrebarea firească – ce este de făcut? Legionarii care se reorganizează vizibil, vor veni cu aceleaşi promisiuni de acum 80 de ani, adică abolirea corupţiei, despre evrei nu au ce spune, numărul lor este prea mic, dar xenofobia îndreptată împotriva romilor, ungurilor va funcţiona cu succes la public. Comuniştii au dispărut, de parcă nici nu au fost vreodată, ceea ce este firesc, generaţia actuală ştie foarte bine prin ce au trecut părinţii. Atunci, mă întreb, de unde fervoarea aceasta anticomunistă, artificială aş spune, când pericolul vine dinspre extrema dreaptă? Vandalizarea unor sinagogi, cimitire, semnele cu zvastică, publicaţiile de culoare pro-fascistă, antiisraelismul accentuast, simpatia pentru terorismul islamic, deşi orice om cu scaun la cap ar trebui să-l respingă cu toată hotărârea, nu prezintă pericole majore?
Ce spun politologii serioşi? Ce spun jurnaliştii care mai au o con-ştiinţă? Eu nu aud nici un ecou. Iar comentatorul de pe uliţă spune şi el ce citeşte în presă. Care presă? Eu nu mai citesc decât pe sărite, nu mai am încredere. Este trist, îngrijorător. Oare secolul XXI va fi un remake al secolului XX? Poate, dar cu alţi actori.
Boris Marian.
O ştire de ultimă oră mi-a provocat o creştere a tensiunii arteriale, dar cititorul nu trebuie să se neliniştească. O vorbă populară spune, „Nu mor caii, când vor câinii”. Academia Română intenţionează să premieze cartea lui Sorin Lavric, „C. Noica şi mişcarea legionară”. Dacă titlul era doar „Noica” , desigur , nu era corect, mişcarea legionară l-a avut pe Noica în rândurile ei. Nu ne ocupăm aici de opera filosofică a lui Noica, nu este de competenţa noastră. Unii ar putea spune că nici de mişcarea legionară nu ar trebui să ne ocupăm. Se ocupă alţii. De ani de zile apare publicaţia „Cuvântul legionar”, un timp a apărut şi „Obiectiv legionar”, care a pus în circulaţie „Cărticica şefului de cuib”, marea creaţie, cu ghilimele de rigoare, a Căpitanului. Încă din anii 20, Căpitanul, figură astăzi recosmetizată, promitea rezolvarea definitivă a chestiunii jidoveşti. Este adevărat că Ion Antonescu are în spatele său incomparabil mai multe victime din rândul evreilor români, dar Legiunea, născută din cuzism, a fost cea mai violentă organizaţie, în propaganda sa antisemită. Agresarea studenţilor evrei în facultăţi, pe stradă, a elevilor evrei, jefuirea unor magazine evreieşti, Pogromul de la Bucureşti din 21-23 ianurie 1941, nu pot lăsa o urmă de îndoială asupra esenţei antiumaniste, antidemocratice, xenofobe, antisemite, antieuropene, anticivilizatorii a acestei organizaţii care s-a inspirat, în acţiunile ei, din fascismul italian, franchist, dar şi nazist, în ciuda caracterului declarat ultraortodox-creştin. Lavric nu face nici o departajare între raţionalismul filosofului Noica şi iraţionalismul legionar. O altă surpriză cu totul regretabilă ne-a făcut-o Marta Petreu cu a sa carte „demascatoare”-- „Diavolul şi ucenicul său”, în care Mihail Sebastian apare ca un fascist în stare „embrionară” sau chiar de maturizare. Orice se poate spune despre morţi. Sebastian nu poate vorbi. Nici Noica. Iar Cioran, în ultimele zile ale vieţii sale i-a mărturisit lui Alexandru Mirodan – „ Nu sunt antisemit”. Mircea Eliade, deşi nu s-a dezis public de trecutul său, a căutat să-l pună în umbră, dar colabora, prin reciclarea unor articole, cu presa legionară din SUA, din alte ţări. Nici Eugen Ionescvu nu a spus răspicat adevărul despre amicii săi, deşi nu le-a împărtăşit niciodată opiniile. Ce se întâmplă? Ca şi înainte de război, neo-fascismul se erijează şi acum în adversarul comunismului. Iar a fi anticomunist, astăzi, este la fel de onorabil cum a fi fost membru de partid ( PCR) ieri. Departe de mine ideea discreditării luptei anticomuniste a oamenilor cu vederi democrate. Dar, cum pot înţelege elogiul adus de politologul democrat-liberal V. Tismăneanu adus cărţii lui Sorin Lavric – „o carte bine întocmită”?. În tabăra anticomuniştilor intră cine vrea, deavalma, ca la Partid în 1946 – legionari, foşti comunişti, democraţi veritabili. De aceea apar noţiuni aberante – Holocaustul roşu, adică Gulagul, Holocaustul verde, adică poluarea mediului, Holocaustul cărţilor, adică măsurile de cenzurarea a publicaţiilor în vremea totalitarismului comunist. Despre Holocaust sau Shoah, cum se numeşte în ebraică ( în traducere, catastrofă) se evită tot mai mai mult ase vorbi, iar Raportul Wiesel este desconsiderat fie voalat, fie agresiv, în funcţie de publicaţie. Mai mult , antiisraelismul, antiiudaismul sunt considerate de unii că nu ar fi componente ale fenomenului antisemit.
În situaţia economică a ţării, în care s-au format grupuri puternice care treptat monopolizează piaţa, în situaţia actuală, când corupţia devine tot mai mult un sistem organizat, când partidele politice devin nişte forme fără conţinut, nu se pune întrebarea firească – ce este de făcut? Legionarii care se reorganizează vizibil, vor veni cu aceleaşi promisiuni de acum 80 de ani, adică abolirea corupţiei, despre evrei nu au ce spune, numărul lor este prea mic, dar xenofobia îndreptată împotriva romilor, ungurilor va funcţiona cu succes la public. Comuniştii au dispărut, de parcă nici nu au fost vreodată, ceea ce este firesc, generaţia actuală ştie foarte bine prin ce au trecut părinţii. Atunci, mă întreb, de unde fervoarea aceasta anticomunistă, artificială aş spune, când pericolul vine dinspre extrema dreaptă? Vandalizarea unor sinagogi, cimitire, semnele cu zvastică, publicaţiile de culoare pro-fascistă, antiisraelismul accentuast, simpatia pentru terorismul islamic, deşi orice om cu scaun la cap ar trebui să-l respingă cu toată hotărârea, nu prezintă pericole majore?
Ce spun politologii serioşi? Ce spun jurnaliştii care mai au o con-ştiinţă? Eu nu aud nici un ecou. Iar comentatorul de pe uliţă spune şi el ce citeşte în presă. Care presă? Eu nu mai citesc decât pe sărite, nu mai am încredere. Este trist, îngrijorător. Oare secolul XXI va fi un remake al secolului XX? Poate, dar cu alţi actori.
Boris Marian.
Cinci morţi, nici un mormânt
Cinci morţi, nici un mormânt
În faţa mea stă un om, aflu cu stupoare că a trecut de 90 de ani, este născut în 1919, pe când România era Mare, iar părinţii mei, copii mici. Îl cheamă Silvain Oişiovici, mama sa a trăit o lungă perioadă în Franţa, astfel că un frate şi o soră purtau tot nume franţuzeşti. Este primul soţ al Tiei peltz, a locuit cu scriitorul I. Peltz, pe strada Traian 21, a întreţinut familia , care, artişti fiind , nu aveau venituri sigure niciodată, Peltz a fost chiar un stâlp al cefenelei Capşa, nu numai „pictorul” Căii Văcăreşti. Deşi umblă cu un cadru, nu iese din casă, mintea acestui om este vie, ştie să glumească, scrie epigrame şi poeme lirice, îşi aminteşte aminunte din tinereţea sa, îni oferă o carte primită de la scriitorul Ştefan Cazimir despre povestea vieţii lui I. Peltz, despre procesul care l-a trimis în închisoare pe aproape trei ani. Nu a reuşit decât să înceapă studiile superioare în farmacologie, pentru că a fost bătut şi izgonit de studenţi legionari. Părinţii i-au fost deportaţi în Tramsnistria şi nu s-au mai întors. Fratele era, ca şi el, la Bucureşti, a lipsit o zi de la munca obligatorie, fiind angajat la un patron care nu-l mai plătea ,dacă nu făcea munca din ziua respectivă, astfel că a fost condamnat la trei luni detenţie. Nenorocul, dar nu era nenenoroc, ci mult mai mult mult, face ca regimul Antonescu să emită un ordin prin care cei care lipseau de la munca obligatorie ( desigur, neplătită) sp fie deportaţi în Transnistria, astfel că pentru o singură faptă omul a primit două pedepse succesice. Nu numai el, soţia, copilul sunt şi ei deportaţi fără ca fratele să ştie ceva. Revenit din Lagăr, află cu durere că familia sa nu mai exista, pleacă disperfat cu vaporul Mefkure în Palestina, unde nu mai ajunge niciodată. Soarta unui om din milioane de oameni, în Europa. Silvain a scăpat de deportare, de moarte , dar cinci membri ai familiei sale nu au morminte- părinţii, cumnata, nepoata, fratele. Despre antisemitism nu spune decât că la Dorohoi, unde locuiau români şi evrei în propoprţii apropiate, nu se simţea o adversitate, dar nici nu se legau multe prietenii, iar de pe la începutul anilor 30 a început a se auzi tot mai des apelativul de „jidan”, iar la Bucureşti, în timpul Pogromului din ianuarie 1941 au fost destui care nu numai că au fost indiferenţi, ba s-au şi bucurat, desigur nu este vorba de întreaga populaţie. Cinci morţi ăntr-o familie, cinci morminte goale, iar cine spune că nu a fost nimic ştie ce spune. Cum să dovedeşti că a murit cineva, dacă nu are un mormânt acolo, ca omul?
Boris Marian
În faţa mea stă un om, aflu cu stupoare că a trecut de 90 de ani, este născut în 1919, pe când România era Mare, iar părinţii mei, copii mici. Îl cheamă Silvain Oişiovici, mama sa a trăit o lungă perioadă în Franţa, astfel că un frate şi o soră purtau tot nume franţuzeşti. Este primul soţ al Tiei peltz, a locuit cu scriitorul I. Peltz, pe strada Traian 21, a întreţinut familia , care, artişti fiind , nu aveau venituri sigure niciodată, Peltz a fost chiar un stâlp al cefenelei Capşa, nu numai „pictorul” Căii Văcăreşti. Deşi umblă cu un cadru, nu iese din casă, mintea acestui om este vie, ştie să glumească, scrie epigrame şi poeme lirice, îşi aminteşte aminunte din tinereţea sa, îni oferă o carte primită de la scriitorul Ştefan Cazimir despre povestea vieţii lui I. Peltz, despre procesul care l-a trimis în închisoare pe aproape trei ani. Nu a reuşit decât să înceapă studiile superioare în farmacologie, pentru că a fost bătut şi izgonit de studenţi legionari. Părinţii i-au fost deportaţi în Tramsnistria şi nu s-au mai întors. Fratele era, ca şi el, la Bucureşti, a lipsit o zi de la munca obligatorie, fiind angajat la un patron care nu-l mai plătea ,dacă nu făcea munca din ziua respectivă, astfel că a fost condamnat la trei luni detenţie. Nenorocul, dar nu era nenenoroc, ci mult mai mult mult, face ca regimul Antonescu să emită un ordin prin care cei care lipseau de la munca obligatorie ( desigur, neplătită) sp fie deportaţi în Transnistria, astfel că pentru o singură faptă omul a primit două pedepse succesice. Nu numai el, soţia, copilul sunt şi ei deportaţi fără ca fratele să ştie ceva. Revenit din Lagăr, află cu durere că familia sa nu mai exista, pleacă disperfat cu vaporul Mefkure în Palestina, unde nu mai ajunge niciodată. Soarta unui om din milioane de oameni, în Europa. Silvain a scăpat de deportare, de moarte , dar cinci membri ai familiei sale nu au morminte- părinţii, cumnata, nepoata, fratele. Despre antisemitism nu spune decât că la Dorohoi, unde locuiau români şi evrei în propoprţii apropiate, nu se simţea o adversitate, dar nici nu se legau multe prietenii, iar de pe la începutul anilor 30 a început a se auzi tot mai des apelativul de „jidan”, iar la Bucureşti, în timpul Pogromului din ianuarie 1941 au fost destui care nu numai că au fost indiferenţi, ba s-au şi bucurat, desigur nu este vorba de întreaga populaţie. Cinci morţi ăntr-o familie, cinci morminte goale, iar cine spune că nu a fost nimic ştie ce spune. Cum să dovedeşti că a murit cineva, dacă nu are un mormânt acolo, ca omul?
Boris Marian
Scrisori către Daniela
Scrisori către Daniela
Primesc o scrisoare de la doamna Michaela Roşioru, care însoţeşte o carte apărută în 2009, la Ed. Europolis – Constanţa, „Scrisori către Daniela”, autorul fiind pictorul Arnold Daghani. M-a emoţionat şi gestul, dar mai mult, numele autorului. În anul 1947 a apărut la Bucureşti o carte, în condiţii grafice extrem de modeste, „Groapa este în livada cu vişini”, pe care o am în bibliotecă. Am citit-o pe nerăsuflate, cu lacrimi în ochi, întâlnind acolo, de două ori numele bunicilor mei din partea mamei, Herş şi Ruchel Scherf. Au fost împuşcaţi pe malul Bugului, după ce li s-a ordonat să-şi sape mormintele. Bunica era epuizată, astfel că bunicul a ţinut-o în braţe până în momentul execuţiei. Lacrimile mele nu erau numai pentru ei, ci pentru toţi nevinovaţii ucişi în „obsedantul” ( cum se exprimă unii) Holocaust. Autorul cărţii, ca şi al ilustraţiilor era Arnold Daghani. S-a născut la Suceava, în 1905, a fost deportat, cu soţia în 1942, la Mihailovka, în 1943 au reuşit să evadeze, cu puţin timp înaintea eliberări lagărului, în 1958 a emigrat din România în Israel, apoi a locuit în Franţa, Elveţia, Anglia, unde a murit în 1985. În 1987, Universitatea din Sussex a primit o donaţie cu 6000 de lucrări ale lui Daghani, picturi, desene, însemnări personale, iar în 1997 s-a înfiinţat un fond arhivistic Daghani la Centrul de Studii Germano-Iudaice, din Germania. Cartea de memorii de care pomeneam mai sus, a apărut în limba germană în 1960, („Lasst mich leben”), în engleză, în 1961, fiind reeditată după 2000 în România ( Ed. Hasefer), în Germania ( în condiţii grafice excelente (Ed. zu Klampen), iar un studiu cu ilustraţii a fost publicat la Londra, de către Forumul Cultural Austriac, sub semnătura Griseldei Pollock de la University of Leeds, care s-a deplasat în România, spre a cunoaşte ţara de origine a pictorului-evocator. Dar să revenim la „Scrisorile către Daniela ( 1959-1984)”. Traducerea şi notele aparţin Michaelei Roşioru, ediţia fiind îngrijită de Florica Cruceru, din Constanţa. Editoarea ne relatează cum a aflat, cu totul întâmplător despre existenţa relaţiei de iubire, continuată printr-o
îndelungată corespondenţă, a scriitoarei, artistei plastice Daniela Miga, membră a Uniunii Scriitorilor din România, cu pictorul Daghani. Chipul ei a fost redat de sculptorul Alexandru Călinescu (1889-1978), ca şi, desigur, de omul care o iubea, Arnold Daghani.
Volumul redă în mare parte, dacă nu chiar toată corespondenţa, care are o valoare de netăgăduit, documentar-culturală, pe lângă aspectul uman, sentimental. „Artistul poate să trăiască mai intens decât oricine altcineva bucuria şi durerea, cerul şi iadul”, scria Daghani în octombrie 1959, la circa un an după plecarea din România.
Daghani a suferit dublu din cauza plecării din ţara de origine - a ieşit dintr-un mediu familiar, a părăsit o femeie, care, se pare, a fost dragostea vieţii sale. De la prima scrisoare, la ultima ( doar o telegramă) se simte puternica pulsaţie a inimii unui om care iubeşte dincolo de durerile provocate de boală. Ultima telegramă – „Iartă, draga mea, tăcerea din cauza unor mari griji... Sentimente neschimbate, urmează scrisoarea cu explicaţii, fii binecuvântată, cu drag”. Nu a mai urmat nici o scrisoare, nici o explicaţie. Artistul a avut o viaţă frământată, recunoaşterea sa a venit greu şi mai mult în postumitate. Cartea cuprinde, în partea finală reproduceri, Daghani rămâne un mare artist, puţin, foarte puţin cunoscut în România. Pentru amintirea celor care au trăit prin anii 50, reproducem adresele de pe un plic din 1959- Daghani – Hotelul Anglo-Saxon, Ierusalim--- Doamna Daniela Miga, str. N. Golescu 20, raion Stalin, Bucureşti. În 1959 mai exista raionul Stalin. Iar Daghani îşi începea periplul prin lume. O carte – un roman, informaţii despre locuri, oameni din mai toată Europa, cititorul are şansa unor satisfacţii reale, o carte excepţională, pe care presa noastră culturală nu a luat-o încă în atenţie. Sperăm că ignorarea lui Daghani nu va învinge. Mulţumiri sincere doamnelor Florica Cruceru şi Michaela Roşioru pentru un gest de rară nobleţe, pe care mulţi ar trebui să-l considere exemplar – readucerea în memoria generaţiilor ce vin din urma noastră a unor nume de artişti iluştri, a unor oameni care au creat şi au iubit.
Boris Marian
Primesc o scrisoare de la doamna Michaela Roşioru, care însoţeşte o carte apărută în 2009, la Ed. Europolis – Constanţa, „Scrisori către Daniela”, autorul fiind pictorul Arnold Daghani. M-a emoţionat şi gestul, dar mai mult, numele autorului. În anul 1947 a apărut la Bucureşti o carte, în condiţii grafice extrem de modeste, „Groapa este în livada cu vişini”, pe care o am în bibliotecă. Am citit-o pe nerăsuflate, cu lacrimi în ochi, întâlnind acolo, de două ori numele bunicilor mei din partea mamei, Herş şi Ruchel Scherf. Au fost împuşcaţi pe malul Bugului, după ce li s-a ordonat să-şi sape mormintele. Bunica era epuizată, astfel că bunicul a ţinut-o în braţe până în momentul execuţiei. Lacrimile mele nu erau numai pentru ei, ci pentru toţi nevinovaţii ucişi în „obsedantul” ( cum se exprimă unii) Holocaust. Autorul cărţii, ca şi al ilustraţiilor era Arnold Daghani. S-a născut la Suceava, în 1905, a fost deportat, cu soţia în 1942, la Mihailovka, în 1943 au reuşit să evadeze, cu puţin timp înaintea eliberări lagărului, în 1958 a emigrat din România în Israel, apoi a locuit în Franţa, Elveţia, Anglia, unde a murit în 1985. În 1987, Universitatea din Sussex a primit o donaţie cu 6000 de lucrări ale lui Daghani, picturi, desene, însemnări personale, iar în 1997 s-a înfiinţat un fond arhivistic Daghani la Centrul de Studii Germano-Iudaice, din Germania. Cartea de memorii de care pomeneam mai sus, a apărut în limba germană în 1960, („Lasst mich leben”), în engleză, în 1961, fiind reeditată după 2000 în România ( Ed. Hasefer), în Germania ( în condiţii grafice excelente (Ed. zu Klampen), iar un studiu cu ilustraţii a fost publicat la Londra, de către Forumul Cultural Austriac, sub semnătura Griseldei Pollock de la University of Leeds, care s-a deplasat în România, spre a cunoaşte ţara de origine a pictorului-evocator. Dar să revenim la „Scrisorile către Daniela ( 1959-1984)”. Traducerea şi notele aparţin Michaelei Roşioru, ediţia fiind îngrijită de Florica Cruceru, din Constanţa. Editoarea ne relatează cum a aflat, cu totul întâmplător despre existenţa relaţiei de iubire, continuată printr-o
îndelungată corespondenţă, a scriitoarei, artistei plastice Daniela Miga, membră a Uniunii Scriitorilor din România, cu pictorul Daghani. Chipul ei a fost redat de sculptorul Alexandru Călinescu (1889-1978), ca şi, desigur, de omul care o iubea, Arnold Daghani.
Volumul redă în mare parte, dacă nu chiar toată corespondenţa, care are o valoare de netăgăduit, documentar-culturală, pe lângă aspectul uman, sentimental. „Artistul poate să trăiască mai intens decât oricine altcineva bucuria şi durerea, cerul şi iadul”, scria Daghani în octombrie 1959, la circa un an după plecarea din România.
Daghani a suferit dublu din cauza plecării din ţara de origine - a ieşit dintr-un mediu familiar, a părăsit o femeie, care, se pare, a fost dragostea vieţii sale. De la prima scrisoare, la ultima ( doar o telegramă) se simte puternica pulsaţie a inimii unui om care iubeşte dincolo de durerile provocate de boală. Ultima telegramă – „Iartă, draga mea, tăcerea din cauza unor mari griji... Sentimente neschimbate, urmează scrisoarea cu explicaţii, fii binecuvântată, cu drag”. Nu a mai urmat nici o scrisoare, nici o explicaţie. Artistul a avut o viaţă frământată, recunoaşterea sa a venit greu şi mai mult în postumitate. Cartea cuprinde, în partea finală reproduceri, Daghani rămâne un mare artist, puţin, foarte puţin cunoscut în România. Pentru amintirea celor care au trăit prin anii 50, reproducem adresele de pe un plic din 1959- Daghani – Hotelul Anglo-Saxon, Ierusalim--- Doamna Daniela Miga, str. N. Golescu 20, raion Stalin, Bucureşti. În 1959 mai exista raionul Stalin. Iar Daghani îşi începea periplul prin lume. O carte – un roman, informaţii despre locuri, oameni din mai toată Europa, cititorul are şansa unor satisfacţii reale, o carte excepţională, pe care presa noastră culturală nu a luat-o încă în atenţie. Sperăm că ignorarea lui Daghani nu va învinge. Mulţumiri sincere doamnelor Florica Cruceru şi Michaela Roşioru pentru un gest de rară nobleţe, pe care mulţi ar trebui să-l considere exemplar – readucerea în memoria generaţiilor ce vin din urma noastră a unor nume de artişti iluştri, a unor oameni care au creat şi au iubit.
Boris Marian
Istoria cruzimii noastre
Poate că Shakespeare ar fi găsit un titlu asemănător, dacă ar fi putut cunoaşte istoria universală pe parcursul a celor circa cinci milenii de civilizaţie „modernă”. În 1998, apărea la o editură obscură „Punct”, o carte modestă ca număr de pagini (150), de un autor la fel de puţin cunoscut, ca şi editura, Marian Bacov. Această carte mi-a inspirat articolul de faţă. Cartea este intitulată „Istoria cruzimii”, dar am adăugat, în manieră shakespeareană, „noastre”, pentru că orice victimă şi orice călău este un frate de al nostru, precum Cain şi Abel.
Nu se ştie când au apărut primele războaie, dar se ştie din ce motiv – evident, economic. Nimic nu se obţine mai uşor şi mai rapid decât cu forţa armelor, prin violenţă. „Uşor” este un termen metaforic. Şi astăzi sunt destui care susţin că progresul omenirii este de neconceput fără războaie. Ba, mai adaugă unii, conform predicţiei dubioase a lui Malthus,afirmă necesitatea războaielor care ar mai reduce din numărul locuitorilor, adică cererea de hrană, îmbrăcăminte, case, etc. Prefer să fi rămas în peşteri, decât să fi avut o istorie jalonată în exclusivitate de războaie. Se pare că, în urmă cu treizeci de milenii, oamenii din Neanderthal s-ar fi refugiat în Franţa, fiind apoi măcelăriţi de „Homo sapiens”, specie venită din Orientul Apropiat. În acea perioadă densitatea populaţiei era de max. un locuitor pe 10..km. pătraţi. Neoliticul este marcat şi el de masacrarea vânătorilor şi crescătorilor de animale de către agricultori, ceea ce şi Biblia consemnează prin mitul lui Cain şi Abel, care, desigur, nu poate constitui o bază ştiinţifică, dar poate fi luată în seamă. Săpăturile arheologice au dat la iveală numeroase mărturii ale unor măceluri, schelete mutilate, oase rupte, cranii sfărâmate, încă dinainte de epoca bronzului. Războiul troian a fost doar unul dintre confruntările cunoscute în epoca prelucrării metalelor. Apoi, predominanţa fierului în producerea „armamentului” face ravagii.. S-a apreciat că la o speranţă medie de viaţă de 30 de ani, vârsta medie a populaţiei era de 12 ani, nu numai din cauza bolilor, ci şi a masacrelor la care erau supuşi copiii. Vechea istorie a Mesopotamiei este destul de bine cunoscută, astfel se ştie că asirienii au dominat prin masacre de mare cruzime timp de aproape un mileniu această zonă, obiceiul de a mutila prizonierii fiind extrem de răpândit. Se scoteau ochii, se tăia limba, o mână, numai pentru ca populaţiile să fie înfricoşate. Grecia antică a cunoscut războaie în interior, cât şi pe insule, pe ţărmul Asiei Mici. Oraşele erau mereu pregătite de război. Alexandru cel Mare a deschis calea războiului de anvergură, care avea şi un scop „civilizatoriu”, în sensul că el tolera tradiţiile locale, dar aducea cu sine şi purtători ai culturii eline. Acesta nu este un argument în favoarea nici unui război, este o constatare. Romanii au învăţat câte ceva de la Alexandru, dar abia după sângeroase lupte în interiorul Italiei. Imperiul roman a adus civilizaţia greco-romană pe o mare suprafaţă a Europei, o parte a Asiei, a Africii de Nord.( deşi acolo erau cartaginezii). Cu iudeii au purtat două războaie mai importante – în anii 70-73 e.a. şi în 135 e.a., când rezistenţa iudeilor a fost înfrântă definitiv. Războiul cu dacii de la nord de Dunăre a fost de asemenea de durată, încheindu-se la începutul secolului II e.a. Se pare că toate aceste războaie au fost mai mult de uzură, numărul jertfelor fiind mai redus, scopul romanilor era de a ocupa şi construi propriile cetăţi, drumuri, poduri.
Între secolele IV-VI au loc migraţiile barbarilor în Europa, acestea fiind caracterizate printr-un şir de masacre, de unde şi termenul de barbar care a devenit peiorativ, când la origine însemna popoare din afara Greciei antice. Spre sfârşitul secolului VIII, Carol cel Mare îşi impune autoritatea sub semnul crucii, masacrând saxoni, alte popoare care nu acceptau de bună voie creştinismul. Secolul XI este şi începutul cruciadelor, care fără excepţie au dus la vărsare de sânge, jaf, fără nimic comun cu îndemnul Mântuitorului. Închiziţia, înfiinţată în secolul XV, sub oblăduirea Vaticanului îşi începe „lucrarea” în ţările catolice, Spania, Italia, arderea pe rug, torturile fiind mijloace prin care slujitorii fanatici ai unei credinţe de fapt trădate încercau să bage groaza în populaţie, de teama oricărei nesupuneri faţă de Biserică, dar şi din lăcomie pentru bunurile celor executaţi. Evreii erau victime predilecte, la fel numeroşii sectanţi. Secolul XVI este cel al protestantismului, care duce la crearea unei schisme noi, dar nici protestanţii, în frunte cu Luther , în Germania, Calvin, în Elveţia nu se arată prea toleranţi cu aşa zişii eretici. Evul Mediu a fost caracterizat, în Europa de multă intoleranţă faţă de albigenzi, hughenoţi, ca sectanţi creştini, evrei, irlandezi, alte populaţii sub aspect etnic. Evreilor li se aduceau acuzaţii absurde de omor ritual, de pângărire a ostiilor, etc. In Anmerica de Nord şi de Sud masacrele au fost de nedescris, urmate de înrobirea populaţiilor băştinaşe, la fel în Africa, Asia, Australia. Europenii au adus la început focul şi sabia, apoi, treptat, propria civilizaţie. Revoluţia franceză din 1789 a venit cu frumoase lozinci, însă teroarea revoluţionară, urmată de contrarevoluţia şi teroarea „albă” au arătat că omul nu învaţă din lecţiile istoriei.. La început a fost teroarea „roşie!, apoi auvenit războaiele napoleoniene, care au fost comparate cu cele ale lui Alexandru şi Cezar, dar tot războaie au fost, cu milioane de morţi. Teroarea albă a adus şi ea jertfe, ca să nu uităm de înăbuşirea răscoalelor din Franţa, înainte de revenirea Bourbonilor. Secolul XIX a fost cel al „naţiunilor”, formarea acestora s-a făcut şi cu vărsare de sânge ( Grecia, Italia lui Garibaldi, apoi, SUA, războiul de secesiune a secerat milioane de vieţi). Secolul XX a fost cel mai sângeros din istorie, porin două războaie mondiale, prin genocidul armenilor, prin Holocaustul evreilor, alte războaie şi masacre, experimentul nuclear de la Hiroshima şi Nagasaki, războaiele din Asia şi Afrivca de după al doilea război mondial, care au însumat aproape acelaşi număr de victime ca şi războiul mondial. La aceste asasinate se adaugă GULAG-ul lui Stalin şi post-stalinismul, masacrele din Cambodjia, China, Tibet. Chiar şi pierderile de vieţi omeneşti în România, după..22 decembrie 1989 se înscriu în seria de.. asasinate de care nimeni nu a dat socoteală. Mulţi se miră de ce crimele împotriva umanităţii nu se prescriu. Ar fi un dublu asasinat - cei morţi ar mai fi o dată ucişi, prin tolerarea şi uitarea crimelor făptuite.
Astăzi sunt trei focare de război pe care lumea nu le-a putut opri, adică opinia publică. De altfel, în afară de motivaţiile economice, nimic nu poate opri prin simplul acord al beligeranţilor, u nconflict. Este vorba de vechiul conflict israelo-palestinian, războiul din Irak, care, se pare, s-ar apropia de un sfârşit şi conflictul din Afganistan.
Conflictul israeliano-palestinian s-ar fi încheiat de la înfiinţarea Statului Israel, dacă nu ar fi existat interese pentru întreţinerea sa. Desigur, oricare localnic, arab, căci palestinienii, în ciuda unor presupuse origini nearabe, sunt arabi prin limbă şi tradiţie, ar spune că Palestina este ţara sa în întregime, uitând că evreii au avut un regat .şi apoi două regate, apoi au fost izgoniţi cu forţa şi risipiţi pe întregul glob. Ce nu au reşit sioniştii prin convenţiki şi luptă dipolomatică, a reuşit Germania nazistă – Holocaustul a pus bazele solide ale ideii necesităţii unui refugiu pentru evreii „rătăcitori”. Se pare că refugiul nu este prea liniştit, dimpotrivă. Israelul a dus patru războaie cu state arabe, pe lângă permanentele ostilităţi, atentate în zonele de vecinătate cu palestinieni. Arafat a ratat şansa înfiinţării unui stat palestinian care,. De fapt nu a existat niciodată , în istorie, iar urmaşii săi nu au înţeles că Israelul este singurul stat modern, democratic, susţinut şi de SUA, din zonă, că evreii nu vor pleca şi nu au unde să plece, după ce , timp de peste un secol au venit în etape în Ţara Sfântă.
Un efort financiar imens s-a irosit cu întreţinerea populaţiei palestiniene, care ar fi putut avea un stat propiu , dacă nu ar fi renunţat la ideea desfiinţării Israelului. Viitorul va arăta cine va reuşi să învingă, sperăm, pe cău nonviolente. Econimia este totul, iar palestinienii nu cunosc încă o reală viaţă economică, deşi „fraţii „ arabi din jur au bani mai mulţi decât cei mai bogaţi miliardari americani.
In Irak şi Afganistan primează chestiuni legate de strategie militară şi de control al unei zone întinse, unde petrolul şi acum, energia nucleară, joacă un rol important. Iranul a apărut ca un stat de o agresivitate imprevizibilă şi nu se ştie ce atitudine trebuie să ia Occidentul, SUA şi, desigur Israel, faţă de un Iran dominat de fundamentalişti islamici.
Aceasta este istoria cruzimii noastre, privită, cum se spune, din zborul păsării. Luat individual, ce pot spune un asasin, o victimă, un violator, iar o victimă, etc. este de domeniul , uneori, al incredibilului.
Nu ne-am oprit la violenţa zilnică, la cruzimea unor indivizi care întrece imaginaţia celui mai iamginativ om normal. Mass media ne serveşte cu iformaţii pe care nu le mai dorim vizionate niciodată şi ele se repetă zi de zi. Istoria biblică are dreptate, Adam a avut la început doi fii, aceşti fii trăiesc în noi. Depinde numai de noi să-l ţinem în frâu pe Cain. Satana nu există, duşmanul din noi este Cain.
Boris Marian
Poate că Shakespeare ar fi găsit un titlu asemănător, dacă ar fi putut cunoaşte istoria universală pe parcursul a celor circa cinci milenii de civilizaţie „modernă”. În 1998, apărea la o editură obscură „Punct”, o carte modestă ca număr de pagini (150), de un autor la fel de puţin cunoscut, ca şi editura, Marian Bacov. Această carte mi-a inspirat articolul de faţă. Cartea este intitulată „Istoria cruzimii”, dar am adăugat, în manieră shakespeareană, „noastre”, pentru că orice victimă şi orice călău este un frate de al nostru, precum Cain şi Abel.
Nu se ştie când au apărut primele războaie, dar se ştie din ce motiv – evident, economic. Nimic nu se obţine mai uşor şi mai rapid decât cu forţa armelor, prin violenţă. „Uşor” este un termen metaforic. Şi astăzi sunt destui care susţin că progresul omenirii este de neconceput fără războaie. Ba, mai adaugă unii, conform predicţiei dubioase a lui Malthus,afirmă necesitatea războaielor care ar mai reduce din numărul locuitorilor, adică cererea de hrană, îmbrăcăminte, case, etc. Prefer să fi rămas în peşteri, decât să fi avut o istorie jalonată în exclusivitate de războaie. Se pare că, în urmă cu treizeci de milenii, oamenii din Neanderthal s-ar fi refugiat în Franţa, fiind apoi măcelăriţi de „Homo sapiens”, specie venită din Orientul Apropiat. În acea perioadă densitatea populaţiei era de max. un locuitor pe 10..km. pătraţi. Neoliticul este marcat şi el de masacrarea vânătorilor şi crescătorilor de animale de către agricultori, ceea ce şi Biblia consemnează prin mitul lui Cain şi Abel, care, desigur, nu poate constitui o bază ştiinţifică, dar poate fi luată în seamă. Săpăturile arheologice au dat la iveală numeroase mărturii ale unor măceluri, schelete mutilate, oase rupte, cranii sfărâmate, încă dinainte de epoca bronzului. Războiul troian a fost doar unul dintre confruntările cunoscute în epoca prelucrării metalelor. Apoi, predominanţa fierului în producerea „armamentului” face ravagii.. S-a apreciat că la o speranţă medie de viaţă de 30 de ani, vârsta medie a populaţiei era de 12 ani, nu numai din cauza bolilor, ci şi a masacrelor la care erau supuşi copiii. Vechea istorie a Mesopotamiei este destul de bine cunoscută, astfel se ştie că asirienii au dominat prin masacre de mare cruzime timp de aproape un mileniu această zonă, obiceiul de a mutila prizonierii fiind extrem de răpândit. Se scoteau ochii, se tăia limba, o mână, numai pentru ca populaţiile să fie înfricoşate. Grecia antică a cunoscut războaie în interior, cât şi pe insule, pe ţărmul Asiei Mici. Oraşele erau mereu pregătite de război. Alexandru cel Mare a deschis calea războiului de anvergură, care avea şi un scop „civilizatoriu”, în sensul că el tolera tradiţiile locale, dar aducea cu sine şi purtători ai culturii eline. Acesta nu este un argument în favoarea nici unui război, este o constatare. Romanii au învăţat câte ceva de la Alexandru, dar abia după sângeroase lupte în interiorul Italiei. Imperiul roman a adus civilizaţia greco-romană pe o mare suprafaţă a Europei, o parte a Asiei, a Africii de Nord.( deşi acolo erau cartaginezii). Cu iudeii au purtat două războaie mai importante – în anii 70-73 e.a. şi în 135 e.a., când rezistenţa iudeilor a fost înfrântă definitiv. Războiul cu dacii de la nord de Dunăre a fost de asemenea de durată, încheindu-se la începutul secolului II e.a. Se pare că toate aceste războaie au fost mai mult de uzură, numărul jertfelor fiind mai redus, scopul romanilor era de a ocupa şi construi propriile cetăţi, drumuri, poduri.
Între secolele IV-VI au loc migraţiile barbarilor în Europa, acestea fiind caracterizate printr-un şir de masacre, de unde şi termenul de barbar care a devenit peiorativ, când la origine însemna popoare din afara Greciei antice. Spre sfârşitul secolului VIII, Carol cel Mare îşi impune autoritatea sub semnul crucii, masacrând saxoni, alte popoare care nu acceptau de bună voie creştinismul. Secolul XI este şi începutul cruciadelor, care fără excepţie au dus la vărsare de sânge, jaf, fără nimic comun cu îndemnul Mântuitorului. Închiziţia, înfiinţată în secolul XV, sub oblăduirea Vaticanului îşi începe „lucrarea” în ţările catolice, Spania, Italia, arderea pe rug, torturile fiind mijloace prin care slujitorii fanatici ai unei credinţe de fapt trădate încercau să bage groaza în populaţie, de teama oricărei nesupuneri faţă de Biserică, dar şi din lăcomie pentru bunurile celor executaţi. Evreii erau victime predilecte, la fel numeroşii sectanţi. Secolul XVI este cel al protestantismului, care duce la crearea unei schisme noi, dar nici protestanţii, în frunte cu Luther , în Germania, Calvin, în Elveţia nu se arată prea toleranţi cu aşa zişii eretici. Evul Mediu a fost caracterizat, în Europa de multă intoleranţă faţă de albigenzi, hughenoţi, ca sectanţi creştini, evrei, irlandezi, alte populaţii sub aspect etnic. Evreilor li se aduceau acuzaţii absurde de omor ritual, de pângărire a ostiilor, etc. In Anmerica de Nord şi de Sud masacrele au fost de nedescris, urmate de înrobirea populaţiilor băştinaşe, la fel în Africa, Asia, Australia. Europenii au adus la început focul şi sabia, apoi, treptat, propria civilizaţie. Revoluţia franceză din 1789 a venit cu frumoase lozinci, însă teroarea revoluţionară, urmată de contrarevoluţia şi teroarea „albă” au arătat că omul nu învaţă din lecţiile istoriei.. La început a fost teroarea „roşie!, apoi auvenit războaiele napoleoniene, care au fost comparate cu cele ale lui Alexandru şi Cezar, dar tot războaie au fost, cu milioane de morţi. Teroarea albă a adus şi ea jertfe, ca să nu uităm de înăbuşirea răscoalelor din Franţa, înainte de revenirea Bourbonilor. Secolul XIX a fost cel al „naţiunilor”, formarea acestora s-a făcut şi cu vărsare de sânge ( Grecia, Italia lui Garibaldi, apoi, SUA, războiul de secesiune a secerat milioane de vieţi). Secolul XX a fost cel mai sângeros din istorie, porin două războaie mondiale, prin genocidul armenilor, prin Holocaustul evreilor, alte războaie şi masacre, experimentul nuclear de la Hiroshima şi Nagasaki, războaiele din Asia şi Afrivca de după al doilea război mondial, care au însumat aproape acelaşi număr de victime ca şi războiul mondial. La aceste asasinate se adaugă GULAG-ul lui Stalin şi post-stalinismul, masacrele din Cambodjia, China, Tibet. Chiar şi pierderile de vieţi omeneşti în România, după..22 decembrie 1989 se înscriu în seria de.. asasinate de care nimeni nu a dat socoteală. Mulţi se miră de ce crimele împotriva umanităţii nu se prescriu. Ar fi un dublu asasinat - cei morţi ar mai fi o dată ucişi, prin tolerarea şi uitarea crimelor făptuite.
Astăzi sunt trei focare de război pe care lumea nu le-a putut opri, adică opinia publică. De altfel, în afară de motivaţiile economice, nimic nu poate opri prin simplul acord al beligeranţilor, u nconflict. Este vorba de vechiul conflict israelo-palestinian, războiul din Irak, care, se pare, s-ar apropia de un sfârşit şi conflictul din Afganistan.
Conflictul israeliano-palestinian s-ar fi încheiat de la înfiinţarea Statului Israel, dacă nu ar fi existat interese pentru întreţinerea sa. Desigur, oricare localnic, arab, căci palestinienii, în ciuda unor presupuse origini nearabe, sunt arabi prin limbă şi tradiţie, ar spune că Palestina este ţara sa în întregime, uitând că evreii au avut un regat .şi apoi două regate, apoi au fost izgoniţi cu forţa şi risipiţi pe întregul glob. Ce nu au reşit sioniştii prin convenţiki şi luptă dipolomatică, a reuşit Germania nazistă – Holocaustul a pus bazele solide ale ideii necesităţii unui refugiu pentru evreii „rătăcitori”. Se pare că refugiul nu este prea liniştit, dimpotrivă. Israelul a dus patru războaie cu state arabe, pe lângă permanentele ostilităţi, atentate în zonele de vecinătate cu palestinieni. Arafat a ratat şansa înfiinţării unui stat palestinian care,. De fapt nu a existat niciodată , în istorie, iar urmaşii săi nu au înţeles că Israelul este singurul stat modern, democratic, susţinut şi de SUA, din zonă, că evreii nu vor pleca şi nu au unde să plece, după ce , timp de peste un secol au venit în etape în Ţara Sfântă.
Un efort financiar imens s-a irosit cu întreţinerea populaţiei palestiniene, care ar fi putut avea un stat propiu , dacă nu ar fi renunţat la ideea desfiinţării Israelului. Viitorul va arăta cine va reuşi să învingă, sperăm, pe cău nonviolente. Econimia este totul, iar palestinienii nu cunosc încă o reală viaţă economică, deşi „fraţii „ arabi din jur au bani mai mulţi decât cei mai bogaţi miliardari americani.
In Irak şi Afganistan primează chestiuni legate de strategie militară şi de control al unei zone întinse, unde petrolul şi acum, energia nucleară, joacă un rol important. Iranul a apărut ca un stat de o agresivitate imprevizibilă şi nu se ştie ce atitudine trebuie să ia Occidentul, SUA şi, desigur Israel, faţă de un Iran dominat de fundamentalişti islamici.
Aceasta este istoria cruzimii noastre, privită, cum se spune, din zborul păsării. Luat individual, ce pot spune un asasin, o victimă, un violator, iar o victimă, etc. este de domeniul , uneori, al incredibilului.
Nu ne-am oprit la violenţa zilnică, la cruzimea unor indivizi care întrece imaginaţia celui mai iamginativ om normal. Mass media ne serveşte cu iformaţii pe care nu le mai dorim vizionate niciodată şi ele se repetă zi de zi. Istoria biblică are dreptate, Adam a avut la început doi fii, aceşti fii trăiesc în noi. Depinde numai de noi să-l ţinem în frâu pe Cain. Satana nu există, duşmanul din noi este Cain.
Boris Marian
Abonați-vă la:
Postări (Atom)