Epoca Nichita Stănescu

Epoca Nichita Stănescu






Un critic se distrează la TVC, batjocorind textele unor amatori care nici nu i-au cerut părerea. O face cu umor, dar umorul nu este mereu un medicament, poate fi şi cianură, acest critic eutanasiază, nu critică. Ce rost are? Aşa intră el în istorie? Îl consideram cândva un om inteligent. Timpul erodează minţile slabe. Iar minţile slabe se umplu de vanitate, adică de vid., dacă se poate spune că te ... umpli de vid...

Fac o digresiune, înainte de. a vorbi despre Nichita Stănescu, cel mai bun om din lume, cum îl numeau prietenii, pentru că el numea genii pe toţi cei cu care venea în contact. O fire opusă acelui critic. Eu cred că este mai bine să fii aşa, aparent naiv. Omul de geniu, iar Nichita era atins de geniu, se regăseşte ca într-o oglindă, în fiecare. .Unii critici i-au găsit pete, Cioculescu, Piru, nu s-au arătat încântaţi, poate nici marele Călinescu nu ar fi căzut în extaz. Nichita a venit ca o furtună de primăvară. El nu era maestrul înnăscut , precum Nicolae Labiş. El s-a format mai încet, deşi erau de aceeaşi vârstă. A înţeles că versul eminescian şi-a epuizat resursele, aşa cum nu poţi face, azi, muzică beethoveniană. Unii l-au acuzat că face filosofie, alţii că nu se luptă cu Puterea. Nichita nu era un luptător, dar nici fripturist. Nu s-a grăbit cu daruri la palatul pecerist. Un boem independent, băutor de forţă, ceea ce l-a şi omorât. Putem să-l judecăm? Putem noi să ridicăm o piatră împotriva lui? Nu. Ar trebui să-i ridicăm statui în fiecare oraş. Este, cred eu, după Eminescu, Arghezi, Barbu, un mare inovator în poezia română. Cel care l-a apreciat cel mai bine a fost sârbul Adam Puslojici, care a fost şi influenţat de Nichita. Venea de peste Dunăre să-l felicite pe Nichita., îl simţea ca pe un frate. „Pe câmpu-ngheţat caii mureau, câte unul/ în picioare, cu ochii deschişi, de piatră/ vântul îi răsturna pe rând, câte unul/ bubuiau pe rând,câte unul/ ca pe o nesfârşită tobă de piatră” ( Sensul iubirii- 1960). Pe atunci, Adrian Păunescu abia îşi ascuţea creioanele, iar Mircea Dinescu alerga cu cercul pe stradă.. Un poem are titlul identic cu cel al lui Eminescu – „O călărire în zori”, dar ce diferenţă de manieră! Se simt cei o sută de ani. Desigur, nu poate fi întrecut Luceafărul, totuşi cităm – „ Sufletul meu îl întâmpină, ave! / Calul meu saltă pe două potcoave/ Coama mea blondă arde în vânt” . În 1964, Nichita scoate „ O viziune a sentimentelor”, este ceva nou în lirica românească , o metafizică pe care cenzorii nu au cum s-o gâtuie –„Din punctul de vedere al copacilor/soarele-i o dungă de căldură/oamenii – o emoţie. Copleşitoare/ ei sunt nişte fructe plimbătoare- ale unui pom cu mult mai mare/ Din punctul de vedere al pietrelor/ Soarele-i o piatră căzătoare-Oamenii – o lină apăsare... Din punctul de vedere al aerului/Soarele-i un aer plin de păsări”... Bine cunoscut este poemul – „Leoaică tânără, iubirea”.. Poemul poate fi citit şi reţinut în întregime, merită. Faţă de „Iubiţi-vă pe tunuri” a lui Păunescu, sau „Sunt tânăr , Doamne, vinul mă ştie pe de rost”, a lui Dinescu, poemul lui Nichita se ridică la cote mult mai înalte. Continuăm să cităm – „Trupul meu, cu vedenii cu tot/ a adormit dimineaţa, întins pe podele” ...”A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva/ cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta” ( este şi motivul unui şlagăr). Ciclul „11 Elegii” ( 1966) marchează o nouă etapă, a abstractizării imaginilor din creaţia poetului, probabil, după lecturi mai noi, filosofice, poate esoterice,- „El începe cu sine şi sfârşeşte cu sine”, pare un ecou din Cabala, unde Ein Sof este infinitul exprimat exact cu aceste cuvinte.... „El este înlăuntrul – desăvârşit şi, deşi fără margini, e profund limitat”. Apoi apa caii. Poetul nu se poate rupe de materialitate. Apoi se referă la Vasile Pârvan cu studiile sale despre geto-daci. Unii au criticat aspru aceste „11 Elegii”, dar ele sunt unice în literatura română. Dacă Labiş încerca să-l aducă pe Marx în poezia sa, fără a compromite propriul mesaj, Nichita îl aduce pe Hegel.- v. poemul „Omul – Fantă”. – „Totul e lipit de tot/Pântecul de pântec/respiraţie de respiraţie/ retină de retină”. Alt ciclu – „Obiecte cosmice” (1967) – „Ideea cu gură” (O viziune a sărmanului Dionis)este o revenire la matca eminesciană a celui mai modern poet din literatura secolului XX, în România. „Raid în interiorul pietrelor”, „ O, lucrurile, exacerbare a vidului”, „Arbore invers” ( idee preluată de Ana Blandiana), apoi neuitatul ciclu „Roşu vertical”, care ne aminteşte de un corespondent în cinematografia lui Antonioni. „Stau şi ucid în linişte fiinţele rezistente ale melancoliei”, „Îngerul cu o carte în mâini” ( motiv întâlnit şi la Florin Mugur, care i-a fost coleg şi prieten la Şcoala de literatură),. În 1968 apare „Laus Ptolemaei”, mult lăudată de critici. Se ştie că Ptolemeu a fost timp de secole luat în considerare ca autor al teoriei geocentrice, combătută apoi de Giordano Bruno şi de Galileo Galilei. Pentru poeţi omul şi Pământul sunt în centrul Universului., indiferent de ceea ce este adevărat sau nu.

Un simbol al poezie lui Nichita este Aleph, prima literă din alfabetul ebraic, dar cu semnificaţii în mistică. „Din nou mă sprijin numai de cuvinte”. Ciclul „Necuvintele” ( 1969) îl consacră pe Nichita ca inovator, imitat de mulţi , cu sau fără voie..Cităm un poem scurt – Pierderea ochiului – „Aş ciocăni cu unghia/ până când n-aş mai avea unghie/şi cu degetul până când/mi s-ar toci/Dar a venit la mine/orbul şi mi-a spus/ Lasă-ţi, frate, unghia-n pace/ dacă ai cumva ochi/în vârful ei/ de ce să-l spargi?/ Şi totuşi şi totuşi/poarta aceasta, dintre mine şi tine/trebuie zguduită de cineva”. Marin Sorescu ar fi putut să-l invidieze pe Nichita pentru stilul oral, dar doi mari poeţi nu au de ce să se invidieze. „Lupta ochiului cu privirea”, „Lupta inimii cu sângele”, poeme ce amintesc, prin titlu de „Lupta cu inerţia” a lui Labiş. Dar la cine veţi găsi „pleoapă cu dinţi” ? La Nichita putem reveni oricând, prospeţimea versului său nu se pierde, vom aminti de ciclurile „ Un pământ numit România”(1969), titlu ales spre a trece mai uşor de cenzură, „ În dulcele stil clasic” ( 1970), „Măreţia frigului”(1972), „ Epica Magna” ( 1978), volum de vârf pentru creaţia lui Nichita, ş.a. Unele versuri ale acestui dăruit artist sună ca aforismele, fără a fi didactice- „Am început să înţeleg ceva din ceea ce ştiu”. Citită cu ochiul unui lector obişnuit cu poezia şi evoluţia ei, opera lui Nichita Stănescu stă sub semnul lui Eminescu, dar curgerea este inversă, de la mare la izvoare, el nu numai că nu-l imită în nici un fel, dar dialoghează prin replici, pe aceleaşi teme, cu metafore asemănătoare, puse invers. Cred că sunt înţeles, adică nimic din originalitatea lui Nichita nu suferă în apropierea monumentului Eminescu. Poemul publicat postum, „Hieroglifa” explică mai bine aserţiunea de mai înainte – „Eu mă mai uit cu ochii goi la stele/De pe pământul mişcător/Când singur fi-voi printre ele/ Şi n-oi avea mormânt să mor/M-or plânge limba românească/În totul de cuvânt al ei/Nu voi muri de niciodată/Un Făt- Frumos fără de tei”. A fost o epocă „Nichita”, aşa cum a fost epoca „Eminescu” , ei trăiesc prin dorinţa noastră de a-i reciti.



BORIS MARIAN

Cazul Adrian Păunescu

Cazul Adrian Păunescu






Numeroşi sunt cei care îl consideră pe Adrian Păunescu, dacă nu un poet genial, cel puţin... cel mai de seamă din ultimele decenii. Ce sunt Nichita Stănescu, Cezar Ivănescu, Emil Brumaru, Leonid Dimov, ş.a.? Nimic. Nu voi analiza gigantica operă a poetului, volume peste volme, mii şi poate zeci de mii de poeme, ca şi articolele, participarea la numeroase debateri. Voi urmări doar traseul acestui scriitor, desigur, talentat, dar cu mari defecte de caracter şi o grafomanie ieşită din oricare margini.

Propulsat prin trei volume modeste, dar originale la vremea respectivă (1965-1968) – „Ultrasentimente”, „Mieii primi”, „Fântâna somnambulă”, Adrian Păunescu înţelege repede de unde bate vântul, naţional-comunismul lansat de Ceauşescu îi vine ca o mănuşă, începe o serie de interviuri cu miniştri, alţi oameni politic, pune întrebări incomode, care nu puneau în pericol prestigiul „marelui şef”, scurt timp este şi secretar UTC al Uniunii Scriitorilor, preia revista „Flacăra”, apoi fondează Cenaclul cu acelaşi nume, care îi va augmenta audiţia la cote ce încep să-l deranjeze şi pe Ceauşescu. La început primii-secretari de judeţe devin nervoşi, concertele dirijate de  Bardul de la Bârca ( deşi s-a născut în Basarabia, pe care o aminteşte mereu, el se consideră oltean prin educaţie) tulbură liniştea locurilor, frica de scandal şi de unele „abateri” de la morala proletară, ca şi orgiile, despre care bârfesc unii şi astăzi, toate acestea încep să displacă şi conducerii PCR. Din 1985, steaua lui Pănescu, ca prezenţă publică începe să apună, dar omul scrie fără întrerupere. Spre deosebire de Eugen Barbu şi C.V.Tudor, Păunescu se doreşte şi un prieten al obştii evreieşti, scrie un poem „Baciul şi rabinul” care înduioşează şi astăzi pe cei naivi, desigur, un gest demagogic, pentru că naţionalismul lui A.P. este la fel de agresiv ca şi al prietenului său CVT, poate chiar mai avansat, el declară la un moment dat că „românilor nimeni nu le-a cerut scuze”, de parcă s-a întâmplat aşa ceva la alte naţii. De la cultul pro-comunist şi pro-ceauşist, Păunescu sare la cultul mareşalului Antonescu, al liberalilor, despre care spune că au avut în rândurile lor pe bunicul poetului, în urmă cu un veac, discursul său politic fiind o împestriţare de opinii aiuritoare. A nu se uita că după 1989 a avut câteva momente absolut penibile, a fost fugărit de revoluţionari pe strada Dionisie Lupu , unde are un căsoi primit de la regimul comunist, s-a autointitulat „porcul naţional”, a fondat cu Ilie Verdeţ Partidul Socialist al Muncii, un surogat al fostului PCR, apoi , tot el l-a „terminat”, pentru a intra în tabăra oportuniştilor din jurul lui Iliescu. Cum se împacă plânsetul pentru împuşcarea de Crăciun a soţilor Ceauşescu şi dragostea subită pentru cel care a grăbit executarea celor doi, greu de explicat.
Pe lângă poeme remarcabile ca „Repetabila povară”, „Rugă pentru părinţi” ( şlagăr cu mare putere de iradiere), ş.a., creaţia lui Păunescu, menţionat de Alex Ştefănescu şi Nicolae Manolescu în Istoriile lor , este extrem de eterogenă, unele scrieri neavând nimic comun cu literatura, ci cu dicursul politic sau moralizator. Totuşi, nu pot să nu citez o strofă dintr-un poem mai modest ca miză, dar frumos scris – „Pentru cine mai scrii, obstinată jivină? / Cititorii ţi-s morţi de un veac şi mai bine/Alfabetul e, astăzi, ceva de ruşine/ fiii nu ştiu istorie, dar vor maşină”. Fără să am intenţia de a-l pariodia, am scris cândva un poem, sub influenţa versului „păunescian”, pe care, cu îngăduinţa cititorului , îl voi cita, în încheiere – „ Mâncam ţigări în loc de pâine/ Visam visări în loc să dorm/ eram o singură voinţă/ şi propriul meu conducător/ De aceea, împuşcat la umbra unei statui de genral/ eu am zăcut ţinând în braţe poemul meu fundamental/ Şi ce scriam în el? Ştiţi bine/ Iubiţi-vă tăcuţi , pe tunuri/ De nu aveţi această şansă, iubiţi-vă grăbiţi pe scuturi”.



BORIS MARIAN

Spinoza

Baruch (Benedict) Spinoza – primul evreu secularizat




Această definiţie a dat-o marelui filosof al secolul XVII, cercetătorul canadian Benett Muraskin.La scurt timp după înfiinţarea Statului Israel, Ben Gurion, primul ministru a cerut cerut Rabinatului din Ierusalim să ridice excomunicarea (herem) lui Spinoza, dar cererea i-a fost refuzată. El este şi astăzi respins de habotnici, dar importanţa operei sale nu poate fi contestată.

S-a născut la Amsterdam, în anul 1632, într-o familie de marani ( evrei convertiţi formal, dar care au păstrat, în taină, tradiţia şi religia mozaică), a cunoscut ebraica, portugheza ( de la părinţii şi strămoşii izgoniţi la finele secoilului XV), spaniola, olandeza, latina, era un erudit. De la Gershonide (Levi ben Gershon) , iudaist din sec. XIV a preluat teza priorităţii raţiunii în faţa revelaţiei, iar Descartes( 1596-1650) i-a fost maestru, prin raţionalismul său strălucit. La 27 iulie 1656, comu nitatea evreilor din Amsterdam îl excomunică pe filosof pentru scrierile sale în care a pus la îndoială conceptul de Divinitate tradiţional, considerând că prezenţa lui Dumnezeu este în însăşi natura înconjurătoare. El a lăsat dictonul „Deus sive natura” (Dumnezeu sau natura), a scris lucrări de referinţă precum „Etica”, „Tratat teologico-politic”, criticat atât de rabini, cât şi de teologi creştini, „Principiile filosofiei carteziene”, , „Scurt tratat despre Dumnezeu, om şi fericirea lui”, „Tratatul despre îndreptarea intelectului”. Deşi i s-a propus să se convertească la creştinism, a refuzat, considerând că orice abjurare nu este de demnitatea unui om cu anumite principii morale. A fost negociator de pace între olandezi şi coaliţia anglo-franceză, la Utrecht, a refuzat o catedră la heidelberg, deşi Leibnitz a insistat mult să-l aducă în Germania. Panterismul săi a fost preluat de Novalis, Goethe, Schelling, Hegel, a corespondat cu fizicianul Christian Huygens, căre este unul dintre fondatorii opticii moderne. Pentru a-şi asigur atraiul zilnic, perseverând în independenţa sa spirituală, fără nici un compromis, a fost nevoit să lucreze ca şlefuitor de lentile şi de dimante. Afectat de această muncă,

s-a îmbolnăvit de plămâni şi a murit în anul 1677, la numai 45 de ani.

În 1977, la împlinirea a trei secole de la moartea lui Spinoza, în cadrul ceremoniilor de la Universitatea Ebraică din ierusalim s-a revenit asupra solicitării de a se anula actul de excomunicare, gestul fiind desigur simbolic. Filosoful evreu-român I.Brucăr a scris două studii, unul despre viaţa lui Spinoza şi unul despre filosofia sa. El a apreciat că după Iisus Christos, Spinoza a rămas drept cel mai frumos exemplu de adâncă iubire pentru adevăr şi pentru Om. Pe plan filosofic, am putea numi câteva nume înrudite – Aristotel, Maimonide, Descartes, Spinoza, care au deschis porţile raţionalismului modern, înainte de iluminiştii francezi.

Brucăr şi-a publicat studiile despre Spinoza la „Societatea română de filosofie”-Bucureşti, în 1930, ca şi în formă prescurtată, în colecţia „Biblioteca pentru toţi”- Ed. Universală Alcalay-nr. 1334-1335.

„Etica” şi „Tratatul teologico-politic” au apărut la Editura Ştiinşifică şi Enciclopedică , în 1981. Ar fi utilă o reeditare a operelor complete ale acestui mare gânditor universal. De un optimism esenţial , Spinoza spunea – „ Ura noastră este mărită de ura reciprocă, dar ea poate fi distrusă prin dragoste ...Ura care este învinsă prin dragoste, se schimbă în dragoste ca şi cum ura nici nu ar fi precedat-o”. În accepţia modernă, Spinoza ar putea fi considerat un adversar al societăţii de consum, cum a fost, în secolul XX, Herbert Marcuse., dar şi alţii. El afirma că viaţa şi spiritul sunt eterne, materi este finită în timp şi spaţiu, iar omul nu trebuie să se considere fericit numai pentru că este bogat sau onorat sau delectat de diverse plăceri. Nu era un ascet de tipul eremiţilor, al predicatorilor obişnuiţi în Evul mediu. El ne îndemna să gândim, să ne bucurăm de capacităţile noastre mentale, sufleteşti. Între tradiţia Cabalei şi învăţătura lui Spinoza sunt destule punţi, pentru că el a încercat o explicare a existenţei divine prin elementele cunoaşterii, inclusiv ale esoterismului.Totodată, pentru viaţa publică, conceptul de societate civilă, cum ne exprimîm astăzi, el a pus accentul pe respectarea legii, pe conştiinţa individului, eliminând orice restricţie a libertăţii umane, a insistat pe desăvârşirea individului. Nici „păcatul originar” de care fac mereu caz teologii nu este tratat dogmnatic de Spinoza. Cunoaşterea nu trebuie îngrădită. Pe lângă filosofie, au beneficiat de argumentele lui Spinoza psihologia, estetica, etica, mistica, ş.a. A citi „Etica” lui Spinoza, axiomele şi propoziţiile sale, însoţite de comentarii extrem de concise, este o adevărată delectare, amintindu-ne oarecum de Socrate şi Platon.



BORIS MARIAN

Alfred Adler- părintele psihiatriei individuale

Alfred Adler –părintele psihiatriei individuale.




La 25 mai 1937, cu doi ani şi ceva înaintea marii conflagraţii în care au pierit circa 50 milioane de oameni ( n.n. fiecare om este o individualitate , un univers la scara unu pe unu) , se stingea din viaţă Alfred Adler, creatorul psihiatriei individuale. În SUA există un Institut care îi poartă numele şi care a editat deja zece din douăsprezece volume proiectate din opera vastă a acestui savant. Născut la Viena, la 7 februarie 1870, el făcea parte dintr-o familie care a dat culturii 18 nume reţinute în marile enciclopedii, printre care amintim pe Viktor Adler, primul lider notoriu al social-democraţiei din Austria, Max Adler, sociolog promarxist, Jules Adler, pictor stabilit la Paris, Jakob Adler, actor ajuns în Rusia, apoi în SUA, Felix Adler, filosof, etc. In anul 1901 edste invitat de Sigmund Freud să se asocieze unui grup de studiu, împreună cu medici notorii, Max Kahana, R.Reitler, W. Steckel, numit „ Societatea de miercuri”, unde se ţineau prelegeri şi se dezbăteau chestiuni legate de perspectivele psihiatriei şi se puneau bazele psihanalizei. In anul 1910, Adler se desprinde de sub influenţa lui Freud, intră chiar în polemică, deşi păstrează o admiraţie pentru maestru. El se orientează spre o nouă ramură, „psihiatria individuală” care a reuşit să câştige numeroşi adepţi. Pacientul nu era privit ca o exemplificare a unei teorii presupus valabile, ci se pornea de la datele strict .specifice acestuia. El pune accentul pe corelarea dintre defecţiunile nevrotice şi complexul inferiorităţii, foarte răspândit în perioada unei evoluţii rapide a civilizaţiei europene. Individul nu este, adeseori, conştient, de acest complex, dar este stresat fără a-şi explica starea. Dacă ne gândim la tipologia creată de Kafka, Musil ş.a., ca să nu pomenim de clasicii ruşi, Gogol, Cehov, înţelegem că domeniul de cercetare al psihiatriei individuale este extrem de larg. Un rol important se acordă condiţiilor sociale de viaţă, ceea ce apropie mai mult teoria lui Adler de realitatea cotidiană, faţă de metoda lui Freud. Adler neagă rolul predominant al moştenirii genetice, el consideră, poate şi datorită unei formaţii de stânga, că orice copil se naşte bun la suflet şi cu anumite calităţi, dar condiţiile îl pot schimba în rău. Pentru pedagogie el a dat argumente de luat în seamă. A publicat peste 300 de articole, cărţi- „Studii despre subdezvoltarea unor organe”, „Cunoaşterea oamenilor”, „Practica şi teoria psihologiei indiciduale” ( 1924, lucrare fundamentală), „Inţelegerea naturii umane” (1927), „Ceea ce viaţa poate însemna pentru tine” ( 1931). După anul 1933 se retrage în SUA, de teama urgiei naziste. Moare de congestie cerebrală, în 1937, în drum spre Edinburg ( Scoţia), unde urma să ţină o conferinţă. Spre deosebire de Freud şi de alţi renumiţi psihiatri, Alfred Adler a crezut cu toată convingerea în recuperarea bolnavilor prin insuflarea unui anumit optimism, ceea ce premerge teoriei unui alt mare cercetător în domeniu, Viktor Frankl, supravieţuitor al lagărelor morţii, care a creat o nouă şcoală şi un nou curent, „logoterapia” ( terapia prin căutarea unui sens al vieţii).

Boris Marian

Revenind la Fundoianu

Revenind la Fundoianu




„Crier toujours jusqu”a la fin du monde” este o emblemă a ceea ce a fost şi este opera lui Fundoianu care, în octombrie 1944 s-a ridicat la ceruri cu fumul cuptoarelor... naziste, dacă şi cuptoarele pot fi clasificate pe baze ideologice. S-a scris enorm despre Fundoianu- Fondane ( numele său de scriitor francez), născut Benjamin Wechsler sau cum îi spunea Galction -„Veniamin al nostru”. A mai semnat şi Barbu Fundoianu, numele „de familie” provenind de la o moşie din judeţul Neamţ, unde era arendaş bunicul său, numită Fundoaia. Admirat de Cioran, care s-a întreţinut cu el în lungi discuţii, în timpul ocupaţiei germane a Parisului, regretat de Arghezi, când acesta a aflat de moartea poetului-filosof în lagărul de la Auschwitz, evocat de Chagall, pictorul genial sosit din Vitebsk în capitala Franţei, Fundoianu rămâne un nume prin destinul său tragic, dar şi printr-o operă de prestigiu. La Institutul Cultural Român din Bucureşti s-au lansat în ultimii ani trei lucrări dedicate acestui creator, una dintre acestea, semnate de Nedeea Burcă fiind mai bine structurată - tema dezrădăcinării, a continuităţii şi discontinuităţii în opera lirică, despre preocupările filosofice, pornind de la maestrul lui Fundoianu, filosoful evreu-rus-.francez Lev Şestov (Leon Chestov) . Stagiunea Teatrului Nottara din 1990-1991 s-a deschis cu o piesă de Fundoianu, „Ospăţul lui Baltazar”, scrisă în 1922, jucată la Paris în 1932 şi 1987. La Bucureşti, piesa a fost regizată de Alexandru Dabija, cu Dorin Varga în rolul principal. Fiind o alegorie la dictatură, la totalitarism, piesa nu putea fi jucată înainte de 1990. Nici poezia, nici filosofia, preocupările pentru iudaism şi elinism ( o paralelă) nu au avut „priză” la diriguitorii culturii sub Dej şi Ceauşescu.

Jean Paulhan, Yves Bonnefoy , oameni din elita intelectuală a Franţei au avut cuvinte de necondiţionată apreciere, vorbind de nevoia unui Fundoianu, cu spiritul său critic la adresa unor tare politice şi sociale. La Paris există o colecţie „Caietele lui Benajamin Fondane”. Nici G. Călinescu nu l-a neglijat în Istoria sa, referindu-se , desigur, la poezia scrisă în limba română ( „panteism olfactiv şi tactil”).

Benjamin Wechsler s-a născut în 1898, la Iaşi, era al doilea fiu al unui comerciant, mama fiind din familia cărturarilor Schwatzfeld, cunoscuţi în istoria evreilor din România. Începe să scrie versuri la vârsta de opt ani, învaţă la Iaşi, la „Trei Ierarhi”, apoi la Liceul Naţional. Începe să facă traduceri din franceză, colaborează cu poezii originale la „Viaţa nouă” a lui Ovid Densuşianu, unde a şi debutat, la vârsta de 16 ani, la „Cronica”, ş.a. Studiază la facultatea de Filosofie şi la Drept, dar nu finalizează studiile. Face cunoştinţă cu Galaction care îl apreciază pentru originalitate şi maturitate artistică. Arghezi îl publică în revista sa, îi face şi un portret ... de scriitor. În 1918 îi apare volumul „Tăgăduinţa lui Petru”, publică articole, versuri la „Însemnări literare”, „ Sburătorul”, „Rampa”, „Clopotul”, ca şi la reviste evreieşti de limba română. În casa lui Bogdan-Piteşti se întâlneşte cu avangardiştii, afiliindu-se grupului. Devine colaborator la „Contemporanul”, publică în 1922 „Imagini şi cărţi din Franţa”, unde îi comentează pe Baudelaire, Mallarme, Francis Jammes, Andre Gide, ş.a. Se exprimă dur când se referă la literatura română, comparând-o cu cea franceză, ceea ce trezeşte antipatia lui E. Lovinescu. Nici Arghezi nu-l elogiază prea mult, deşi Fundoianu îl admira total pe maestru. În schimb Galaction îl pune imediat după Arghezi şi Bacovia, ca poet. În 1923 pleacă la Paris, unde se afla şi sora sa, Lena. Fatalitate, de aici şi împreună cu ea, vor pleca, în 1944 pe calea morţii, spre Auschwitz. Colaborează în anii 20 la reviste din România, „Integral”, „Unu”, „Adam”, ş.a. Îl cunoaşte pe filosful Leon Chestov (Şestov), devine adeptul misticismului, nihilismului existenţialist al acestuia. În 1929 se află în Argentina, este prieten cu Victoria Ocampo, scriitoare apreciată de mari personalităţi, printre care şi Borges. Fundoianu se ocupă de cinematografie, scrie scenarii, realizează filme, scrie cronici. În 1930 apare în România volumul de versuri „Privelişti”, cu un portret al autorului , semnat de Brâncuşi. Traduce în franceză poezii de Arghezi, Bacovia, Vinea, Adrian Maniu, Philippide, Minulescu, Voronca. Publica în Franţa volume de eseuri despre Heidegger, Rimbaud, Baudelaire, despre estetică, de asemenea, volumele de poeme „Ulysse”, „Titanic”, dar ecoul poemelor sale nu se compară cu cel din România, când au apărut „Privelişti”. La izbucnirea războiului cu Germania nazistă se înrolează, cade prizonier, evadează, este din nou arestat, apoi, după capitularea Franţei este eliberat. La 3 martie 1944, deşi fusese avertizat de prieteni, este, mai exact, se lasă arestat de Gestapo, pentru a putea să-şi vadă sora deja arestată. Soţia sa, Genevieve, catolică ferventă, a încercat în zadar să-l oprească. Moare în octombrie 1944, fiind gazat la Auschwitz. Lasă în urmă, printre altele un poem de proporţii – „Super Flumina Babylonis”, cuvinte cu care începe Psalmul 137, despre primul exil al evreilor , în antichitate.

Dar, emblematic pentru soarta lui Fundoianu, ca şi a celor şase milioane de victime ale Holocaustului rămân versurile finale din „Exod” – „ Veţi şti atunci că inocent am fost/ şi că, la fel ca voi, aveam şi eu/ obrazul încrustat de bucurie/ de milă şi de furie, un chip/ de om la fel ca voi – şi-atât”. Desigur, ne-am putea opri la minunatele poeme scrise în România, despre Herţa, despre Bucovina, cu o măiestrie greu de egalat, ca şi la eseurile sale filosofice, la poemele în limba franceză, la corespondenţa bogată cu Şestov, Maritain, despre prietenia cu Brâncuşi, cu Marcel Iancu, avangardiştii din Franţa, etc. Au scris despre opera şi viaţa sa, Crohmălniceanu ( despre avangardişti) , Paul Cornea ( despre volumul „Iudaism şi elinism”), Leon Volovici (Israel), Carol Iancu (Franţa), Dieter Schlesak (Germania), mulţi alţii.

Noi îl vom regăsi mereu în scrierile sale, ne vom vedea pe noi înşine, pentru că el era „ un chip de om” ca şi noi.



Boris Marian

Între ultranaţionalism şi deznaţionalizare

Între ultranaţionalism şi deznaţionalizare ( răspuns la o polemică – 17 februarie 2010)






Ubi bene, ibi patria, unde e bine, acolo este patria pare a fi un reper, dar nu întotdeauna respectat, din fericire. De ce, din fericire va spune cineva. Marile migraţii ale popoarelor nu s-au încheiat. Europa a primit zeci de milioane de imigranţi din Asia, Africa. Se repetă, poate istoria SUA, în secolul nostru? Neo-fascismul, extremismul naţionalist turbează. Totodată, naţionalismul atât extremist , cât şi moderat-liberal abia acum se consolidează în ţările în curs de dezvoltare. Marx preconiza dispariţia naţiunilor. Lenin şi, în special Stalin, la fel şi conducătorii din ţările socialiste au înţeles că naţiunea trebuie să se confunde cu statul, cu voia sau fără voia minorităţilor. Ruşii, în URSS, bulgarii în Bulgaria, sârbii în Iugoslavia, chinezii „han” în China, au trecut la impunerea culturii şi limbii majoritarilor.

O cultură impusă nu este cultură. Ea este respinsă sau asimilată fără nici un sentiment. De aceea unii minoritari au plecat treptat în alte zări. În România, evreii, saşii, şvabii, la înţelegere cu proprii lideri şi cu conducătorii comunişti au pornit spre patria strămoşilor. Dar se uită că România era şi este una dintre ţările cu nivel economic scăzut , în Europa, cu o tradiţie democratică „subţire”, cu o cultură încă în evoluţie spre ceva propriu şi original, astfel că emigraţia se explică nu numai prin dorul de patria strămoşilor, dar şi prin aspectele socio-economice, culturale menţionate. Dovada este şi plecarea multor români după 1989. Este dreptul oricărui om să-şi aleagă ţara sau ţările unde doreşte să locuiască. M-am mirat, totuşi, când un om învăţat, poet a spus că el nu se emoţionează când aude imnul Statului Israel „Hatikva”. Eu, evreu diasporean, locuitor în România din 1945, mă emoţionez la auzul frumosului imn, inspirat dintr-un cântec românesc, preluat de Smetana în poemul simfonic „Vltava”. Doi fraţi ai mamei s-au aflat printre făuritorii Statului Israel şi mă mândresc cu ei, deşi eu nu am nici un merit.

Nu i-aş da lui Marx dreptate, cu dispariţia naţiunilor. Nu cred nici în pan-europenizare sau pan-americanizare, deşi am vizitat şi Europa de Vest şi SUA, admir civilizaţia occidentală. Dar nu cred că cei din spatele nostru, privind cu faţa la Apus au aceeaşi părere cu pan-europenii şi pan-americanii. Limba engleză s-a extins pe toate continentele, este un pas bun spre comunicare. Aceasta nu înseamnă că ruşii, chinezii, japonezii, indienii, indochinezii, ş.a., ca să nu spun de afericani vor renunţa la tradiţiile lor. Civilizaţia le-a adus multe daruri, dar şi mult rezidiu, de care nu au nevoie. Evreii sunt poporul care asimilează cel mai uşor noul. Nu o spun cu patimă naţionalistă. Dar nu cred că este cazul să spunem că nu ne mai interesează trecutul cultura, tradiţia culturală şi chiar religioasă. Mă doare când un tânăr evreu îmi spune că pentru el Holocaustul nu mai înseamnă nimic. Un conaţional m-a întrebat, fără răutate, ce ar fi să dispară evreii ca entitate etnică. M-am întristat, nu i-am răspuns, m-am gândit, înainte de toate la Ahmadinedjad, la terorismul islamic.

. Chinezii, de la Mao citire, au o vorbă frumoasă – să înflorească toate florile. De ce Imperiul otoman a rezistat cinci secole în Europa?. Pentru că au fost respectate tradiţiile minorităţilor, nu au fost distruse. De ce s-a destrămat URSS? Nu numai din motive economice. Naţiunile şi-au spus cuvântul. Nu prea cred în ştiinţa viitorului. Poate că sunt ignorant, conservator. Uniformizarea, modernizarea care sacrifică specificitatea nu mă încântă. Artiştii, alţi creatori au nevoie de un mediu familiar. Desigur, ştiinţa şi tehnologia nu au amprentă naţională. Dar nu trăim numai cu tehnologia şi cu ştiinţele exacte. Limba, muzica, artele în genere dau culoare florilor de care vorbea vicleanul Mao. Românii se lamentează că nu sunt cunoscuţi în lume, sunt -. dar vor fi mai cunoscuţi când valorile vor fi cultivate mai atent în propria ţară. Plecarea evreilor, ca şi a saşilor, desigur a adus pierderi ireparabile României, comparabile cu izgonirea evreilor din Spania , în 1492. În ciuda unei istorii tragice a evreilor în Germania, Ungaria, România, noi nu putem vorbi de un antisemitism visceral, astfel am oferi argumente chiar adversrilor democraţiei. Închei cu o singură concluzie de ordin personal. Reiau ce a spus regretatul Zigu Ornea despre sine – „ evreu de la Frumuşica, patria fiind limba română”. Regret că în tinereţe nu am plecat în Israel, sunt mândru că sunt evreu, nu am ascuns niciodată, cu orice risc, mă interesează în cel mai înalt grad soarta Israelului, nu pot accepta niciodată antisionismul, dar patria mea este limba şi literatura română. În ea m-am format. De aceea, nu spun ubi bene, ibi patria, casa mea este, cum-necum, aici. Aşa cum nu am dreptul să-i judec pe cei care au plecat. Nici cei care au plecat, nu au dreptul să mă judece că am rămas. BORIS MARIAN MEHR

Piticul democrat

Un prichindel a construit un site, i-a spus NICICÂND şi s-a apucat să dezbată diverse teme, foarte interesante, despre democraţie, despre etică, echitate, despre iubirea de libertate. Foarte frumos. S-au găsit mulţi deştepţi să-l susţină cu diverse păreri şi articole. Piticul a devenit tot mai mare, a ajuns cam la doi metri şi ceva. Desigur, metaforic exprimat. Cum încerca un comentator să aibă altă părere decât autorele articolului comandat, piticul – şef se repezea la el cu o viteză de cobră şi îl umplea de injurii, prost fiind cel mai blând epitet. Ba mai şi ameninţa că va şterge comentariul cu pricina, ceea ce şi făcea. Un zbir în toată regula. Omul vorbea în numele democraţiei. Şi atunci m-am întrebat- există democraţie, când purtătorul ideii este intolerant?


De aici încolo las pe fiecare să gândească oricum o voi. Eu l-am trimis pe pitic undeva, acum să nu credeţi că l-am văzut la faţă. Nu, el este foarte departe, undeva în Singapore şi de acolo trimite semnale întregii umanităţi. Este unic. Nici nu este pitic la propriu. Eu i-am spus aşa, poate că are o statură normală, muşchi, chiar şi creier, cu simţirea stă mai prost, chiar el recunoaşte că are obrazul gros. Nu degeaba a spus Goethe că eşti exact ceea ce te consideri. Nu chiar aşa, poate nici nu a spus asemenea prostie, dar ceva ASEMĂNĂTOR.

Ionathan X.Uranus

Ionathan X. Uranus – un personaj neobişnuit




Ovid S. Crohmălniceanu a publicat în 2001, o carte, „ Evreii în mişcarea de avangardă românească”, dar Ionathan X. Uranus nu se află printre ei. Există o explicaţie paraliterară – omul se convertise şi devenise preot, sub numele de Mihail Avramescu. L-am cunoscut pe fiul său, care îi seamănă leit şi locuieşte undeva, în ţările nordice. Nici în „Avangardismul românesc”, Ovidiu Morar nu se opreşte la acest scriitor de valoare, dar puţin cunoscut. Editura COMPANIA a avut frumoasa iniţiativă să lanseze, în 2005, o microantologie „În potriva vântului” (sic!) sub semnătura misteriosului scriitor, cu texte de avangardă din anii 1926-1932. Scriitorul a recurs la circa o sută de pseudonime, începând cu Mark Abrams, Jonathan Uranus, Jerusalimus Unicornus, etc. În 1931, în publicaţia „Vremea” el anunţa solemn decesul unora dintre ... semnăturile sale. S-a născut la Bucureşti, la 17 ianuarie 1909 şi a murit la 30 august 1984, tot la Bucureşti, după o viaţă de lipsuri şi, totodată, dăruită oamenilor, culturii, credinţei în Dumnezeul Unic. Umorul său nu a fost niciodată răutăcios, nici îndreptat împotriva unui om. Dar era un umor ... diabolic, cum îl apreciau contemporanii - Arghezi, Eugen Ionescu, fraţii Acterian, Dan Petraşincu, Geo Bogza, Eugen Jebeleanu, Sesto Pals, Oscar Lemnaru., ş.a. În 1931 a înfiinţat la Craiova, revista „ Radical”. Admirator al lui Rene Guenon, filosoful creştin, celebru, a devenit un apropiat al „guenomiştilor” români, Vasile Lovinescu, Mihail Vâlsan. Semna Marcel Avramescu. În 1934 a înfiinţat revista de esoterism „Memra”( din ebraică, cuvântul). În acelaşi an îşi ia licenţa în Litere şi Filosofie, cu o lucrare despre Nicolaus Cusanus, apreciată „magna cum laudae”. În 1936, se converteşte la ortodoxie creştină ( există şi ortodoxie iudaică, pentru cine nu ştie), scrie articole cu caracter antifascist, conştient de pericolul venit din partea Germaniei naziste. În 1939 se înscrie la Teologie, dar, în 1941 este exclus, pe motive rasiale, trimis la muncă forţată. Abia după un deceniu obţine licenţa în Teologie cu o lucrare despre Cabala, gnoza tradiţională a Legii Vechi. În timpul războiului a lucrat la Statistică. După război scrie la „Dimineaţa”, „Democraţia”. În 1951 este preot la Biserica Antim, semn de mare cinstire. A slujit la Biserica Albă, Stavropoleos, Schitul Maicilor, Udricani, apoi , din 1956 trece printr-o criză, divorţează, pierde parohia, iar Nicolae Steinhardt, prietenul său îl consideră un om... sfârşit. În 1960 este repus în drepturile de paroh, trimis în Banat, iar în 1976 se pensionează. La moartea sa, în 1984, Geo Bogza a scris că şi-ar fi dorit soarta lui Mihail Avramescu. A fost admirat şi considerat un personaj fabulos de Eliade, pe care l-a inspirat ca personaj, în „Pe strada Mântuleasa”, de Petru Comarnescu, Ieronim Şerbu, Constantin Crişan, Paul Cernat, ş.a .Dorin Liviu Bâtfoi a scris un substanţial studiu despre opera şi viaţa lui Ionathan Uranus. Înainte de a cita câteva secvenţe din scrierile sale, vom aminti unele pseudonime care merite reţinute pentru insolitul lor - Astro- Magul, Mascaveru, Neptun, Saturn, Marduk, .Aliment proapăt, Contele Asfalt, Fost Tramvai pe linai 15, Mare adolescent român, Matusalem precoce, etc. Din texte – „Gâşte libere” – „Băieţii se adunau în pipa contabilului şi fabricau acolo tot ce trebuia”, „Care avea o portocală în uechea stângă fu desemnat să ia conducerea”... Din alte texte – „ Biserica mânca fructe fierte pe acoperişuri... Măgarul spuse, CUCU, dragă brânză, brânza spuse , Bonjour şi declară că pleacă la Paris...Omul se compune din stomac şi mai multe accesorii. De obicei el se numeşte Jean... orice fiinţă sau lucru are duhul său care-l aţâţâ şi-i dă viaţă o mie de ani... Trenul se iscă în dosul unui pom sau copac, dar un copil îi aruncă o ceapă şi îl ucise...Dumnezeu m-a zidit din lemn şi din căpşune ...Când găina strigă cu-cu-ri-gu se numeşte cocoş şi răsare soarele...Calul este o plantă marină care ţipă noaptea să sperie peştii”. Ciudat este că nu a fost considerat un continuator al lui Jarry, Urmuz (a avut şansa să trăiască mai mult decât aceştia). Dar avangarda sa a fost rodul a şase ani, în restul timpului nu s-a mai preocupat direct de literatură. Dintre titlurile prozelor sale amintim – „Ascensorul – dramă filosofică”, „Pisica .limpede”, „Despre beznă”, „Scrisoare către cei doi EU”, „Bradolin şi Sulfinela”, „Omul de talpă”, „Cum se construieşte un pântec”, „Apologia zevzecului”, „ Ispitele lui Moş Grămadă. Anecdotă virilă”, ş.a. Trebuie să recunoaştem că jocul lui Uranus este ispititor şi inspirator, desigur, pentru cei cu imaginaţie. Dacă-l găsiţi, citiţi-l, iar cine poate, să-l reediteze, merită.





Boris Marian.

Bazarul oriental s-a reactivat

Bazarul oriental s-a reactivat, aici sunt doar chestii serioase

Sesto Pals-un avangardist necunoscut

Sesto Pals- avangardistul necunoscut




Pe scurt, câteva date biografice - Simion Şestopali ( din rusă, şase degete) s-a născut la Odessa, la 18 septembrie 1913 şi a murit, necunoscut, în Israel , în 2002, la 27 octombrie. A studiat la Bucureşti şi la Galaţi, a fost coleg de şcoală cu Gherasim Luca, care l-a adus la revista „Alge”, una dintre puţinele reviste avangardiste, din România. Este arestat pentru pornografie, în 1933, părinţii intervin, este eliberat, se înscrie la Politehnică, obţine licenţa de inginer în 1940. În 1970, după o tăcere de trei decenii, emigrează în Israel. Reîncepe să scrie în 1982. În 1998, la Editura Vinea, condusă de poetul Nicolae Tzone, apare volumul „Omul ciudat”, carte republicată la Ed. Paideea, în 2003, la un an de la moartea sa. Critica l-a numit „avangardistul subteran”. A debutat în 1930, la o vârstă adolescentină, dar după arestarea din 1933 a încercat să uite de poezie. Prietenii săi, Gherasim Luca, Paul Păun ( de la care i s-a tras necazul), Geo Bogza, Aurel Baranga nu au reşit să-l mai atragă, grupul s-a risipit. Regimul comunist i-a distanţat şi mai mult. Soţia poetului, Lucy Metsch- Şestopali a păstrat cu grijă caietele pe care Sesto Pals le umpluse cu versuri, fără odihnă. „Am pus o întrebare deasupra unui punct/ punctul era atât de mic şi de sigur pe el/ era atât de precis, că nu se mai putea spune nimic/ Şi totuşi am venit cu un semn enorm şi l-am pus deasupra şi punctul dintr-o dată s-a transformat într-un monstru care nu ştie nici unde începe, nici unde se termină” .... „Un dans pe care nu-l mai vor/ Dar îi dansează viaţa/Prin mâna unui scamator/Ce nu-şi arată faţa” ...”Acest palat în care locuieşti e pus la mezat... Din ordinul vântului, vor sosi mii de nori să tune să fulgere deasupra viselor tale/ şi numele tău, până atunci cunoscut doar de tine/ va fi supus judecăţii” ....”Timpul ţi-a fost slugă supusă şi perfidă/ Şi astăzi. Stă în faţa ta, iar tu, căzut la pământ/ umilit şi murdar în faţa slugii tale/ îl rogi”. A se observa eleganţa versului lui Sesto Pals, pare a fi un rege Lear ce şi-a pierdut regatul din prea multă dragoste. Un atent comentator al operei sale este Michel Finkenthal, articolele, studiile sale fiind publicate în SUA, Franţa şi la noi, în revista „Apostrof”. Versurile din tinereţe aveau o altă tonalitate – „ Potop! Noe! Da? Potop./ Apă în galop,lacul e miop şi totul vede clar/iar Noe stă – un băţ într-un coşmar”.... „ieri am scris stafii/Azi am scris columbe/ am petrecut de minune”... „Iubita mea, nu ţi-am scris de mult/ Scrisoarea asta am s-o fierb în sânge/Şi am să fac din ea un pergament/ Şi pergamentul plânge”. Modernitatea scriiturii pare a fi din generaţiile de acum. Obsesia poetului a fost „Omul ciudat”, „Omul mic”, era o abordare care îl apropia de Kafka. Ceea ce prozatorul nu ar fi putut exprima în frazele sale limpezi, laconice, se desfăşoară în poemele lui Sesto Pals în cicluri, dar nu este vorba de umilinţa omului fără perspectivă,- „ Mă-ntrebi de ce tac, când stau ca o piatră, cine mă ştie, mă aude, mă aude mai bine când tac” ... „Nu nu a fost nevoie să scot un sunet, am luat în mână un toc, l-am pus să scrie şi a urlat”.... „Omul mic s-a aşezat pe pămânr şi plânge/ Eu sunt regele fiarelor, zice” ....”Venise la mine norul, venise la mine, cum se obişnuieşte între fraţi”... „Bate cineva, undeva bate dintr-un ciocan fără capăt, fără coadă” ...”Sunt o cursă de şoareci, odată intraţi încep să mă roadă”... Unde sunt pudoarea, prestigiul, convenţiile? Sesto Pals spulberă obişnuitele noastre maniere de a fi mândri, trufaşi, dar ce înţelept era – „ Ne-am aşezat la masă, la taifas./Şi s-a servit în farfurii de supă / Lichidul rece care a rămas¬/ Din nişte resturi dintr-un ceas/ De-o marcă foarte cunoscută – „După”. Acesta a fost marele poet necunoscut Sesto Pals.



Boris Marian

Lombroso

Ce ştim despre Lombroso?




Se spune masochist, sadist, lombrosian, unii mai spun moron, dar unii nu ştiu despre ce este vorba. Moron este un termen medical, iubit de un fost coleg al meu, înseamnă un handicapat mintal, care ar trebui respectat şi el, nu vânturat ca pe ceva de dispreţuit. Mă rog, colegul,iubirea de aproapele. Masoch şi Sade au fost personaje reale, ceva mai cunoscute, al doilea – marchiz şi scriitor, au descris dereglerări psihice, erotismul fiind provocat fie de durerea proprie, fie de durerea provocată celuilalt. În societate sunt vicii neplăcute, dacă nu chiar antisociale. Tipul lombrosian a devenit o perioadă, în interbelic, în mod special, tipul de criminal înnăscut. În acest mod crima devenea fie scuzabilă, fie acuzatul era executat rapid, uneori fără un serios act probatoriu. Desigur, Cesare Lombroso nu poate fi învinuit de erorile judiciare, nici de susiciunile care au apărut în viaţa publică, nici de romanele proaste care s-au scris, sub influenţa teoriilor sale. El a constata, chirurg fiind şi apoi psiholog , că tipurile umane se diferenţiază, ca aspect în mai multe tipuri, unele trăsături ( lingime feţei, a bărbiei, lăţimea feţei, a fălcilor, a frunţii, defectele de asezare a ochilor, dimensiunile urechilor, etc.) sunt adesea legate de comportamentul indivizilor. Dar el nu a generalizat, era un om de ştiinţă, nu făcea discriminare între oameni.

S-a născut la 6 noiembrie 1835, într-o familie veroneză, de evrei bogaţi şi a murit, după o carieră strălucită de medic şi cercetător, la 19 octombrie 1909, la Torino. A călătorit destul de puţin, însă faima sa a luat-o înaintea posesorului ei. Cel mai mare succes l-a avut în SUA şi Germania. Filografia americană îi este datoare, pentru că tipul „lombrosian” a devenit un reper în alegerea personajelor negative, de gansteri şi criminali. A fost profesor la Pavia, director de spital la Pesaro, expert medical şi în psihiatrie legală, chemat de mari somităţi, în cazuti complicate. Era un adept al criminologiei pozitiviste, un adept al evoluţionismului darwinist. A pus accentul pe moştenirea genetică, pe defectele înnăscute, atavisme, fiind fondatorul antropologiei criminalistice moderne. Lucrarea care l-a făcut ştiinţific în lumea ştiinţifică a fost „ Genio e follia”, afirmând că şi geniul poate fi determinat prin anumite trăsături ale chipului. S.a ocupat de aspectul infractorilor, al prostituatelor, al minorilor cu un comportament straniu, încercând să aplice metode de prevenire a unor

Infracţiuni. Considera antisemitismul o boală genetică, desigur, teoria sa fiind discutabilă. Era un spirit universalist, era pasionat din tinereţe, de istorie, literatură, filosofie, filologie, arheologie, era sionist, dar a iubit Italia, era un poliglot, pe lângă limba maternă, cunoştea ebraica, araba, chineza. Se pasiona şi de istoria ştiinţei în Orient. A deschis la Torino, unde şi-a petrecut peste jumătate din viaţă, a deschis un laborator de studiere ca conformaţiei craniilor celor executaţi pentru crime grave. Deşi a avut nuimeroşi adversari, critici acerbi, în special teologi, care propagau un egalitarism bazat pe originea comună, adamică a omenirii, în Codul Penal din 1913, în Italia, au fost incluse unele concluzii ale cercetărilor lui Lombroso. De remarcat este faptul că savantul era categoric împotriva pedepsei cu moartea, considerând că oricărui om trebuie să i se dea o şansă. A mai lansat şi teoria unei explicaţii a geniului la oamenii suferinzi dde epilepsie, pornind de la exemplul lui Iuslius Caesar, apoi al lui Mahomed, Profetul Islamului,. Se şrie că epilepsia a fost şi în vechime şi uneori şi astăzi, o boală „divină”. Se face, totuşi, o confuzie dintre transa religioasă şi boala care are multiple cauze. Spirit viu şi deschis oricăror ipoteze, Cesare ( Ezechia Marco) Lombroso este un reper în istoria civilizaţiei ultimelor secole.

Boris Marian

Isaac Asimov

Isaac Asimov -90






Isaac Asimov a murit de SIDA, la 6 aprilie 1992. A contractat boala prin transfuzie de sânge, în timpul unei operaţii pe cord, în 1983. Nu a ştiut, nu i s-a spus, dar de la el ne-a rămas o frază demnă de un scriitor care se respectă – „Dacă mi s-ar spune că mai am de trăit şase minute, m-aş grăbi să scriu cât mai mult şi mai repede”.

S-a născut în anul 1920, la 2 ianuarie, în apropiere de Smolensk (Rusia). După trei ani, familia emigrează în SUA, unde îşi face studiile, devenind după război cercetător şi profesor la Universitatea din Boston. A fost doctor în ştiinţe biologice, dar pasiunea pentru scris i-a acaparat toate resursele. Este autorul a circa 500 de cărţi, corespondenţa sa, deşi era aparent un singuratic , totalizează 90.000 de scrisori, era un interlocutor fermecător, a fost căsătorit de două ori, a avut copii din ambele căsnicii. Alături de Robert Heinlein, Arthur Clarke face parte din Marele Trio al SF-ului american. Prieten cu Vonnegut, cu Gene Roddenburry, creatorul lui STAR TRECK, Asimov era mai mult preocupat de aspectele ştiinţifice ale evoluţiei umanităţii, decât de beletristică. Nu respingea religia, dar evita misticismul, ipotezele neverificabile, ca şi subiectele amoroase, care fac gustul publicului fără pretenţii prea mari. Nici extratereştrii nu-i erau ”pe plac”, după ce a avut un eşec cu o povestire având personaje din alte sisteme solare. Nu-i plăcea avionul, prefera vaporul, trenul, nu înota, nu mergea pe bicicletă, avea o oarecare agorafobie, prefera spaţiile restrânse, o masă de lucru îi era de ajuns.

Ştia să ghicească ora exactă, se lăuda cu acest dar, nu era pesimist în privinţa viitorului omenirii, însă nu excludea eventualitatea unei catastrofe cosmice. În 1946 a participat la unele teste nucleare, a fost un adversar al războiului, a criticat dur politica SUA în Vietnam. A fost membru al Asociaţiei Umaniste Americane, al clubului MENSA, deşi nu agrea agresivitatea unor intelectuali. Un asteroid poartă numele său. Scrierile sale sunt grupate în Seria Fundaţia, Seria Roboţilor, Imperiul Galactic, alte scrieri pe serii mai scurte, i s-au tradus o mare parte dintre cărţi, în numeroase limbi, este o celebritaste şi astăzi, la aproape două decenii de la plecarea într-un cosmos care l-a primit ca pe o veche cunoştinţă.

Boris Marian

Masele

Există uneori un rău mai mare decât o faptă rea, o vorbă rea, acest rău se numeşte –ignorarea. Aţi văzut ce mult suferă un câine când nu este băgat în seamă? Aţi văzut cum reacţionează un copil când nu este băgat în seamă? Noi, adulţii ... se zice, ne maturizăm, strângem din dinţi, credem că putem să ne hrănim din propriile păreri, din uşoare distracţii, din plăceri trecătoare, din prietenii de doi bani, NU ! A ignora un om, a-i spune că este nimeni, chiar a nu-i spune nimic este o crimă. Nu există cod penal, cod civil, există un cod mult mai sever, cel al sufletului, al moştenirii unui dar – de a comunica. Plantele comunică, de ce oamenii, fiinţe superioare, se zice, au desfiinţat necesitatea comunicării? De şase luni bat la o poartă închisă, precum eroul lui Kafka la poarta Legii, la poarta Castelului? Nimic. Pot să strig eu peste mări şi ţări? Culmea, par un caraghios, un infantil, un Satana cu semnul minus, adică? Un înger prost. Nu există faptă mai rea, decât să nu răspunzi, atunci când nimic nu te costă. Chiar de te-ar costa, când ştii că un semen aşteaptă un răspuns. Ah, m-a jignit, va spune persoana care ştie să nu răspundă. Nu există jignire mai mare, (poate,, de aici şi voluptatea persoanei), decât să nu răspunzi. Omul se simte ca într-o groapă de nisip, aţi citit „Femeia nisipurilor” de Kobo Abe? Îţi vine să blestemi, vrei să fii agresiv, dar nu este frumos, nu este fair, nu este civilizat. La naiba cu orice civilizaţie, când sunt oameni care se sinucid din cauza singurătăţii. Există tăcerea nesigură, tăcerea supărării, tăcerea amabilă, tăcerea concentrată, tăcerea iniţierii, misterele dialecticii sociale, tăcerea sub diferite forme.


După o noapte de insomnie, am ajuns la concluzia că noi greşim când ne confundăm unii pe alţii. Se spune, ca să-l judeci pe cineva, pune-te în locul lui. Nu, este o eroare, noi aşa procedăm de obicei, dar suntem prea diferiţi unul de celălat, încât este imposibil să te pui în locul celuilalt. Un hoţ crede că toţi sunt hoţi, un mincinos crede că toţi mint, un naiv crede că toţi sunt naivi, ş.a.m.d. Suntem diferiţi genetic, apoi ca educaţie, cultură, ca lipsă de cultură, ca lipsă de educaţie, ca sex, ca forţă morală, intelectualpă, fizică, da, fizică, un om cu muşchi judecă altfel pe ceilalţi, care i se par nişte slăbănogi fără importanţă. Nu mai spun ce mult schimbă funcţia caracterul unui om ... fără caracter. Dar ceea ce spun este banal. Am vrut doar să vă dau un sfat, iubiţi cititori, câţi mă citiţi – nu încercaţi să fiţi altceva, decât ceea ce sunteţi. Astfel nu vor mai fi certuri, divorţuri, etc. Personalitate au şi câinii, priviţi ce comportament variat au câinii. Atunci, oamenii de ce trebuie să semene între ei? Cel mai degradant mi se pare modul în care un om se topeşte într-o masă de oameni, iar masa nu mai are discernământ. Masele pot lovi în oricine. Uneori cu dreptate, de multe ori fără nici un drept. Războaiele, pogromurile, revoluţiile sunt pornite de indivizi şi făcute de mase.

Boris Marian

Antonescu

Adevărul despre mareşalul Antonescu




Tot mai mult se răspândeşte un fals elogiu adus mareşalului Antonescu, anumea acela de salvator al evreilor din România. Prima întrebare ar fi – ce interes ar fi avut acesta să-i salveze, când era principalul aliat al lui Hitler ( nimeni nu a oferit o alianţă atât de profitabilă pentru Germania lui Hitler, ca regimul lui Antonescu)? Este adevărat că şi ţarul Boris, al Bulgariei era aliat cu Germania, el însuşi avea o descendenţă germană, dar nu a deportat decât pe evreii veniţi din Grecia, nu şi pe concetăţenii evrei din Bulgaria. La fel Franco, susţinut în războiul civil, de Hitler şi Mussolini, a „închis ochii” permiţând tranzitul multor refugiaţi evrei spre Americ (se crede că Franco ar fi avut antecesori evrei). Cei care au co- participat efectiv la Holocaustul european au fost cei de la Vichy(regimul –marionetă al mareşalului Petain, condamnat după război la detenţie pe viaţă), regimul fascist maghiar instaurat în 1944, după „defecţiunea” amiralului( fără flotă), Horthy şi regimul lui Antonescu. Cititorul se va întreba cum de nu ne oprim şi la calităţile militarului, omului de stat, Ion Antonescu. Istoricii s-au ocupat de aceste aspecte, despre meritele sale în Războiul de Întregire a Neamului, când era doar căpitan, s-a scris. Din 1938, după ce a fost ataşat militar în Franţa şi Anglia, Ion Antonescu s-a apropiat de Legiune, motivat de dispreţul pentru guvernarea regelui Carol II, evident coruptă şi instabilă, ca şi de ideea de ordine necesară. Apoi au intervenit, în 1940 cele două acte de mare nedreptate făcute României, acapararea Transilvaniei de Nord de către Ungaria lui Horthy şi a Basarabiei , Bucovinei de Nord de URSS ( plus ţinutul Herţa). De aici până la instigarea populaţiei la un antisemitism violent, acuzator fără limite, într-o ţară care se afla pe locul doi în lume ca pondere a evreilor faţă de restul populaţiei ( după Polonia) era un pas fatal.

Cele petrecute în România au antecedente semnificative. În 1866, sub domnia lui Carol, este adoptată Constituţia care, prin punctul 7 blochează dreptul evreilor de a obţine cetăţenia română, din cauza religiei. Era o reacţie a noii burghezii române care se vedea concurată de evreii deveniţi mai numeroşi după 1850. În 1878, la Conferinţa de Pace de la Berlin, s-a cerut acordarea drepturilor cetăţeneşti evreilor din România, dar au trebuit să treacă 40 de ani, pentru ca partidul liberal, ca şi alte partide să accepte un drept elementar pentru evrei. Aceasta le-a creat evreilor condiţii total nefavorabile, dezavantajoase, faţă de majoritari, deşi propaganda antisemită a funcţionat permanent, folosind sloganul „pericolului jidovesc”. A.C.Cuza şi, un timp, Nicolae Iorga, apoi Nicolae Paulescu, savant de talie internaţională au încurajat extremismul naţionalist. Anul 1938 a adus o nouă lovitură, din partea guvernului Goga-Cuza, sub oblăduirea regelui Carol II, care voia să intre în graţiile lui Hitler. Legile rasiale antievreieşti despre care se vorbeşte prea puţin au pregătit catastrofa ce avea să urmeze. Nici Legiunea nu ar fi aplicat atât de prompt experienţa legilor de la Nurnberg. Ajuns Conducător al Statului legionar, Antonescu nu se opune fărădelegilor înfăptuite de legionari. Deşi este adesea amintită politica favorabilă deschiderii teatrului evreiesc la Bucureşti, a şcolilor evreieşti, evitarea deportării evreilor din Vechiul Regat, viaţa evreimii din România, din teritoriile preluate de regimul antonescian, Basarabia, Bucovina de Nord, apoi din Transnitria, regiunea Odessa a fost la „mâna” unui om care a vorbit neîncetat despre iudeo-bolşevism, despre trădarea evreilor, ceea ce era o prelungire a unui antievreism teologic de secole, bazat pe acuzaţia de deicid. Puţini îşi pun întrebarea, de ce s-ar fi bucurat evreii din Basarabia şi Bucovina de Nord de plecarea trupelor româneşti, în urma umtimatului sovietic din 1940. Răspunsul este simplu- în România legile rasiale funcţionau, URSS proclama egalitatea în drepturi, indiferent de naţionalitate ( slogan atât de des folosit şi de dictatorul Ceauşescu). Numai burghezia evreiască a avut de suferit din partea sovieticilor care au deportat tot ce putea fi burghez, indiferent de etnie, în Siberia. Uciderea cu bestialitate a evreilor din Basarabia, din Odessa ( explozia de la Comandamentul român era opera diversioniştilor sovietici, indiferent de etnie), lagărele, ghetourile, munca epuizantă, bătăile, foametea, bolile suferite de evreii din Transnistria care erau de toate vârstele, printre care numai comunişti nu se aflau ( sau erau de ordinul sutelor) sunt dovedite prin acte, ordine militare, unele venite direct de la Conducător sau ajutoarele sale, Pogromul de la Iaşi, din 27iunie-3 iulie 1941, toate acestea sunt „realizări” ale dictaturii antonesciene. Evreii din Vechiul Regat ( dar nu şi din nordul Moldovei) au simţit mai mult teama şi presiunea psihologică creată de matrea catastrofă prin care a trecea evreimea europeană. Munca forţată, interdicţia de a avea un aparat de radio, de a profesa în instituţii, la firme româneşti erau măsuri, desigur, mai blânde, faţă de suferinţele celor din Transnistria. Iar planul elaborat de Eichmann cu ajutoarele sale din România, de deportare eşalonată a evreilor din Vechiul Regat, în lagărele de exterminare, a căzut numai datorită simţului de militar experimentat al lui Antonescu, care din septembrie 1942 a constatat că Blitzkriegul promis de Hitler devenise o himeră, iar calvarul uneri înfrângeri pe toate fronturile se apropia. Dar mareşalul „nu a trădat”, nici de dragul poporului român, care nu mai avea ce câştiga alături de un cuceritor ce încerca să-l imite pe Napoleon. Deosebirea era fundamentală, Napoleaon era un cuceritor de tipul lui Alexandru cel Mare, adică ambiţia personală se îmbina cu o cunoaştere şi recunoaştere a civilizaţiilor celor cu care era în contact, în timp ce Hitler era un spirit răzbunător şi de un rasism maladiv. Sub acest aspect este greu să înţelegem în totalitate politica lui Antonescu, care nici nu a fost atât de consecventă cum se înfăţişează astăzi. De pildă, el a aceptat începerea unor tratative secrete cu Anglia şi, implicit, SUA, cu care se afla în război, a cerut o sumă enormă de la evreii din Regat, după ce sacrificase sute de mii de evrei dincolo de Nistru. Falşi istorici vorbesc într-un glas – nu, pe teritoriul României de azi nu a fost Holocaust, de parcă dincolo nu erau oameni, ci alte fiinţe. Răspunderea mareşalului a fost enormă. Deşi procesul său a fost condus după „normele” sovietice, sentinţa nu putea fi alta, uciderea civililor nu este o regulă de război. Înainte de al doilea război mondial existau destule documente prin care se prevedea pedepsirea crimelor de război. Procesul de la Nurnber nu s-a bazat pe prevederi elaborate ad-hoc, ele preexistau războiului. Iar Mişcarea Legionară nu a fost acuzată de crime doar pentru că nu a condus România în anii 1941-1944. Absolvirea, mai mult, preamărirea mareşalului Antonescu, care a provocat nu numai moartea a sute de mii de evrei, dar şi de militari pieriţi la Don şi la Volga nu poate decât să inducă într-o gravă eroare generaţii de tineri. Pentru că generaţia războiului aproape că nu mai există. A-l pune pe Antonescu în opoziţie cu comunismul lui Stalin, Dej, Ceauşescu, sau pe legionari, este doar o diversiune ideologică. Criminalii seamănă, dar nu se recunosc.



Boris Marian

Mentalităţi

Mentalităţi vechi şi noi






De când navighez pe Internet, dar nu numai, mergând cu troleibuzul sau chiar pe stradă, citesc, destul de des cuvântul JIDAN, care de la 1989 a devenit un cuvânt obişnuit. În vremea RSR-ului, ca şi în alte ţări socialiste, xenofobia, pe faţă, nu era admisă. Chiar dacă se vorbea în şoaptă sau la beţie despre „jidani”, mai în glumă, mai în serios, nimeni nu vorbea cu voce tare, nicăieri în acest mod. Se spunea „ţigani”, „bozgori” ( pentru unguri), dar după înlăturarea lui Antonescu, din 1944 până în 1989, oamenii au devenit mai atenţi în exprimarea unui sentiment, dacă antisemitismul poate fi sentiment şi nu o bolaă psihică, care nu era, formal, acceptat de PCR, care avea un program internaţionalist-socialist.

Site-urile Noii Drepte, alte site-uri din România, SUA, în alte ţări, unde sunt imigranţi din România, se „înverzesc”. Conjuraţii, comploturi, ghivece xenofobe, în care evreii sunt ţinta unor acuzaţii dintre cele mai aberante--. Holocaustul, comunismul atacul din 11 septembrie, AlQuaida, foametea, criza financiară, epidemiile, încălzirea globală, toate au fost sau sunt provocate de un grup de evrei, dar nimeni spune exact cine sunt acei evrei, dar nici evreii nu-i ştiu. Există iudeofobia intelectuală, înaltă, perversă şi cea joasă, a „proletarului”, omului nefericit pe bună dreptate din cauze economice, bolnavi, etc. Le sunt comune câteva stereotipii - antievreismul ar fi justificat ( v. Eminescu, ceea ce este , totuşi, discutabil), evreii au fost prea mulţi ( deşi unii, mai cinstiţi regretă plecarea lor), Legiunea şi Antonescu trebuiau să-i izgonească sau să-i predea pe evrei Germaniei naziste, Holocaustul nu a existat ( contradicţie - o dată trebuia exterminaţi, o dată nu a fost nimic), românii sunt cel mai „tolerant” popor din lume ( Hanna Arendt exagera în sens contrar), deci nu puteau să producă un Holocaust, nici crime contra evreilor ( nimeni nu a acuzat poporul român în genere, este vorba de regimul antonescian), iar cel mai pervers ... demers este negarea contribuţiei culturale a evreilor din România, din afara României ( respectiv , din Israel, din alte ţări) la literatura, artele, ştiinţa acestei ţări. Se pomeneşte de sute de ori cazul lui Paulescu care nu a primit Premiul Nobel din cauza evreilor. Nu se analizează motivele pentru care descoperirea excepţională a lui Paulescu, numită pancreatinină, apoi insulină, nu a fost promovată la timp de statul român, la începutul anilor 20 ai secolului XX . Se ştie că România nu a avut niciodată o strategie de promovare a valorilor proprii în străinătate. Iar ţările mici sunt dezavantajate de obicei, în cursa pentru premii internaţionale.

Nu mai vorbim despre neaplicarea unei legi care amendează, pedepseşte negaţionismul, manifestările xenofobe, antisemite, rasiste, apologia fascismului, desigur legionarismului ( care nu este, din păcate, specificat). Poate că este mai bine. Martirii acestor măsuri punitive ar deveni eroi ai noii generaţii. Se apropie vremea când se va aplica anecdota cu armenii? O spun pentru cei care nu o cunosc. Un rabin, înainte de a muri adună pe toţi fiii săi şi le spune să aibă grijă de armeni. Fiii întreabă de ce, anume, de armeni? Dacă se va termina cu armenii, a răspuns rabinul, vor începe cu noi. Aşa s-a întâmplat, după genocidul armenilor, din 1915, a urmat, în anii 1939-1945, Holocaustul. Acum, un creştin ar trebui să-şi adune fiii să le spună – Aveţi grijă de evrei, că de vor termina cu ei, vor începe cu noi. Este o lege în istorie? Vai şi amar.



Boris Marian