Nicolae Breban

Portret Nicolae Breban




Solid, înal, puţin sociabil, scriitorul Nicolae Breban este un personaj deopotrivă admirat, apreciat dar şi contestat. În lumea literară nu este

nimic de mirare. Istoriile literare nu l-au putut ocoli, încă de la anii debutului. S-a născut în familia preotului greco-catolic Vasile Breban, din Recea, dar locul naşterii a fost Baia Mare, la 1 februarie 1934. Mama scriitorului era originară din Alsacia şi se numea Olga Esthera Boehmler. Un unchi a fost senator PNŢ, în interbelic.În 1940, familia se refugiază la Lugoj, unde Nicolae Breban leagă prietenii cu colegi evrei, printre care amintim pe pictorul Gh.Reisz, ş.a.

Originea „nesănătoasă” l-a împiedicat după război să-şi facă studiile în condiţii normale, începând din liceu, apoi la facultate, urmând temporar cursuri de filosofie, drept, filologie, a fost strungar la Uzinele „23 August”, şofer la Ministerul Finanţelor, debutând ca prozator la „Viaţa Studenţească”,în 1957. Preocupările pentru filosofia lui Nietzsche şi Schopenhauer au trezit reacţia negativă a academicianului Athanase Joja. În „Confesiuni violente”, publicate după 1989, Breban are multe pasaje referitoare la conflictul permanent cu mai marii sistemului, dar în 1970 îl vedem membru supleant al CC PCR, redactor şef la „România literară”, pentru ca , după doi ani să rămână în Vest, apoi să revină, fără a mai avea funcţii importante, iar între anii 1985-1989 a locuit la Paris, unde a încercat cu D. Ţepeneag să înfiinţeze o Uniune a Scriitorilor Români din exil. Suspiciunea confraţilor a blocat proiectul, poate că şi reţeaua securistă a intervenit discret. În 1960 este membru al Cenaclului „Tânărul scriitor” condus de Florin Mugur, poet de valoare, fiul unui publicist social-democrat , Leon Gheller, colaborator al dr. Ghelerter. Cei doi scriitori au menţinut prietenia până la moartea cu totul neaşteptată a poetului, la 9 februarie 1991. Apropiaţii lui Breban, în anii tinereţii au mai fost Nichita Stănescu, Grigore Hagiu ( poet şi autor al unor evocări despre Auschwitz), Cezar Baltag, Matei Călinescu ( autor, printre altele, al unei naraţiuni parabolice „Viaţa lui Zacharias Lichter „ care are ca personaj central, un hasid). Primul roman al lui Breban a fost un roman scris într-o notă neconvenţională „ Francisca” ( 1965), reeditat, tradus în diverse limbi, premiat. Au urmat „În absenţa stăpânilor”, „Animale bolnave” ( a fost realizat un film bazat pe roman), „Îngerul de ghips”, „Bunavestire”, „Don Juan”, „Drumul la zid”, alte volume de proze scurte, teatru, poeme, eseuri despre Nietzsche, Dostoievski,etc. În 1990, revenit în ţară, preia conducerea revistei „Contemporanul”, adăugându-i titlul „Ideea europeană” şi modernizând publicaţia. Printre colaboratori menţionăm pe Ion Ianoşi, Henri Zalis, ş.a. În anul 1997 este primit în Academia Română, iar în 2000 i se acordă Premiul Uniunii Scriitorilor pentru OPERA OMNIA. Înainte de a încheia acest portret, desigur sumar, urmând a reveni asupra operei lui Breban, vom menţiona articolul său din volumul apărut la Editura Ideea Europeană, „Problema evreiască”. Nicolae Breban trece în revistă timpurile negre ale persecuţiei rasiale,

fără complexe şi subterfugii, apoi se referă la contribuţia primilor lingvişti români de origine evreiască, Tiktin, Şăineanu, Candrea, la Tudor Vianu, la poetul-martir B. Fundoianu, Paul Celan, mare poet de limbă germană, scriitorii M. Blecher, I. Peltz, Ury Benador, Norman Manea, ca şi regretaţii Mihail Petroveanu, Maria Banuş, apoi la poeta Nina Cassian, dramaturgii Al. Mirodan, D. Solomon, criticul S. Damian, regretaţii Z.Ornea, Ov.S. Crohmălniceanu, istoricul H.Zalis, teoretician al naturalismului în literatura română, colegul de generaţie, Radu Cosaşu, regretatul Iosif Sava, fără a-l uita pe Florin Mugur. Am spune că într-un text de nici trei pagini, scriitorul a reuşit să nominalizeze pe cei mai importanţi cărturari evrei care au contribuit şi contribuie la cultura română. Acesta este, aşa zis, controversatul Nicolae Breban, care nu este atât de controversat, cât este un spirit european, un suflet generos, un talent indiscutabil.



Boris Marian

Supraoamenii sunt printre noi

Supraoamenii sunt printre noi






Ideea de supraom este veche, din antichitate. Fără a face o prezentare exhaustivă, ne vom rezuma la exemplul semizeilor din mitologia greacă, a eroilor din Iliada , OdIseea, ş.a. Nişte supermeni care fie erau foarte deştepţi, fie se băteau bine, se luptau cu zeii, etc. În toate mitologiile şi religiile în fază incipientă găsim asemenea tipologie. Propaganda ateistă sovietică şi cea din ţările socialiste, satelite, se ocupa, sub semnul derizoriului de aceşti supraoameni. În Evul Mediu, dominat de creştinism, au apărut sfinţii, care au o altă misiune şi o altă culoare – este dorinţa de a face bine, de a produce minuni binefăcătoare. Folclorul a mai păstrat ceva din mitologia antică, în forme variate. Secolul XIX l-a adus pe Friedrich Nietzsche, unul din marii filosofi ai lumii, care a recreat noţiunea de supraom, Uebermensch, pornind de la idealul greco-roman, antic. Mitologia germană, mult admirată de Wagner, un ultranaţionalist german de origine evreiască, bine tăinuită, a completat prototipul de supraom.

Revoluţia bolşevică a adus tot un supraom în faşă, dar el a fost numit „comunistul”, comisarul politic era un supraom, omul sovietic trebuia să se formeze ca un supraom în toate domeniile, de la ştiinţă la sport. Nazismul a reluat citate din Nietzsche fără a le înţelege sensul,

iar asasinatele în masă şi individuale, făptuite în numele purificării rasei ariene, în numele arianismului, persecuţiile antisemite şi Holocaustul au fost rezultatul tragic al ridicării ca o umbră ucigătoare

a statuii supraomului arian. Nici Hitler, nici Goebbels, dar nici Goering nu corespundeau prototipului, dar nu conta. Heydrich, cu o bunică evreică era „tipic” arian. Nici Stalin, perfid, vicios, crud nu era un prototip sovietic, dimpotrivă. Supraomul este un produs de serie, nu are nevoie să ajungă în vârful piramidei . Aici era o contradicţie.

După al doilea război mondial, filmografia americană a creat şi a epuizat toate tipurile de superman – trăgător de elită, cuceritor de inimi, iubitor de copii, de invalizi, bătăuş iscusit, chiar deştept uneori, iar desenele animate au adus copiilor tot ce le trebuia pentru joaca zilnică, prin modelele propuse.

Acesta este un scurt istoric. O contrabalansare a acestor mituri, fie ridicole, fie nocive o putem face amintind de episodul biblic al luptei lui David, un om de statură normală, bun luptător şi filistinul Goliath, un uriaş fără multă minte, pe care viitorul rege iudeu îl va doborâ cu o praştie. Parcă istoria se repetă, deşi în alte cooordonate şi fără un final previzibil, anume opoziţia dintre civilizaţia israeliană şi acel miliard şi jumăătate de musulmani, din care numai o mică parte sunt propriu zis duşmanii Israelului, dar au arme – este vorba de extremiştii islamici, grupările teroriste, Hamas, Hezbollah, Al Qaida, ca şi conducătorii actuali ai Iranului. Nu toată lumea ştie că în lumea musulmană cărţile, publicaţiile din vremea lui Hitler se reeditează. Desigur, nu numai Israelul este vizat de ura extremistului islamic, dar şi SUA, Europa de Vest. Acum, nici Rusia nu mai are liniştea visată, convieţuind cu numeroase populaţii de credinţă muasulmană, multe dintre ele persecutate cândva de Stalin. Omul care se sinucide cu un explozibil numai pentru a ucide un număr de civili se consideră un supraom, deşi nu îi lipseşte speranţa unei compensaţii în rai, iar altora chiar a compensaţiei materiale pentru familia sa. Preşedintele Iranului, un om mărunt de statură, lipsit de echilibru raţional, se crede deja un dictator al lumii, ameninţă dezinvolt tot Vestul, inclusiv SUA, nu înainte de a ameninţa periodic, ca un dispecer în aeroport, necesitatea distrugerii Statului Israel.

Un alt supraom recreat este neofascistul, extremistul xenofob din Europa, atât în Vest, dar şi în Est. În vidul creat de dispariţia sistemului dictatorial comunist, au apărut sau şi-au intensificat activitatea urmaşii unor nostalgici, de această dată, nici criptocomunişti, nici neocomunişti, ci adulatori ai unor personaje istorice extrem de controversate, departe de a fi purtătorii unui umanism necesar minimei armonii interetnice, sociale, etc. Chiar şi Miron Cosma, „lucafărul huilei” a fost un timp, un fel de superman, superstar. Democraţia nu recunoaşte supraomul. De aceea Churchill iubea democraţia , aşa cum este ea, rea, bună. Infractorii – ucigaşi în serie, chiar şi delapidatorii, „kapitaliştii” despre care a făcut recent un film Alexandru Solomon, nu nominalizăm personajele, că le cunoaştem prea bine din mass media, au ceva din supraomul care crede că el se află deasupra. Actualul preşedinte israelian, venerabilul Shimon Peres a spus recent – „Un lider nu trebuie să se afle deasupra semenilor, ci în faţa lor”. Se referea la politicieni. Oricum, supermenii de mucava sau din oţel se plimbă printre noi. Nu sunt inofensivi, sunt şi purtători ai virusului setei de Putere.

BORIS MARIAN

Garaudy

Să trăiţi, domnule Garaudy!




Roger Garaudy, fost comunist, fost anticomunist, fost pro-evreu sau evreu, apoi musulman cu forme în regulă, a scris „Miturile fondatoare ale politicii israeliene”. A ajuns la fel de cunoscut ca şi Norman Finkelstein cu „Industria Holocaustului”. O revistă despre care nu ar trebui să scriu, fiind în conflict cu redactorul ei şef, se numeşte „Nicicând”, a publicat recent un articol semnat de un vechi prieten, V.S.( din simpatie îi pun doar iniţialele). Articolul se numeşte „ Mituri sfărâmate şi beţie de iluzii”. L-am citit cu mare atenţie., cu mare durere, cu mare nedumerire. Articolul este monumental. Ultima propoziţie este – „evreii... vor redeveni un popor de refugiaţi”. Semnul întrebării lipseşte. Este autorul un nou Irmiahu (Ieremia)? Citim o ieremiadă? Ce spune el, autorul? Armata, Mossadul, relaţiile cu SUA,

atitudinea israelienilor, relaţiile cu restul lumii, toate sunt „la pământ”. Miturile, adică tot ce au gândit sioniştii, de la Herzl încoace, aşa înţeleg, s-au sfărâmat, iluziile au intrat în apa şi în băuturile israelienilor, care umblă beţi şi nu mai ştiu pe unde să o ia, ba sunt de aroganţă strigătoare la cer. Asta scrie un israelian plecat din România la vârsta de 18 ani, cu părinţii, oameni inteligenţi, în familie se scriu versuri, se practică medicina. Dacă articolul era scris de un om al lui Ahmadinedjad, de la Hamas, Hizbullah, de la fostele partide ale lui Mikunis, Meir Vilner, de la ultrareligioşi, de la un partid de stânga europeană, de oriunde, aş spus, da, este o bună propagandă pentru a ataca în voie prestigiul unui stat aflat , în mod real, în pericol de război cu un Islam ce numără un miliard şi jumătate de credincioşi. Desigur, nu toţi islamicii visează distrugerea Israelului. Desigur. Dar autorul articolului, căruia nici România nu-i place ca şi mentorilor săi, celebrii PC şi SM , doi buni priieteni ai mei, s-a pus pe strigăte ca să trezească gâştele din Roma. Eu nu sunt israelian, am vizitat de două ori această minune a Orientului,. a istoriei contemporane. Familia mea din partea mamei s-a dedicat înfiinţării Statului , mama a rămas din motive independente de voinţa ei în România. Un unchi al meu a colaborat direct cu Ben Gurion. Inima mea bate pentru Israel, Ţara Veche – Nouă. Prietenul meu PC va striga – „Irelevant”. Are el meteahna asta,. nimic nu este relevant ce nu ţine de parşivele sale interese, pentru mine obscure.De mirare este că la monumentalul text se asociază cu o scânteie de schizofrenie, scuze, un alt prieten, LZH, istoric de formaţie,cu o memorie excelentă, dar Einstein spunea că prostul ştie multe, deşteptul înţelege. Mai vine şi o cunoştinţă din Cluj, un mic racolaj al lui PC, o anume AG, care aplaudă cu două mânuţe o asemenea elucubraţie. Noroc că Eliezer Palmor,fost amabasador, Itzhak Bareket, Mirel Horodi au avut curajul să spună ceva împotriva enormităţii publicate de revista „Nicicând”. Dar li s-a răspuns cu tupeul inconfundabil şi indestructibil al vajnicului jurnalist care a lucrat şi la o agenţie din Makao pentru refugiaţii portughezi, tot un prieten al meu, scump şi drag. Am mai auzit o voce în falset al unuia cu nume frumos, Adelmann, adică om nobil. Noroc că, noi, evreii nu prea am avut mulţi conţi şi duci în istorie. Acum desigur, cineva o să întrebe, ce l-a apucat pe BMM să se sesizeze din oficiu. Nu, eu nu mai citesc de circa două luni revista de renume mondial „Nicicând”. Mi-a semnalat cineva articolul. Nu ştiu cui se adresează revista, pentru cine apare, este condusă pe principiul goebbelsian, minţiţi, minţiţi, va rămâne ceva sau este teleghidată, astfel că săracii nu au nici o vină. Eu nu-l înţeleg totuşi pe autorul articolului, are versuri frumuşele, s-a oprit, s-a apucat de speriat populaţia - vedeţi că o să dispărem. Păi am să-i spun că o cometă se apropie sigur de sistemul nostru, poate lovi chiar Pământul. Asta nu interesează? Nu-i păcat să dispară o asemenea bijuterie jurnalieră, ca „Miturile sfărâmate”?

. Zice un comentator – „Minunat, VS ne pune în gardă, vom şti ce avem de făcut”. Adică, fugiţi fraţilor că vine Ahmadinedjad cu Hamasul şi Hizbollahul. Doamne, de aş fi tânăr, am 69 de ani, m-aş duce acum să-mi fac stagiul pentru apărarea unei patrii cu sânge reconstruită. Sper că tinerii nu gândesc ca VS. Evreii au fugit două mii de ani ba din Anglia, din Spania, din Polonia, din România, unde vrea noul Garaudy să ne refugiem, noi, că şi Diaspora este în pericol?. În lună? Mulţumim, domnule Garaudy redivivus, nu ştiam că vă iubiţi atât de mult conaţionalii. Vorbiţi cu copiii Dvs, cu foştii prieteni, că nu prea cred să aveţi mulţi prieteni acum, după asemenea năzdrăvănie de articol. Cât despre PC, nu am nici o surpriză. Un om care muşcă exact ca un pittbull, nu poate gândi altfel. Am Israel Hai . o spun din inimă, nu joc teatru cum se joacă unii moroni de-a democraţia.



BORIS MARIAN MEHR

Transplantul de creier

Transplantul de creier






Cine a citit „Insula doctorului Moreau” de H.G. Wells şi alte proze de acest gen a înţeles că un transplant de creier nu este ceva complicat.

Eu am observat efectele acestor transplanturi după 1989. Ciudată a fost şi este trecerea de la socialismul înfloritor la capitalismul cel putred – negru. Cum se explică faptul că nimeni sau aproape nimeni nu a avut curajul să spună că a crezut în idealurile „întinate” de împuşcatul din 25 decembrie? Cum de au reuşit oameni absolut anonimi să deţină averi imense după numai câţiva ani de libertate şi dreptate? Cum de nimeni nu a răspuns de asasinatele care au urmat zilei de 22 decembrie 1989, la fel cum nimeni nu răspunde acum de fraudele interminabile care se petrec de 20 de ani încoace? Cum de a devenit ura sub toate formele ei, de la cea personală la xenofobie să devină un element plutitor în atmosfera şi aşa poluată a ţărişoarei noastre...greu...încercate? Cum de minciunile se răspândesc cu viteza vântului la fel ca şi bârfele cele mai ordinare? Desigur prin mass media bine utilate tehnic. Dar mai este un fenomen de transplant de creiere. Mulţi dintre cei care au plecat din ţară, iar fenomenul este cu totul întristător pentru că aşa zisul patriotism s-a dovedit un măr cam putrezişor, s-au acomodat în cele mai diverse ţări ale lumii. A dispărut complexul în faţa mai deştepţilor din Vest sau din alde Australia şi alte continente. Un oarecare Costică din Venezuela îmi scrie că el se află „în afară”, că se simte liber şi poate ţipa la cine vrea. Mă îndoiesc că el ţipă la patronul său sau la clienţii săi. Dar pe Internet, cuprins de un dor de plaiurile mioritice care ne poate înduioşa, se aventurează în atacuri mărunte şi fără fond la persoane pe care nu le cunoaşte, le chestionează ce venituri, ce origini au, etc.exact ce nu se face în Vest şi nici în alte ţări. Se pare că transplantul de creier nu a reuşit total. I-aş spune acestui Costică din Venezuela să nu creadă că aici se stă în lanţuri şi nici nu ne comunicăm unul altuia ce venituri avem, Doamne fereşte, că am leşina mulţi dintre noi la ce am auzi. Mai sunt şi alte fenomene, le vom trata altădată, deşi sunt şi ele intratabile. Rău este că nu s-a ajuns la transplantul de suflete. Dar ce te faci cu un pacient care nu-l are? Ce să-i transplantezi? Poate o ceapă.



Boris Marian

Falşii iubitori ai lui Eminescu

Falşii iubitori ai lui Eminescu






Eminescu este un fenomen nedublat până acum, ocolesc clişeul „nepereche”, în ciuda a numeroase încercări de a-l coborâ de pe soclu, începând cu Macedonski, până la unii teribilişti de prin anii 90. Dar tot Decalogul, la care mă întorc obsesiv, spune, să nu-ţi faci idoli.

Un ciudat, numit Iulică din Tasmania retorizează – „De s-ar trezi Eminescu”, de parcă poetul ar fi fost Vlad Ţepeş. Acuză literatura şi pseudoliteratura de kitch. Dar luat la întrebări, am îndoieli că a citit mai mult de zece poeme de Eminescu, din programa obligatorie în şcoli, iar definiţia kitch-ului nu ar putea să o dea pentru că nu există o definiţie foarte clară. Prost gust este prea vag, nci eu nu pot defini kitch-ul, deşi nici eu nu-l iubesc. Este ceva ce nu-mi place, un ghiveci, etc. Dar să revenim la iubirea pentru Eminescu. Am să spun ce am simţit şi ce am învăţat eu de la poetul cel mai de seamă al literaturii române, eu nu spun naţional, pentru că nu este un partid şi nici o agenţie. Fără a avea vreo importanţă, am să aduc câteva amănunte, desigur la nivelul ipotezelor- Alecsandri avea printre antecesori evrei din Veneţia, Haşdeu avea antecesori ruşi şi evrei, Eminescu era Eminovici, numele nu era românesc, unii au avansat ipoteze diverse, origine poloneză, galiţiană, tătară, turcă, etc. Dar ce importanţă are? Mai departe. Cultura lui Eminescu a avut două rădăcini puternice - folclorul românesc şi cultura germană, fără de care nu s-ar fi ridicat, poate, peste nivelul contemporanilor. Fără filosofia germană, Eminescu ar fi fost oricum creator de limbă literară, dar nu ar fi pătruns în tainele cunoaşterii umane cu îndemânarea unui maestru. Mulţi au încercat să-l imite şi mai încearcă şi astăzi. Imitaţia este scuzabilă la vârsta copilăriei. Poetul, ca oricare artist, trebuie să aibă personalitate, chiar dacă scrie mai prost o dată, va scrie mai bine a doua zi.

Acum despre Eminescu – jurnalistul, pamfletarul. Fire temperamentală, Eminescu s-a implicat, ca jurnalist, în viaţa politică a ţării. De ce nu a agreat liberalismul, paşoptismul este greu de explicat. Tatăl său era răzeş, venea din mediul rural, poate că, deşi relaţiile dintre fiu şi tată nu erau armonioase, Eminescu, prin datul originar, a trecut în tabăra conservatorilor care l-au folosit, nu l-au iubit. Geniul nu este iubit nicăieri, mediocrii urăsc geniul,iar mediocrii domină în orice politică. Personal dispreţuiesc meseria de politician, este un domeniu în care minţile incapabile să se concenteze pe ceva util societăţii se remarcă prin demagogie. Greşesc, desigur, generalizând. Au fost şi oameni de mare prestigiu şi cinste. România , sub Carol I a făcut primul pas hotărât spre modernizare. Al.I.Cuza nu s-a bucurat de sprijinul necesar, nu se ştie de ce. În ţară au venit numeroşi evrei galiţieni din două motive care nu prea se spun - antisemitismul rus, sub ţari, dar nu numai, era pogromist, atenta la viaţa şi venitul, averea oricărui evreu, puţini evrei, unii convertiţi, au scăpat de agresivitatea regimului ţarist. A doua năpastă a fost obligativitatea serviciului militar de peste 20 de ani, adică tânărul indiferent de etnie, dar mai mult din mediul rural şi semirural pleca la 18 ani la armată şi venea acasă la 40, unii mureau în armată, ucişi în lupte, alţii bătuţi înfiorător. Evreul la vârsta de 13 ani devenea membru al obştii, putea să se şi însoare, să-şi facă o familie, să caute un câştig, să înveţe în continuare, să devină negustor ( proprietatea pământului era interzisă), notar, rabin, etc. În România erau alte reguli. Polonia era pe o treime ocupată de ruşi, restul de austrieci şi germani. În imperiul austro-ungar, la 1867, toate etniile au căpătat drepturi cetăţeneşti egale. Numărul evreilor era mare şi acolo. Dar proporţia evreilor în România era mai mare. Clasa mijlocie şi bogată nu a văzut cu ochi buni venirea evreilor în România. Ţăranii nu au avut nici o reacţie până ce nu au fost incitaţi prin propagandă religioasă ( aşa zisa trădare a Mântuitorului, care nu a fost niciodată, dar niciodată confirmată de istorici serioşi, ci numai de Evanghelii, şi nu toate, ci doar de cele patru canonizate, din 80, în total). Mai este un factor – evreii ai găsit la ţară două domenii de acces - micul comerţ, adică băcănia, inclusiv cu băuturi spirtoase şi marele comerţ încurajat chiar de moşieri. A mai fost unul – arendăşia. Arendaşul trebuia să fie un administrator cu o bună pregătire la citit şi socotit. Evreii la 13 ani ştiau să citească şi să socoteacă, nu numai în idiş , dar şi în limba majoritarilor. Ura împotriva moşierilor s-a canalizat împotriva arendaşilor. Desigur, nu există popor „sfânt”, oameni cinstiţi şi necinstiţi se găsesc la oricare popor. Da, spun unii, evreii sunt cu toţii necinstiţi. De aici începe antisemitismul. Despre oricare etnie se poate spune orice, dar nu este adevărată nici o generalizare. În articolele sale, ca şi în „Doina”, Eminescu a fost puternic influenţat, trebuie să o spunem cu tot regretul, de atmosfera xenofobă a secolului XIX, când nu numai evreii erau defăimaţi, dar şi grecii, bulgarii, etc. AC Cuza, profesor universitar la Iaşi a fost un fals iubitor al lui Eminescu. El a preluat xenofobia din articole, la fel şi legionarii, la fel şi unii retrograzi de astăzi. Toţi aceştia nu au reţinut, la Eminescu, latura umană, genială, iubirea pentru cultură, pentru Biblie, pentru credinţă, pentru oricare credinţă ( a fost precursor şi pentru Eliade). Ei ştiu numai ce nu este de toată lauda, din publicistica poetului. Când iubeşti nu cauţi să albeşti obiectul/ subiectul iubirii. Acesta era, acesta este. Iar de citit, câţi pot spune că l-au citit integral pe Eminescu? Deci iulică din tasmania să se lase de baliverne. Am inventat un personaj.. Deşi

tipologia există.



Boris Marian

Gerontofobia

Gerontofobia






Nu credeam în tinereţe să ajung să scriu un asemenea articol. Întâi că eram încredinţat că nu voi trăi mai mult de treizeci de ani. Era o prejudecată, timpul mi-a dat dublu şi ceva peste. Recunosc că în afară de părinţii mei, care pe vremea adolescenţei mele avea între 40-50 de ani, bunicii mele ( singura supravieţuitoare) cu care discutam greu , ea cunoscând mai bine germana, idişul, ucrainiana, decât româna (era din Bucovina), nu prea mă interesau ... bătrânii. Desigur, în peregrinările mele stăteam cu plăcere de vorbă cu câte un venerabil care îmi povestea ce a fost pe la începutul veacului XX şi mai încoace. Mama, Dumnezeu s-o aibă în paza Lui, m-a învăţat, printre altele, să respect pe cei mai în vârstă, să salut pe vecinii din bloc, mai în etate, iar Decalogul, pe care l-am citit în tinereţe, împreună cu întreaga Biblie, din pură dorinţă de a o cunoaşte ( nu am practicat religia, nici nu am respins-o) spune că respectul pentru părinţi, implicit poentru cei mai în vârstă este obligatoriu. Este amuzant că la fiecare cincizeci de ani, oamenii în etate spun, ehei, pe vremea mea era altfel, bătrânii se bucurau de respect. Nu este adevărat. Istoria este un şir de crime oribile. Dacă nu erau crimele, aveam o istorie a culturii şi civilizaţiei dar nu este aşa. Tinerii, mă refer la o parte, anume aceia care au o viziune deformată asupra timpului istoric, au impresia că totul este veşnic, iar bătrânii sunt o pacoste, o piedică în calea fericirii lor.

Un exemplu cu totul dezastruos este mediatizarea scandalului dintre subdezvoltata Oana Z. şi mama ei. Bătrânii cicălesc, sunt zgârciţi, uituci, răi, invidioşi, plicticoşi. Am întâlnit această tipologie, fără nici o deosebire, şi la tineri, desigur, nu la mulţi. A te considera tânăr şi inteligent numai datorită vârstei este evident o aberaţie. A considera că nici un bătrân, aici se pune şi chestiunea individualizării vârstnicilor, nu mai are capacitatea de a judeca, de a ţine minte, de a crea chiar ceva minunat, este iar o aberaţie. Mă refer aici şi la violenţa verbală şi fizică a unor tineri cu deprinderi huliganice. Mă refer aici şi la tinerii motociclişti, la tinerii proprietari de vehicule scumpe, la afaceriştii de succes, printre care găseşti canalii absolute, dar şi oameni de treabă. Există şi canalii de vârste înaintate. Părul alb nu reflectă obligatoriu o puritate morală, ca şi chelia. Eu, personal, nu mă simt bătrân, iar dacă mi se va întâmpla să capăt acest sindrom, voi fi nefericit sau voi căuta să-l combat cu orice preţ. Am în faţă trei exemple din ultimii ani – Neagu Djuvara, regretatul Alexandru Paleologu, Dan Amedeo Lăzărescu, pe care l-au bălăcărit cu cea mai mare neruşinare Mircea Dinescu şi Cristian Tudor Popescu, ş.a. Există o explicaţie obiectivă, una singură, pentru dispreţul tinerilor faţă de generaţiile născute în secolul XX- dispreţul pentru totalitarismul regimului fals-comunist.

Dar, există un dar, ce garanţie îmi dă mie un om născut la 1980-1990 că nu ar fi suportat cu aceeaşi laşitate acest totalitarism? Laşitatea este o meteahnă umană. Nimănui nu-i place bătaia la tălpi, închisoarea, glonţul îm ceafă. Omul caută să scape, de se poate. Nu mă refer la turnători, am avut şi eu oameni care mi-au făcut dosar. Unii de frică, alţii din răutate. Se ştie. Închei şi mai adaug doar un aspect. A agresa, în lumea artistică şi culturală, deci inclusiv în lumea scriitorilor, oameni mai în vârstă este de două ori o perversiune. Scriitorul ar trebui să fie un purtător de umanism, după chemarea sa, iar a fi gerontofob înseamnă a fi umanofob. Oricine îmi poate spune că nu sunt poet, scriitor, accept, nimeni nu ştie exact ce poate altul de alături, dar referirea la vârstă mă face să scot Decalogul şi să-i aplic respectivului o corecţie. Desigur, iluzoriu, pentru că nu ştiu să mă bat decât în vorbe.



BORIS MARIAN

Crimă şi pedeapsă

Crimă şi pedeapsă






Comparând „Monte Cristo” al lui Dumas , care are în epic- centru răzbunarea, de dragul dreptăţii, cu „Mizerabilii” al lui Hugo, constat nu numai superioritatea lui Hugo, ca romancier, dar şi o morală mult superioară. Nu voi uita momentul crucial în care poliţiştii îl aduc pe ocnaşul fugar, Jean Valjean în faţa episcopului, care îl adăpostise şi de la care fugarul furase nişte sfeşnice de argint. Episcopul le spune poliţiştilor, fără să clipească, „Da, eu i-am dăruit obiectele”. Pe lângă faptul că prelatul minţea, el acoperea şi un infractor. Dar fapta lui s-a înscris sub zodia minunilor. Valjean redevine om. Apoi am citit „Crimă şi pedeapsă” de Dostoievski, autor pe care îl preţuiesc la superlativ pentru geniul de a crea personaje şi idei- dileme. Romanul nu m-a impresionat cum mă aşteptasem Extrem de lung, filozofard, greu de digerat, inferior multor romane dostoievskiene la fel de apreciate, cum ar fi „Idiotul”, „Fraţii Karamazov”, prozele scurte, etc.

Acum să revin pe pământ şi să-ţi spun, iubit cititor ipocrit, de ce am ajuns la această temă. În primul rând, eu cred că nici o crimă nu poate fi pedepsită. Crima există ca un eveniment istoric, deja consumat, nimic nu reface viaţa sau moralul victimei. Pedeapsa este preventivă, adică, vedeţi ce păţeşte cel care face aşa şi pe dincolo? Dar criminalii speră mereu să scape de pedeapsă. Pentru unii pedeapsa este în ei, în conştiinţa lor. Pentru alţii pedeapsa este un imbold pentru noi crime. Să coborâm şi mai jos. Un bărbat îşi bate, de nervi, de boală psihică, din cauza alcoolismului, nevasta, copiii, etc. Nevasta rabdă sau fuge. De obicei legea nu intervine. Acum, în diverse ţări legea protejează femeia, ca şi pe minori. Am întânit cazuri în care bărbatul se cuminţise, nu mai striga, nu mai ridica mâna, dar nevasta nu-l mai ierta. Nici copiii deveniţi mari nu-l iertau. Omul a murit aşa, neiertat. Puteţi spune că s-a dus la duhovnic. Da, a căpătat iertare de la Dumnezeu, dar nevasta nu l-a iertat. Ceea ce spun este un caz banal. Dar el pune în dificultate logica relaţiilor interumane. Nu oricine poate ierta orice. Un singur sentiment poate şterge cu buretele o crimă, desigur, nu în cazul mutilării sau omorului. Numesc crimă şi bătaia aplicată de un bărbat unei femei, unui copil, care nu se pot apăra. Singurul sentiment care poate aduce iertarea este iubirea , dar o iubire totală. Desigur, unele cititoare se vor revolta – NU! Dar circumstanţe atenuante poate acorda numai omul care iubeşte. Am văzut bărbaţi care au iertat un pas greşit al femeii, o minciună, un adulter, astfel că relaţia s-a refăcut. „Eşti o mămăligă”, i s-a spus bărbatului. Eu spun că iubirea nu are nevoie de justificări. Nu iubeşti pentru că persoana iubită este un înger. Dacă ştii că nu ţi-a pus gând rău, că a păstrat un dram de omenie, încerci să o salvezi. De ce episcopul l-a salvat pe Jean Valjean? Nu este o invenţie a lui Hugo. Există oameni-sfinţi prin dragostea pentru om. Valjean putea fi un asasin. Episcopil l-a salvat, i-a salvat sufletul . Nu aşteptăm ca un asasin să moară pentru a-i conduce sufletul în iad. Viaţa este mai presus, iar iubirea este mai presus de toate, este singurul dar pe care Domnul ni l-a arătat, dar noi , uneori, uităm , de parcă numai restul contează. Ca lumina ochilor este iubirea, cine nu o cunoaşte are sufletul orb. Am zis şi mi-am salvat sufletul.





BORIS MARIAN

Ah, lupta

Ah, lupta dintre generaţii




Generaţiile, după cum ne manipulează unii istorici, se zice că se schimbă la zece ani. Eu cred că nici la o sută. Valoarea unei literaturi nu se cântăreşte în decenii, ci în secole. La fel ca şi în cultură. A fost secolul luminilor, al XVIII, apoi al revoluţiilor, al XIX, apoi al modernismului, al XX-lea, acum am intrat în alt secol, dar taberele s-au împărţit în modernişti, posmodernişti, avangardişti, postavangardişti, textualişti, posttextualuşti, etc. O aiureală, ca să aibă criticii o păşune mare de rumegat, iertare, bieţi critici, marii noştri judecători neiubiţi. Mai deunăzi am avut o discuţie cu fiul meu, care nu mai este la prima generaţie, este printre 40-cişti ca vârstă, nu că s-a născut în 40, eu m-am născut cam pe acolo, ei bine . nu-l interesează nu numai ce poezie scriu eu, dar nici una, de nici un autor. De altfel nu trăieşte aici, ci în .SUA. În urmă cu circa un an a murit un poet de 27 de ani, Constantin Bănescu, s-a sinucis un poet foarte bun, dar şi foarte trist. Poezia era o luptă pentru supravieţuire, dar ea nu l-a salvat. Îmi pun întrebarea, fără a generaliza, oare, nu este prea nihilistă, prea deznădăjduită, prea lipsită de oricare mit, de oricare tradiţie a frumosului etern, această poezie a generaţiilor de după 80?

Accentele puse cu obstinaţie pe virtuozitate la unii, pe şoc psihic la alţii, pe dezordine artistică şi mentală, din păcate, la alţii, pe fizica amorului, chimia masticaţiei, topografia organelor masculine şi feminine, le consider ca paşi făcuţi înapoi. Toţi cunosc revista din anii 30 cu numele popular al organului masculin. De ce nu s-a mers mai departe? Pentru că era un drum închis. Mie nu-mi plac filmele porno, o spun fără nici o teamă de a fi luat peste picior, iar autori foarte gălăgioşi proclamă pornografia ca pe un principiu artistic. Nu sunt şi nu am fost activist, instructor, nu am scris versuri patriotico-peceriste, am fost un inginer cuminte care scriam noaptea ce voiam.Deci nu mă lupt acum pentru restabilirea unei cenzuri proletcultiste. Dar, stimaţi „revoluţionari” de hârtie, Baudelaire a trăit cu aproape 150 de ani înaintea voastră, Rimbaud la fel, apoi au venit pictorii, a fost Dali cu nuduri despicate, au fost Brauner, Maxy, poeţii Paul Păun,. Bogza,

Roll, Pană ş.a. Ce descoperă unii acum s-a descoperit cu peste un secol în urmă. Lupta dintre generaţii este motorul progresului, ar zice oricine. OK, doar să nu procedăm ca în Brazilia, pe la triburile din jungla pe cale de dispariţie. Bătrânii sunt urcaţi în pom, pomul este scuturat, şi care bătrân cade, este omorât, care nu, mai este lăsat un an să trăiască până la următorul test. Cultura nu trebuie ucisă de la o generaţie la alta. Am avut ceva contacte cu diverşi tineri, cam de vârsta fiului meu sau chiar a nepoţilor, erau unii, de o obrăznicie diabolică, îmi aminteau de un tablou celebru al elveţianului Boecklin, „Lupta centaurilor”, în care un centaur tânăr trânteşte un pietroi în capul centaurului bătrân. Eram copil şi scena m-a îngrozit. Îl vedeam pe bunicul ucis de un coleg de al meu, de joacă. Eu nu dramatizez. Aici vorbim de cultură, nu de vârstă, de pensii, de glorii trecute sau viitoare, dar fără a respecta etapele din urmă, nu poţi merge departe în viitor, oricâtă forţă ai avea. Cărtărescu a dat o lecţie elegantă prin „Levantul”, cartea care mi îmi place cel mai mult din ceea ce am citit din el. Mai mult decât proza. Modelele nu trebuie aruncate la gunoi, ÎNSEAMNĂ CĂ ACEEAŞI SOARTĂ ÎI AŞTEAPTĂ PE POEŢII DE AZI. Nu suntem centauri, deşi Hiron era inţelept.

De fapt fiecare este liber să scrie cum vrea, nu-mi plac şcolile, grupurile, nici desanţii, deşi mă plec în memoria bunului Croh, care a deschis drumul tinerilor în 89, după negura dogmatismului. Revoluţiile prea frecvente duc la dispariţia civilizaţiei, ca şi războaiele de împărţire a sferelor de influenţă. Bunului ascultătot, salut!



Boris Marian

Prostia

Prostia, răutatea şi nebunia




Motto – „ Democraţia nu este bună, dar altceva mai bun nu cunosc”

W. Churchill





Nu sunt un moralist, nici lup, nici miel. Dar de prostie, răutate şi nebunie am avut fiecare parte din plin, după un număr de ani. desigur, putem fi noi înşine purtătorii acestor viruşi, fără să ne dăm seama.

Să presupunem, lector ipocrit, că nici unul dintre noi doi nu suntem cuprinşi de aceste boli.Prostia nu este dependentă de cultura unui om, Einstein spunea că un prost poate să ştie mult, dar el nu înţelege ceea ce ştie. Există proşti cu suflet bun, pe aceştia trebuie să-i respectăm. În momentul când îi dispreţuim, ne dispreţuim propria condiţie umană. Aici, repet, nu este vorba de oameni culţi sau inculţi, erudiţi sau analfabeţi. Dar prostul, adsea devine rău, mai cu seamă când prostia sa nu este o stare vecină cu idiotismul genetic. Prostul rău devine periculos. El poate face carieră, poate fi viclean, mincinos, deşi este , totuşi prost. De fapt acum putem să ne dăm seama ce înseamnă prostia. Este o stare de dizarmonie între realitate şi capacităţile proprii de receptare a lumii din jur. Bine, veţi aspuen, aceasta este schizofrenie. Nu, prostia este permanentă, nu naşte niciodată idei, este cenuşie, plicticoasă, pisăloagă, adeseori. Nebunii sunt adeseori cazuri interesante. Dar nebunii pot ajunge în anumite funcţii, pot urca trepte, pot avea putere. Spre deosebire de dictatură care există numai pentru a se susţine, a se apăra şi a ataca pe potenţialii concurenţi, democraţia este firavă din naştere. Aşa au apărut dictatorii, pe un fond democratic, precum în germania chiar în Rusia după revoluţia din februarie 1917, când bolşevicii au pregătit puciul şi apoi au ucis democraţia, începând cu octombrie 1917. La fel s-a întâmplat cu Hitler, cu Carol II, etc. Dictatorii sunt cei mai mari nebuni ai istoriei. Ei acumulează tot răul pe care îl pot aduce prostia şi răutatea. Acum, la o scară mai mică, la scara cotidianului avem de a face cu mititei nebuni, mici dictatori, pe care adesea îi iertăm cu un „lasă-l , domnule, nu vezi că este nebun?”. Problema este că nebunul nu te lasă el. Nebunul poate fi jefuitor, asasin, infractor de orice fel, doar atunci justiţia intervine. Nu există leacuri preventive. Oamenii normali sunt la fel de vulnerabili ca şi democraţia. Nebunii au armele lor. De aceea nu reuşesc să câştig nici o bătălie cu un nebun. Cel mai clar mi-a devenit acest lucru în disputele de pe Internet. Internetul este cel mai democratic mod de comunicare, dar şi cel mai vulnerabil. Te poţi trezi cu un nebun la tine pe masă, care te face în toate felurile, ba se şi supără. Închei spunând , vorba franţuzului, bunului ascultător, salut.





Boris Marian



P:S: Cine a crezut că eu pot veni cu soluţii, s-a înşelat. Geniu de aş fi, în special geniile nu au soluţii, deco dacă aş fi aşa ceva şi nu aş putea să dau soluţii. Dumnezeu le ştie pe toate şi nici El nu are soluţii. .

H.Bonciu

H. Bonciu sau Sigismund absurdul- 60 de ani de la moarte






Ov. S. Crohmălniceanu scria în urmă cu circa 20 de ani despre reeditarea prozelor lui H. Bonciu, „Bagaj” , scris în 1934, „Pensiunea doamnei Pipersberg” , din 1936, care nu au avut un ecou deosebit în anii 80. Puţin cunoscut, Bonciu a publicat la viaţa sa şi versuri, „Lada cu năluci” ( 1932), „Eu şi Orientul” ( 1933), „Brom”(1934), „Requiem” ( 1945). Deşi nu s-a plasat direct în avangardă, a fost considerat ca atare, fiind chiar arestat cu Bogza, autorul „Poemului invectivă”, care a fost considerat un ultragiu adus moralei publice. Crohmălniceanu îl consideră pe H. Bonciu un precursor al literaturii absurdului, cu cel puţin zece ani.Îl numea „Sigismund absurdul”, după unul dintre pseudonime, deşi autorul mai semna şi Bon-Tsu-Has. Romanul „Bagaj”, de mici dimensiuni i-a încântat pe Mihail Sebastian, Pompiliu Constantinescu, Anton Holban, Arghezi. Acesta din urmă a scris- „Dintr-o mocirlă de culori crude (n.n. stil arghezian), frecată toată cu funingini de aur, bidineaua lui plină şi grasă, ridicată pe schela cea mai înaltă, zugrăveşte în fresca universlaă a balamucului sufletesc, la care fiecare adăugăm şi zmângăleala fierbinte a sângelui nostru, o fisură sau un interval”. După primul război mondial, Bonciu se afla la Viena, unde lua contact cu o bogată lume a artelor şi culturii

Fire neliniştită, Bonciu afirmă că „nu a avut niciodată un pământ ferm sub picioare”, dar nici nu avea de gând să părăsească ţara natală.La Viena el nu şi-a găsit locul, scrie – „ „Când trecuse Sigismund, o mână de inşi/Măsura talente şi nobila artă/ El surprins de panica marilor învinşi/S-a oprit undeva , pe o linie moartă”. Se considera, totuşi, „un mare învins”, îşi cunoştea valoarea.

Bonciu Haimovici s-a născut la 19 mai 1893, la Iaşi şi a murit la 17 aprilie 1950, la Bucureşti, total necunoscut de marele public. A colaborat la diverse reviste, Viitorul, Rampa, Vremea, Viaţa literară, Adevărul literar şi artistic, care arăta altfel faţă de publicaţia firavă de astăzi. Prozatot cu o mare putere de sugestie , el scria în „Bagaj” – „Războiul cel mare m-a încolonat alături de Moarte. Scheletul cenuşiu avea picioarele vârâte în bocanci din piele de viţel.... Umblam tărând după mine ziua şi noaptea ghiuleaua groazei”.

Simona Vasilache a făcut o frumoasă prezentare a reeditării la Polirom a celor două proze amintite mai sus, în anul 2005, prezentare publicată de „România literară”. Autoare aminteşte de desenele cu capete de copii ale lui Tonitza. H. Bonciu era un mare copil, dar un copil cu vise ... perverse. Atras de misterul feminin, el ştie să-l descopere pe cont propriu. Aceeaşi autoare se ocupă în al număr al aceleiaşi reviste, în 2009, de placheta „Lada cu năluci” ( titlu, după opinia noastr, neinspirat)- „Cuvinte vii ce-nşiruiţi parada/păunilor de soare mult orbiţi/ intraţi păunii mei, intraţi în lada/în care veţi muri înăbuşiţi”. Aceasta este lada, viaţa nenorocită, mic-burgheză în sensul social, cu mărunte griji, cu vise sugrumate. Dar poetul este morbid, el scrie – „Mi-e sufletul o mare de puroi”. El scria asemenea versuri în anii 30, iar tinerii care se avântă acum, cred că au descoperit revoluţia după 2000. Au trecut şapte decenii şi ceva. Bonciu a fost un dăruit traducător din Rilke, Baudelaire, Klabund, ş.a.

Marian Victor Buciu îl caracterizează destul de complet pe Bonciu –

un creator aflat la limita dintre major şi minor, dintre original şi excentric, dintre intuitiv şi precizie uluitoare a expresiei.

Din păcate , H.Bonciu nu şi-a găsit încă un loc bine determinat în istoria literelor româneşti, loc pe care , oricum, îl merită.





Boris Marian

Ofertă

iubiţi cititori, vă ofer şi grupul Alte poeme, ca şi Bazar oriental, pe acelaşi blog

Hannah Arendt

Hannah Arendt – o voce şi o conştiinţă






Incredibil, au trecut aproape 35 de ani de la ... dispariţia (relativă, conştiinţele nu dispar) Hannei Arendt, la 4 decembrie 1975. Se vorbeşte şi azi despre ea , de parcă ar mai trăi. Unii o critică , de pildă, ea spus că România este o ţară antisemită, dar a exagerat, pentru că antisemitismul nu este născut sau crescut în Carpaţi, el există de la distrugerea celui de al Doilea Templu, de la marea Diasporă şi s-a răspândit ca oricare virus călător, cu vânturile negurii. Ea nu s-a recunosct drept filosof, deşi a studiat cu Heidegger ( a fost o perioadă studenta şi amanta filosofului german), Husserl, Jaspers ( amândoi, antinazişti, spre deosebire de Heidegger), dar a combătut toată viaţa (s-a născut la 14 octombrie 1906) totalitarismul fascist, comunist, la fel şi xenofobia, antisemitismul.În 1933 a fost arestată de Gestapo, ca evreică, fuge în Franţa, apoi, în 1941 se stabileşte în SUA, unde rămâne până la sfârşitul vieţii.În 1951 publică prima lucrare importantă, „Originile totalitarismului”, colaborează la numeroase publicaţii americane, europene, scrie „The Life of Mind”, în care îşi exprimă îndoiala asupra influenţei filosofiei asupra evoluţiei spirituale a omenirii, „The Human Condition” ( titlu împrumutat de la un roman al lui Malraux), „Between Past and Future”, apoi „Eichmann in Jerusalem „ ( unde lansează sintagma celebră - „banalitatea Răului”), „On Revolution”, „Men in Dark Times”, ş.a Recent, în „Observator Cultural”, Carmen Muşat s-a referit la Hannah Arendt, când a scris despre populism şi pericolul grav pe care îl reprezintă pentru democraţia reală. În 2007, la Ed. Humanitas a apărut volumul „ Scrisori – Hannah Arendt şi Martin Heidegger , 1925-1975”, traducere din germană de Catrinel Pleşu şi Cătălin Cioabă. Un model de respect reciproc, în ciuda unor divergenţe uriaşe. „Originile totalitarismului” a apărut în traducerea lui Ion Dur şi Mircea Ivănescu, tot la Editura Humanitas, în 2006. Michael Shafir a recenzat în „Observator Cultural” această valoroasă analiză cu ecou în ultimele decenii. „Condiţia Umană” a apărut în 2007, la Cluj (Ed. Panopticum).

„Ideologiile nu sunt niciodată interesate de miracolul fiinţei. Ele au un caracter istoric, fiind preocupate de devenire şi pieire... Ideea unei ideologii nu este nici esenţa eternă a lui Platon, nici principiul regulator la raţiunii, precum la Kant”, scria cu mâhnire Arendt, dar şi cu o luciditate necruţătoare. Ea căuta soluţii – „ Nu contează decât cei pregătiţi să nu se identifice cu nici o ideologie, cu nici o putere” . Ea a scris despre criza culturii, a civilizaţiei care l-a transformat pe om în „animal lucrativ”, este o oponentă a revoluţiilor de orice fel, este adepta unor reforme raţionale, dar unii o numesc „bovarică”, idealistă. Totuşi ea şi-a atins obiectivele critice, a demonstrat că „masificarea societăţii”, dispariţia individualismului este calea ireversibilă spre totalitarism. Aceasta s-a văzut în Germani nazificată de Hitler, în Rusia bolşevizată de Lenin şi Stalin, în ţările devenite satelite sau modele sovietice. Referindu-se la Eichmann, deşi i s-a reproşat termenul de „banalitate”, Hannah Arendt a avut dreptate, ea a scris – „ Culpabilitatea nu se naşte niciodată în singurătate”... „Un asemenea genocid nu avea nevoie numai de câteva , ci de sute, de mii de minţi şi de mâini vinovate”. Noi am spune că sute şi mii sunt cifre prea „mici”, au fost , considerăm, zeci de mii , poate sute de mii de indivizi dezumanizaţi, altfel cum de s-a ajuns la milioane de victime şi nu numai evrei. Eichmann a spus că el „cu trei minute înainte morţii o să mai râdă o dată”. Curaj? Indolenţă? Nebunie? Pur şi simplu o involuţie la stadiul de lup. Iar lupi cu chip de om se găsesc, înşişi lupii ar trebui să se simtă insultaţi, pentru că la ei funcţionează numai instinctul foamei, instinctul de autoconservare. Eichmann, Mengele, alţii cunoşteau voluptatea asasinatului programat.

În „România literară” din aprilie 2007, Ioana Pârvulescu a publicat în traducere proprie câteva poezii ale acestei ilustre gânditoare a secolului trecut, din care cităm – „Vin orele, vin/ când răni cu venin/ de-o vreme uitate/sunt iarăşi deschise... Curg orele-ntruna/ Trec zilele, luna/Câştigul, esenţa/ E doar existenţa” ...”Dansez, dansez şi eu /în luciu ironic mereu” ... „Ne strângi laolaltă când mâna o strângem/ Noi credem în crezuri şi zidul tot creşte/dar nu ştim să spunem ce mult ne uneşte/ Ştim numai să plângem”.

Am citat ceva mai mult din ceea ce se numeşte „violon d”Ingres” a Hannei Arendt, ea nefiind poetă cu pretenţii de a fi recunoscută ca atare, dar sinceritatea este apanajul poetului. Astfel gândea o idealistă care cunoştea şi chipul satanic al Răului.



Boris Marian

Marc Chagall

Marc Chagall – un poet al penelului


25 de ani de la plecarea în Univers





„Dacă arta mea nu a jucat nici un rol în viaţa părinţilor mei, în schimb viaţa lor, faptele lor au marcat profund arta mea”, scria Chagall în cartea de memorii „Viaţa mea” ( Ed. Hasefer). În Revista Cultului Mozaic din 1985, când a murit marele pictor, a fost publicat un grupaj comemorativ, semnat de Zoltan Terner, actualmente scriitor în Israel. În România nu s-a prea scris la acea vreme, Chagall nu era pe placul ideologilor pecerişti. Născut în 1887, la Liozno, lângă Vitebsk, în actuala Bielorus, Chagall a cunoscut pogromurile din timpul ţarului, chiar la Sankt Petersburg, astfel că revoluţia din 1917 nu avea de ce să nu-l bucure, dar dezamăgirea a venit curând. În timpul războiului a fost în armata ţaristă ca simplu recrut, iar înainte de război, la Paris, în anii 1910-1914. În 1917 a fost numit comisar pentru probleme de artă la Vitebsk, director al AcademieI de Arte, după care s-a mutat la Moscova, la Teatrul Evreiesc, ca designer. Chagall părăseşte Rusia, în 1922, definitiv, împreună cu soţia sa, Bella, cu care s-a căsătorit în 1915 şi care a fost dragostea sa de o viaţă. Se opreşte la Berlin, iar în 1923 ajunge la Paris. Execută ilustraţii la ediţiile franceze ale fabulelor lui La Fontaine, la romanul lui Gogol, „Suflete moarte” şi pentru Biblie. „Paris, tu eşti al doilea Vitebsk al meu”, exclamă Chagall, cu nostalgia târgului din estul Europei, unde au trăit timp de secole peste trei milioane de evrei, cu poveştile lor, cu hasidismul şi falşii mesia, cu violoniştii de pe acoperişe, cu mirese care zbor prin, aer, cu vaci care privesc cu ochi gigantici în bezna unei nopţi fără sfârşit, un Est european trist, dar şi vesel, întunecat , dar străbătut de jerbele imaginaţiei populare. „Pictura ca orice formă de poezie conţine o parte de dumnezeire”, spunea el. Tatăl lui Chagall ( Segal) avea zece copii, dar rămăsese un poet. Aşa scrie fiul., unul dintre cei acei copii sărmani. Pesahul, paştele evreiesc i-a rămas, ca şi Şabatul, ca minuni ale copilăriei păstrate în suflet toată viaţa, hreanul , azima şi vinul roşu erau darurile trimise de Dumnezeu. Anul 1912, a fost marcat pentru pictor, prin primul contact cu publicul, la Paris. În 1914 are o expoziţie personală la Berlin, iar în 1924, din nou la Paris. A călătorit în Siria, Palestina, Egipt, apoi în vestul Europei, SUA. A pictat Zidul Plângerii de la Ierusalim, tabloul fiind în patrimoniul Statului Israel. În Germania, începând din 1933, tablourile sale sunt arse, ceea ce a adus mari pierderi pentru patrimoniul lumii culturale. În 1944, moare soţia sa, Bella, mireasa care apare în diverse tablouri. Chagal a decorat Opera din Paris, sinagoga de lângă Spitalul Hadassa ( nou) din Ierusalim, a făcut scenografia la balete celebre în SUA şi Franţa, a lăsat un tezaur de picturi, desene, schiţe, portrete, a muncit mult toată viaţa, a fost un artist de talia celor mai importanţi reprezentanţi în secolul XX.. Arta sa pare a se încadra în curentul „naiv”, dar el este şi oniric, expresionist, suprarealist, ca orice mare artist nu poate fi încadrat într-un singur curent. În 1950 se stabileşte la Vence, în Franţa, se ocupă de ceramică. Face şi sculpturi, se ocupă de tot ce se numeşte arte plastice. Este admirat în întreaga lume artistică. În 1952 se căsătoreşte cu Valentina (Vava) Brodsky. Pentru vitraliul catedralei din Metz primeşte premiul „Erasmus”. Clădirea Knessetului (Parlamentul israelian) adăposteşte tapiserie realizată de Chagall. La Nice, în Franţa se înaugurează un Muzeu Biblic cu lucrări ale lui Chagall, în exclusivitate. La împlinirea vârstei de 90 de ani, Muzeul Louvre îi organizează o expoziţie, caz unic pentru un artist în viaţă. Este autorul vitraliului de la Catedrala St. Stephan din Mainz, în Germania. Acesta este răspunsul artistului la barbaria nazistă din anii dictaturii lui Hitler. În 1980, la New York i se organizează o mare expoziţie, Chagall vine cu ilustraţii la Psalmi. Expoziţia este prezentată şi la Tokyo. A fost numit un „geniu al inimii”, pentru căldura care se degajă din arta sa, cu totul sinceră, nesofisticată.

În 1930, revista ADAM, a publicat un eseu al lui B. Fundoianu despre arta lui Chagall, despre care poetul spunea că ni s-a oferit o parte a Paradisului. Obsesiv, în tablourile lui Chagall apare izba ţărănească din Rusia, cerul de culoare neagră, violonistul, culorile roşu şi alb, din universul copilăriei, al amintirilor legate de sărbători. Desigur, cel mai mult ne încântă mireasa care zboară deasupra oraşului, dintr-un tablou unic, care îl reprezintă pe artist, ca Mona Lisa pe Leonardo. „Am câteodată impresia că sunt un altul, că m-am născut între cer şi pământ, că lumea e un deşert în care sufletul meu hoinăreşte ca o făclie”. Cu aceste cuvinte, încheiem scurta prezentare a unui artist care a trăit, după propia expresie „între aripi şi zbor”.

BORIS MARIAN

Criza

Criza socială şi morală din România






Nimeni nu poate trăi într-un turn de fildeş. Nici scriitorul, nici filosoful, nici împăratul Japoniei. România nu trece printr-o criză, ci printr-un şir de crize. De la 1848 încoace crizele vin una după alta. Au fost şi momente de relaxare şi relativă prosperitate, precum domnia lui Carol I, Marea Unire, dar interbelicul şi războiul al doilea, mondial au adus o năpastă după alta, o dictatură după alta. Ieşiţi în 1989, din acest şir de dictaturi, am intrat într-un dans diabolic al „reformelor”, din care se vede doar palatul aurit al lui becali. Scriu numele cu literă mică pentru că sunt mai mulţi, deci este substantiv comun. Se vorbea un timp chiar de becalizarea ţării. Greva spontană a RATB-iştilor de la 1 aprilie 2010 are o semnificaţie aparte. Este manifestarea unei nemulţumiri prea mult reţinute, de 20 de ani. În timp ce mari mahări au, de la stat, subliniez , de la stat, aşa cum este el , în criză, salarii de zeci de mii de lei, unii şi mai mult, o bună parte a populaţiei ( Cât de „bună”? Din păcate nu există o statistică a repartiţieri veniturilor şi averilor, pentru că nimeni nu declară nimic, jefuind statul) abia scoate un salariu de mizerie, în orice caz sub o mie de lei. Despre pensionari, ce să comentez, că şi aşa suntem prea mulţi, nu ar strica o decimare în stil antic. Oricine poate spune că eu gândesc ca un comunist. Am să-i spun că orice om care nu a furat ca în codru, repet, ca în codru, dar cu acte în regulă, ar trebui să se gândească de ce sărăcia, deficienţele din sistemul asistenţei medicale şi sociale, rata şomajului, nesiguranţa locului de muncă, plecarea continuă a tinerilor în alte ţări, traversarea ţării de către emigranţi disperaţi, unii devenind mafioţi, creştetrea infracţionalităţii, violenţa şi răspândirea drogurilor sunt fenomene care abia acum iau o amploare ameninţătoare. Ce fac intelectualii, minţile luminate ale ţării? Se lamentează sau devin, unii, mercenari pe la diverşi magnaţi.

Cea mai grea lovitură pe care opinia publică a primit-o în aceşti ani a fost poluarea informaţională, adică diversiunea prin presă şi TV. A trecut dosariada, a început mica vânătoare de corupţi, dar aşa, de ochii FMI-ului. Marea corupţie nu moare şi nici nu se predă. Ne-am obişnuit să spunem că nu există ţară fără corupţie. Evident. Dar o boală are diverse stadii. Dacă a fost o Comisie de Analiză a Crimelor Comunismului, dacă CNSAS a lucrat din plin, mai mult în gol, lovind cu precădere în personalităţi pe care personal le respect şi acum precum Ştefan Augustin Doinaş, Dan Amedeo Lăzărescu, ş.a. de ce nu ne-am găndi şi la un Consiliu Naţional de Studiere a Corupţiei ca fenomen social şi economic. Moralitatea în mediul politic, ca şi în cel de presă-radio-TV ( mass media) este de asemenea demnă de atenţia unui Consiliu de Studiere a Activităţii de Dezinformare din România. Am rămas cantonaţi pe misterele revoluţiei- loviluţiei de la 1989, pe care nici următorul secol nu le va dezlega, dar nu ne întrebăm ce facem cu căpuşele care se înmulţesc şi fură statul, multe căpuşe fiind fie politicieni, fie subordonaţi comenzilor politice. Mă refer la magistraţi, oameni ai ordinii publice şi unii jurnalişti.

Criza de la noi poate fi diminuată tot de noi, degeaba ne agăţăm de comparaţii şi indicaţii date de alţii. Relaţiile României cu vecinii nu sunt dintre cele mai bune. Relaţia cu marile puteri este mereu o funcţie de interesele acelor puteri. România are nevoie de prieteni de calibru apropiat. Elefantul nu ştie ce fac vieţuitoarele mai mici, la fel şi balenele. Dar până la politica externă, care oricum este într-o oarecare derivă, criza internă este mai aproape de grijile noastre. Un stat pe cale de a deveni o marionetă, un sector privat care seamănă prea mult cu acea caricaturizată „junglă capitalistă”, deşi modele pozitive de economie de piaţă există, acestea sunt culorile alb-negru sub care defilăm.



Boris Marian