Margareta Sterian

Margareta Sterian – cea mai de seamă pictoriţă română din secolul XX ( 1897-1992)






Născută la Buzău, la 16 martie 1897, Margareta Sterian a învăţat la Şcoala Evanghelică din Bucureşti, avându-l printre profesori pe Ioan Slavici. Între anii 1926-28 se află la Paris, unde studiază arta şi istoria artelor plastice la Academia Ranson. Are prima expoziţie personală, la Bucureşti, în 1929. În acelaşi an, începe studii de sociologie şi colaborează cu Dimitrie Gusti, la Universitatea din Bucureşti. Este prietenă cu Lena Constante, soţul acesteia, Harry Brauner, folclorist, fratele pictorului Victor Brauner. A fost distinsă cu premii, a participat la numeroase expoziţii în ţară şi în alte ţări. În memoriile sale, Iordan Chimet a numit-o „Indian Woman” ( v. „Cartea cu prieteni”). În 1977, la Ed. Meridiane a apărut un album sub îngrijirea Olgăi Buşneag, a fost prezentată în mai toate dicţionarele despre pictorii din România, de opera ei s-au ocupat sau au scris Mac Constantinescu,Petru Comarnescu, Dan Hăulică, Nicolae Balotă, Dan Grigorescu, Amelia Pavel, Octavian Barbosa, Doinel Tronaru, Mircea Deac, Mariana Vida, Mircea Barzuca, Geo Şerban, Vasile Mocanu ş.a. În pictura Margaretei Sterian se resimt influenţele vechilor maeştri Ucello, Sassetta, a modernilor Picasso, Modigliani, Raoul Dufy, Marc Chagall(cunoscut personal la Paris), dar în mai mare măsură, inspiraţia a fost de origine folclorică, românească, datorită şi experienţei de colaboratoare a lui Gusti. Se regăsesc, astfel, post-impresionismul, constructivismul, fovismul, cromatica energică şi optimismul fermecător dau o nobleţe de înaltă clasă tablourilor ei de grup, de dans, de mişcare, peisaj, de circ, spectacole, portrete, natură moartă, flori, etc. A încetat din viaţă la 9 septembrie 1992, iar după un an a fost instituit premiul „Margareta Stetrian” al Muzeului Naţional de Artă al României.

Ca scriitor, ea s-a remarcat în poezie (1945, 1969), proză, evocări de călătorie, traduceri din literatura engleză şi americană.

Dintre picturi amintim doar cele care ne sunt la îndemână ca reproduceri – „Autoportret”, „Oglindire” ( suprarealist), „Măşti cu preot, chip şi himeră”, „Masca verde şi calul invadator”, „Patinaj în Cişmigiu”, „Nuntă evreiască”, „Imagine din Balcic” ( reper pentru mulţi pictori), ceramică de colorit şi formă cu totul originale, etc.

A cunoscut de-a lungul vieţii personalităţi precum Victor Brauner, Marcel Iancu, Mircea Eliade, Mihail Sebastian, Eugen Ionescu, Ţuculescu ( care a comparat-o cu Oskar Kokoschka), Vasile Voiculescu,ş.a.

Poezia ei a fost apreciată de Perpessicius, Pompiliu Constantinescu, Edgar Papu, Geo Bogza, Laurenţiu Ulici, Nicolae Manolescu,Ana Blandiana, Victor Felea, Lucian Raicu, ş.a. „Te privesc, norule şi ştiu că sunt sora ta/ te-nfiripi, te destrami, arzi, te-ntuneci”, scria poeta şi astfel a fost şi artista în redarea frumosului plastic.





Boris Marian

Radiografia unui bolnav

O radiografie a unui bolnav- România




Când Ceauşescu a fost împuşcat, de Crăciun, la 25 decembrie 1989, fără să stau mult pe gânduri, m-am bucurat. Am uitat că Decalogul spune –să nu ucizi. Dar de două mii de ani ne tot ucidem şi cerem iertare. Astăzi fantoma lui Ceauşescu ne bântuie. Nu că ar fi nevoie de el.- megaloman, agramat, înnebunbit de Putere, urâtor de oameni şi urât de oameni. Fantoma comunismului, a totalitarismului, a „salvatorului” bântuie pe plaiurile mioritice. Prima eoare – FSN devine partid politic nelegitim, Iliescu devine un mic dictator, deşi se laudă că este democrat. Minerii vin la Bucureşti cum marinerii letoni au cucerit Palatul de Iarnă în 1917, de dragul lui Lenin. Schemele se repetă. Petre Roman declară cu lejeritate că industria română este un „morman de fiare vechi”. Astăzi în România nu se mai produce aproape nimic. Dacă Japonia există , dacă şi colosul chinez devine o forţă, totul se datorează muncii proprii. România a trăit din „inginerii economice”, adică din furt cu lopata, din împrumuturi, de care Ceaşcă fugea ca de dracu şi nu făcea rău, că există şi proşti cu puţină minte, dar bună, luxul a luat-o înaintea interesului naţional, terenuri, case, lacuri, păduri, importuri aiurea, borduri, şosele găurite şi astupate, birouri, lămpi de birou, burse, deplasări în toate cele patru sau opt direcţii ale lumii, neruşinare, mafiotism, nepotism, familism, ce rău a ocolit ţara? Dacă se puteau importa nişte taifunuri, le luam şi pe ele. Scandal cu Ucraina, Rusia, Ungaria, Bulgaria, trădarea sârbilor, vechi prieteni, ce putea fi mai rău în politica externă? Dej s-a împrietenit cu China, China nici nu ştia ce vrea România. Ceauşescu s-a împrietenit cu Franţa, Germania, SUA. Ţări prietenoase, zâmbăreţe, acum se uită la noi ca la înecaţi şi ne spun – vă descurcaţi. Este adevărat că Rusia a fost mereu o ţară ce caută să se întindă, dar bogăţiile ei există, un şmecher de treabă ia ce are nevoie, vorba lui Caragiale --, Ghiţă , Ghiţă, pupă-l în bot şi papă-i tot. Nu, noi vrem să fim şoricelul care să tropăie lângă elefant. Să nu se supere ai mei concetăţeni, dar singurul om politic deştept după primul război a fost Nicolae Titulescu. Carol II . Antonescu erau nişte şcoleri fără temele puse la punct.

Deci, revenim, Iliescu a încurajat corupţia şi în somn, adică el, omul venit din popor, dar nu pentru popor, s-a înconjurat de cei mai abjecţi afacerişti de politicieni semi-diplodoci ca VC Tudor, de pitici vicleni ca Hrebenciuc, un transnistrean, care se regăseşte dincolo de Nistru, în milioane de exemplare, eu nu fac nicidecum o discriminare, dar tipul este mafiot din naştere. Să spună că nu este, eu nu ştiu de fapt ce vrea un om care susţine mereu pe cineva, fără nici un principiu. Iliescu a clacat, l-a lăsat pe Emil să ia ... „plasă”. A luat omu „plasa” şi a rămas cu ea. A revenit, culmea, acelaşi Iliescu, care ar fi trebuit tras la răsundere pentru manevrele militare de după executarea diabeticului Ceaşcă, pentru înscăunarea unei corupţii nemaiîntlnite în România, Năstase i-a făcut jocul, apoi, pac, vine Băsescu, om ieşit din apă, acum tot din apă iese, periodic şi ne strigă un bine fără adresă, mai bine înota în jurul globului pământesc şi ne lăsa în pace. Tăriceanu trebuia să-l elimine, nu a putut, nu a vrut. Geoană, omul cel mai caraghis din ultimul deceniu, ne-a stricat serile cu gura lui strâmbă, Crin Antonesc, fără plete a mai păierdut din minte, tot îi dă cu un liberalism pe care mă îndoiesc să-l fi studiat , poate la grădiniţă. România nu mai are politicieni, iar producţia agricolă, industrială, în special produse alimentare, lapte, brânzeturi, legume, fructe este pe un loc concurenţial cu Sahara cea nelocuită. Praf şi pulbere.,Tinerii pleacă, copii nu se vor mai naşte mulţi, cultura şi sănătatea publică sunt cele mai blestemate domenii, politicienii nu vor să audă, dar să se mai şi ocupe de ele.

Destul cu constatările. Bine că se ocupă Volodea cel deştept de comunism, cum m-aş apuca eu să studiez efectele ocupaţiei otomane, păi suntem ţară capitalistă, nea Volodea, nu ai observat?. Avem tot ce are rău o ţară capitalistă- instabilitate economică, politică, lipsă de educaţie, de fapt ceea ce era în ultimii ani ai comunismului, ne întoarcem de unde am plecat. Ceaşcă oferea în 21 decembrie 1989--. 125 de lei oamenilor muncii, Băsescu oferă un 25 la sută luat de la bugetari şi un 15 la sută de la pensionari, dar nu reduce nici cu un loc din aparatul birocratic. Imperiile habsburgic şi otoman au căzut din cauza birocraţiei. Deci – soluţia? Dictatura nu o mai vrea nimeni, deşi în Rusia există o dictatură voalată a lui Medvedev-Putin., în China a unei echipe a PCC; restul habar nu am, în Vietnam, nu ştiu, în Coreea de Nord este un dezastru controlat, în Cuba toţi aşteaptă să moară cabotinul de Castro, Chavez este o marionetă sinistră, etc. Republica noastră nu este nici prezidenţială, nici parlamentară. Nu ştim ce vrem Parlamentul pare o adunare de proşti sau/şi şmecheri, preşedintele este jucător de cazino, îl doare undeva de oamenii acestei ţări, râsul său este deja un leitmotiv al dezastrului. Lipsesc adevăratele orientări, adică o dreaptă credibilă şi o stângă credibilă. În 20 de ani aşa ceva nu s-a născut. În afară de lăudăroşi, de teoreticieni pentru o seară sau zece, nu avem nimic. Şi totuşi, România a vut oameni de mare valoare, unde sunt urmaşii? Ne-au murit Văcăreştii? Carol I, Brătienii, alţii ca ei? Bine că sărbătorim botezul prinţului Carol al lui Paul de Hoh. Eu nu am nimic contra monarhiei, dar monarhia este bună după ce o ţară prosperă, nu într-o ţară care va ajunge curând sub nivelul african de producţie şi consum. Ţara arde, baba se piaptănă. Terminaţi cu afacerile veroase din banul împrumutat de la FMI, de la băncile externe. Scoateţi birocraţia din toate birourile, trmiteţi-i la refăcut sistemul de irigaţii, de îmbunătăţiri funciare, redresaţi piaţa produselor româneşti, reduceţi imporul nebunesc, refaceţi industria de mic tonaj, farmaco- chimico.- mecanico- fină. Luaţi consilieri japonezi, chinezi, germani ce vreţi, negociaţi cu ruşii livrările de energie, nu vă mai luptaţi cu morile de vânt, cine nu vrea Basarabia? Dar Basarabia nici nu ştie ce vrea. Vreţi Insula Şerpilor? Când s-o termina acolo petrolul, ea va veni singură. Cai verzi pe pereţi. Asta o să vedem încă 20-40 de ani. Eu nu voi mai trăi, ca şi jumătate din populaţia ţării, dar ce spuneţi nepoţilor? Ei unde vor pleca?





Boris Marian

Ochiul lui Victor Brauner

Ochiul lui Victor Brauner






Creaţia lui Victor Brauner, unul dintre străluciţii reprezentanţi ai suprarealismului european, este destul de cunoscută în România, graţie articolelor din presă, expunerii unor tablouri în muzee şi expoziţii, dar, mai mult datorită a unor apariţii precum albumele dedicate artistului, unul al Ed. ARC, datorat regretatei Amelia Pevel, în 2000 şi celălat lui Emil Nicolae , la Ed. Hasefer, în 2004. Se spune că din DADA s-a născut totul, în orice caz ne putem referi la suprarealism, prin DADA din Zuerich (1916), al lui Tzara, Hans Arp, Marcel Iancu, apoi din Renania, prin Max Ernst, Baargeld, curent numit DADAMAX, ca şi la Berlin, prin Georg Grosz. Giorgio de Chirico a fost şi el „cooptat”, nu putea fi ocolit, era un artist de geniu. În 1932, Ilarie Voronca pune în faţa cititorilor volumul „Petre ( sic!) Schlemihl”, referindu-se la pierderea umbrei. În pictură apar nume tot mai cunoscute - Magritte, Delvaux, Dali, Victor Brauner. Sexualismul devine o adresă mai accesibilă, spre bucuria unora şi revolta altora. În SUA, Jackson Pollock se afirmă ca partizan al suprarealismului. În timp ce la Max Ernst se insinuează motivul păsării de pradă, Victor Brauner este „vizitat” de balauri, scene apocaliptice, mituri populare româneşti. Să nu uităm că fratele său a fost un mare folclorist, Harry Brauner, întemniţat sub comunişti.

Influenţa totemismului, animismului din religiile Africii, Asiei, Oceaniei se resimte, aşa cum Gauguin iubea femeile din Tahiti. În 1947 are loc Marea Expoziţie Suprarealistă de la Paris. Adepţi există în mai toată Europa. Totalitarismul din estul Europei stopează pentru mulţi ani această evoluţie. Este ceea ce a făcut nazismul, blocând orice reformă artistică, în favoarea unui realism plat, la fel de plat ca şi cel socialist, din URSS şi apoi din statele- satelit. În România, începuturile lui Ion Ţuculescu stau sub semnul influenţei lui Brauner, care printre altele ilustrează şi un volum al lui Gellu Naum, poet avangardist, ultimul din ţara natală. Una dintre preocupările lui Brauner a fost Cabala. Într-o proclamaţie scrisă în 1947 el scrie – „ Fluviu de foc/ Numărul este în incandescenţă/ Samael însângerat /Zoharurile sunt în convulsie/ Tremur de tunete/ Sefiroţii copacilor magiei stau de veghe”.

Reluăm , pe scurt intinerarul vieţii artistului. S-a născut în 1903, la Paitra Neamţ, tatăl său era fotograf şi comeciant.În 1922 absolvă Academia de Arte Frumoase din Bucureşti.. Se împrieteneşte cu Voronca, Marcel Iancu, Ion Vinea. În 1924 are prima expoziţie personală, la Bucureşti, editează cu Stephan Roll, Voronca şi Mihai Cosma (Claude Sernet) revista „H.P.” ( de la Horse Power, cal-putere), unde publică primul manifest al „Pictopoeziei”. Participă la prima expoziţie avangardistă din României, organizată de revista „Contimporanul”, în anul 1925 colaborează la revista „Integral” a lui M.H.Maxy, în anii 1926-27 se află la Paris, iar între 1928-1932 colaborează la „UNU”, unde este o prezenţă permanentă cu desene, reproduceri. Din 1929 începe să stea mai mult la Paris, cu soţia, Marghit Kosch, se împrieteneşte cu Fondane, Brâncuşi, Yves Tanguy, Giacometti, Andre Breton, participă la Salonul Supraindependenţilor (1933), iar în 1934 are prima expoziţie personală la Paris. În anii 1935-1937 se află la Bucureşti, devine membru al PC din România ( ilegal), dar se retrage imediat ce află despre procesele de la Moscova, unde erau lichidaţi bolşevicii-colaboratori ai lui Lenin, aflaţi în concurenţă cu „marele Stalin”. Ilustrează lucrări, colaborează cu Perahim, Gherasim Luca, Paul Păun, Saşa Pană, Gellu Naum. În 1938, în urma unei altercaţii, într-un bistrou din Paris, pierde un ochi, astfel că unul dintre autoportrete, celebru astăzi,din 1931, unde apare cu un ochi alb, pare premonitoriu, ca şi cel denumit „Femeia –pisică” din 1935. În 1940 se refugiază din calea naziştilor, în Pirinei, apoi la Marsilia, în 1941, fiind bolnav.În anii 42-43 experimentează pictura pe ceară, în 1945, revenit la Paris, se instalează în fostul atelier al lui Rousseau Vameşul, marele pictor naiv. În 1948, suferind, se desparte de suprarealişti, mişcare aflată în aflux, pictează seria „Totemurilor”. În anul 1966 , la Bienala de la Veneţia are o sală în exclusivitate ocupată cu lucrările sale, semn de înaltă preţuire. Moare în acelaşi an, la Paris, fiind înmormântat la Cimitirul Montmartre.

Privind lucrările lui Brauner se constată o evoluţie permanentă, de la peisajele luminoase, din prima etapă( colecţiile lui Mihai Gavrilă, Adrian Năstase) , la ilustraţiile pictopoetice, la bestiarul fantastic, peisajele din Dobrogea, asemănătoare cu ale lui Iser, splendidul portret al lui Saşa Pană, unele tablouri amintind de Dali, ş.a.

În anul 2003, Muzeul de Artă din Piatra Neamţ a avut o frumoasă iniţiativă de a organiza cu prilejul centenarului naşterii artistului, o expoziţie cuprinzând lucrări provenite din diverse colecţii. . „Fascinaţi”, „Masa –lup” sunt lucrări absolut originale din creaţia lui Brauner, la fel ca şi „Vorba”, „Izvoare adânci” ( gen Ţuculescu, care i-a fost discipol),” Somnambula”, „Cristofor Columb”, picturi murale în Templul Leipziger, etc. Între tradiţia românească şi cea franceză, între Rousseau Vameşul şi Picasso, Victor Brauner face punţi pe care au urmat destui creatori de valoare. Numele său este de neuitat, creaţia sa - un bun al culturii universale.





Boris Marian

Necunoscutul Voronca

Necunoscutul Ilarie Voronca



Deşi mulţi au auzit de Ilarie Voronca, puţini ar putea spune că l-au citit. Majoritatea poeţilor de azi, se citesc, din păcate, numai între ei, este bine că se citesc, dar rău este că orizontul se închide pe un site sau două. Poetul, teoreticianul avangardei române, care a lăsat în urmă zece volume de versuri, două culegeri de eseuri, poeme în proză, prin presa literară, Ilarie Voronca a avut o viaţă relativ scurtă, s-a născut la 31 decembrie 1903, la Brăila şi a murit la 5 aprilie 1946, la Paris, unde au trăit numeroşi avangardişti din România. Nimeni nu s-a gândit şi nu a realizat o ediţie completă a operei lui Voronca, iar plecarea sa în 1933, în Franţa , l-a scos din atenţia criticii din ţara natală. La Paris umbra unui Tristan Tzara şi altor confraţi l-a pus, oarecum, la margine pe Voronca. A fost alături de Vinea, Marcel Iancu, în anii 20, la CONTIMPORANUL, 75 HB, PUNCT, INTEGRAL. A publicat în România ciclurile de poeme- Restrişti(1923), Colomba( 1927), Plante şi animale(1929), Brăţara nopţilor(1929), Zodiac(1930), poemele Ulise( 1928), Peter Schlemihl(1932), Patmos ( 1933).

Eduard Marcus alias Ilarie Voronca a debutat la „Sburătorul literar” al lui E. Lovinescu, în 1922. Se simt la începuturi inflenţele lui Bacovia, Fundoianu, înainte de a interveni afilierea la avangardă. Cel care s-a ocupat mai intens de opera lui Voronca în România, a fost poetul clujean Ion Pop. Vom cita din versurile mai puţin avangardiste, mai mult tradiţionaliste, considerând că acestea, în ciuda emblemei de avangardist a poetului, îl reprezintă mai bine. De aceea am şi ales titlul – „ Necunoscutul Voronca”. „Îmi port ca pe-un copil bolnav tristeţea/ prin parcu-n care frunzele, asemeni clopotelor, plâng/ şi-aud cum creşte neliniştea începutului de toamnă departe/ şi cum aleargă păsările ploii pe acoperişuri negre şi se frâng”, sunt versuri care astăzi nu ar mira pe nimeni, mulţi scriu astăzi în această manieră, dar în anii 20 erau novatoare.„Merg sub acelaşi balcon vechi/ Drumul se-mpiedică de casele strâmbe şi cade-n noroi/ Tristeţea ca şi dragostea mi se pierd printre foi/ Şi simt vata mâhnită a toamnei în urechi”, a se observa grija pentru metaforă, care la avangardişti aproape că dispare sau se exacerbează până la ... dispariţie. „Luna era o frunză galbenă, în grădina unui cer dureros” ...”Uite, ţipătul fabricilor a trecut ca o pasăre speriată” ...”Neliniştea sfârşitului de zi a închis fereştile” ...”Era o ploaie al cărei ţipăt ne pătrundea dureros/ca miorlăitul pisicilor noaptea pe acoperiş” ...”Frunze veştede şi viziuni” ( splendidă asociere)...”La fereşti, procesiunea stelelor- călugăriţe în alb/Deasupra jăratecului păsări galbene rotesc în plpâiri dureroase” . Se remarcă anumite obsesii - ţipăt, durere, păsări, galben, alb, gri, culori ale unei disperări încă stăpânite. Uneori un vers seamănă cu un haiku, dar versul este dintr-o strofă şi dintr-un poem amplu .- „În aerul tomnatec, ciripitul vrăbiilor stins”.... „Atătea lucruri mă aşteaptă sub podoabele de cenuşă”. Înainte de a încheia această notă, care nu se doreşte un eseu şi mai puţin un studiu, cităm din „Zodiac” o strofă premonitorie- „ În vreme ce din trestii se rupe o tristeţe/ Întârzii-n moartea lentă a şarpelui, a umbrei/ Învii în tolba frunţii o pasăre măiastră/ Şi-ntr-un landou de cenuşă înaintezi în trezirea eternă”. .Reţinem din citatele de mai sus două aspecte, unul de formă – Voronca nu urmează regulile prozodiei severe, ritmul, rima vin sau nu vin la momentul aşteptat, iar în conţinut – obsesia unei morţi aşteptate, pe care poetul şi-a provocat-o, sinucigându-se la numai 42 de ani şi câteva luni. Acest gest inexplicabil a venit după ce Voronca a luptat în Mişcarea de Rezistenţă ( Maquis) în timpul războiului, apoi, după eliberare a colaborat la emisiunea în limba română a postului Radio France.

Unii l-au considerat pe Voronca un avangardist din al doilea eşalon. Opinia noastră este că Voronca ar fi fost considerat un mare poet, dacă ar fi rămas în propria sa manieră de exprimare, el era un urmaş al romanticilor şi al simboliştilor, cu multă originalitate şi putere de expresie. Dar fiecare îşi alege singur mediul.



Boris Marian

Pentru un dialog internautic civilizat

Pentru un dialog internautic civilizat


Scrisoare către un agresor nestimabil,



Nestimabile, nu doresc să-ţi dau numele pentru că nu contează. Aici voi discuta despre dumneata numai ca despre un caz aproape patologic, reprezinţi o tipologie care s-a dezvoltat la umbra lipsei de răspundere pe care o conferă Internetul, pe lângă binefacerile de neignorat.

În urma disputei cu dumneata, care nici nu ştiu de la ce a pornit, cam toţi postatorii unui site destul de vizitat s-au enervat şi pe bună dreptate, vina mea fiind că m-am lăsat antrenat, deşi simţeam că nimeresc în gol. Mi-ai reproşat lipsa totală de talent, ceea ce presupune nu numai că nu apreciezi nimic din ceea ce încerc să exprim, dar, totodată te autoapreciezi, uitând zicala tradiţionala – „lauda de sine nu miroase a bine”. Dar, presupunând că nu-ţi place scrisul meu, de ce te-ar irita această constatare? Ai dreptul şi cunosc un critic de nivel profesional mult superior dumitale care m-a „pus la colţ”, dar nu numai atât, a trimis la colţ pe mulţi autori, unii fiind, totuşi, de anume valoare. Revin. Grandomania şi mania persecuţiei sunt simptome foarte răspândite, însă la unii ele devin predominante. Mă întreb, fiind agresiv nu nu mai cu mine, ci cu o serie de alţi internauţi, ai avut conflicte pe diverse site-uri, când ai timp să creezi ceva, fiindcă de scris, ştii să scrii, ai meşteşug, cum spune un amic al meu? Vorba aceea-- brânză bună în burduf de câine. Mai am a-ţi reproşa două metehne la fel de rele, apoi închei cu o autocritică ...tovărăşească. Apariţia unor puseuri net xenofobe, pe care acum nici nu le mai iau în seamă, combinată cu lansarea unor epitete şi minciuni greu de explicat, îmi dau de gândit. Dacă un om la vârsta dumitale, se pare 50 de ani, mulţi înainte, dar mai fericiţi, nu-şi poate controla preudecăţile vicioase, ca şi mitomania pernicioasă, ce aş putea să gândesc despre imberbii noştri care se consider, unii, cel puţin genii egale cu clasicii universali?. Nu mai insist, oricum nu poţi fi de acord cu mine, nu scriu pentru cineva care a intrat cam mult pe o pantă nefericită, ci pentru bieţii confraţi şi internauţi. De ce spun bieţii? Pentru că manifeşti o ură neargumentată pentru statutul cuiva de membru al Uniunii Scriitorilor. Doamne, dar cine te-a oprit să ceri primirea? Poate ai solicitat şi ţi-a fost refuzată? Desigur, statutul de membru USR nu garantează automat calitatea de scriitor, ar fi imposibil, deşi mulţi au încercat, au propus să fie epurată Uniunea de mediocrităţi. Există o metodă, în afară de executarea la zid ? Acum , din varii motive, nici zid nu prea mai avem, dar un gard se găseşte. Se pare că doreşti o „purificare profesională”. Succes.

Închei- deci autocritica – mă jur aici pe cele şapte muze şi pe bunul Dumnezeu, că nu voi mai intra în polemică decât cu oameni sănătoşi mintal, chiar dacă eu nu sunt. Într-o discuţie unul, cel puţin, trebuie să fie sănătos, altfel ajungem la Salonul nr. 6, al lui Cehov. Vale, vorba latinului, ceea ce la noi se traduce, eronat, prin –valea, fratre.



Boris Marian