O privire 1940-1944

O privire asupra relaţiilor evreo-române în anii 1940-1944






Puţine teme sunt atât de controversate şi lipsite de şansa unei clarificări depline, precum chestiunea Holocaustului şi relaţiilor evreo-române în anii dictaturii antonesciene. Istorici şi neistorici, oameni cinstiţi şi oameni duplicitari, filosemiţi şi antisemiţi şi-au amestecat pana în această complexă „chestiune”. De la negări de genul celor lansate de Buzatu, Coja, Vadim, etc. la lucrări ale unor istorici de marcă precum I.Scurtu, Alex M.Stoenescu, deprofesie inginer şi militar, Radu Ioanid, Jean Ancel, Lya Benjamin, Carol Iancu, Mihai Pelin, statisticianulMarcuRosen, supravieţuitor al Holocaustului, Liviu Beris, memorialişti, jurnalişti, actori, scriitori, oameni de artă şi cultură au scris, fiecare ce a ştiut şi ce a dorit să spună. Mihail Sebastian, Lucreţiu Pătrăşcanu, Emil Dorian, alţii au scris şi ei.

Vom încerca să punem oarecum, cap la cap aceste mărturii, informaţii, sinteze, fără scopul de a da un verdict, Doamne fereşte, autorul este gata să se lase linşat, dacă merită, dar adevărul trebuie să aibă şi el o şansă de a se elibera de minciuni convenţionale.

O temă puţin discutată a fost cea a uneia din cărţile istoricului Lya Benjamin, despre rezistenţa evreilor în anii dictaturii antonesciene. Nu vom analiza cartea, dar vom spune că rezistenţa evreilor nu a fost numai datorită unui curaj exepţional al unor lideri evrei, dar şi a unei permisivităţi a guvernului antonescian care nu s-a aliniat niciodată la „soluţia finală” dictată de regimul hitlerist. Nu vom fi „avocatul diavolului”, Antonescu a fost unul din marii antisemiţi ai secolului XX, dar România nu a cunoscut un Himmler, un Heydrich, Eichmann, Mengele, deşi bestialitatea unor indivizi din armată, din serviciile guvernamentale, din jandarmerie nu se pot nega. La fel nici cifrele de morţi, de oameni împuşcaţi, morţi în Transnistria( 1941-1944), la Dorohoi(1940), la Bucureşti şi la Iaşi (1941), nimic nu se poate nega şi nici rediscuta pe tonul unui negaţionism neruşinat. DAR TREBUIE SĂ VENIM ŞI CU NUANŢE. Noi nu putem fi dogmnatici, fără a risca să nu mai fim credibili.

Vom începe cu un caz curios- în toamna anului 1940, directorul teatrelor, comandantul legionar Radu Gyr dă dispoziţia reluării activităţii Teatrului Evreiesc Baraşeum, înfiinţat în 1930, iar la 1 martie 1941, deci după eliminarea legionarilor de la putere, primul spectacol al teatrului se intitulează „Ce faci seara?”, o piesă uşoară , după care vor urma şi altele. La aceste spectacole veneau şi ofiţeri germani care mai pricepeau ceva din idiş, fondul de cuvinte german fiindu-le de ajutor. Alt aspect- Uniunea Ziariştilor Profesionişti ( UZP) a refuzat încă din 1938 să elimine pe evrei din rândurile sale, deşi Guvernul Goga-Cuza, sub regele Carol II a dat decretul de „purificare” etnică în mai toate domeniile de activitate, iar în timpul războiului au mai fost jurnalişti evrei care, sub nume schimbat au mai scris la publicaţiile permise de regim. Tot regimul antonescian a permis înfiinţarea şcolilor evreieşti şi a unor instituţii superioare, la Bucureşti funcţionând Liceele Cultura A şi Cultura B. În Transnistria au fost deportaţi evreii din Bucovina de sud şi de Nord, din Basarabia şi din Ucraina, mai puţin din Vechiul Regat. Numai cei care lipseau de la programul de muncă obligatorie riscau deportarea sau chiar împuşcarea. Munca obligatorie nu consta numai în curăţarea zăpezii, iarna, erau funcţionari care au lucrat efectiv în aparatul de stat, desigur la nivele inferioare. Nu se poate nega faptul că anul 1942 a fost crucial pentru evreii din România condusă de Antonescu – dacă Hitler ar fi avansat în Răasărit sau chiar ar fi învins URSS, este cu totul probabil că evreii nu numai din România, dar din întreaga Europă ar fi luat drumul crematoriilor . Antonescu nu era omul să păzească viaţa concetăţenilor evrei pe care îi ura într-un mod aproape bolnăvicios,deşi relaţiile sale cu fostul camarad de şcoală dr. Wilhelm Filderman nu erau la început rele deloc. Dar nici Filderman nu a scăpat de o deportare temporară în Trnsnistria. Prof. Ion Coja întreabă de ce Filderman nu a scris nimic rău despre Transnistria. Nu avem ce răspunde la o asemenea minciună. Indiferent ce ar fi scris Filderman în 1943 sau după alţi 12 ani, Transnistria a fost un imens lagăr al morţii. Acolo s-a murit de frig, foame, boli, lipsă de ajutoare umanitare. O zonă lovită de ocupaţia sovietică, apoi de război, ţărani care abia aveau ei cu ce să se hrănească nu era capabilă să primească peste noapte zeci de mii de oameni lipsiţi de orice avut, poate unii mai aveau ceva lucruri de preţ, oameni de diverse vârste de la noi născuţi la bătrâni de 90 de ani, mulţi incapabili de eforturi fizice, necunoscători ai ocupaţiei de cultivatori de pământ, etc. Era război, spun cu cinism Buzatu şi Coja. Da, era război, dar ce legătură aveau deportaţii cu misiunea armatei de a recuceri Basarabia, de a distruge bolşevismul? Antonescu a dat un răspuns de cel mai cras primitivism, evreii sunt toţi bolşevici. Bunicii mei, de pildă.împuşcaţi la Bug erau negustori şi nu iubeau comunismul, deşi fiii lor plecaseră pe alte meridiane să lupte pentru revoluţia mondială. Dar ce vină aveau bunicii? Ce vină aveau noii născuţi? Nu, acesta nu este războiul, aceasta este crima de război.

La Odessa au fost arşi de vii 20.000 de evrei, nici unul nu a pus o bombă la Comandamentul Român din Odesa. Niciunul, dar aşa este la război. Nu?

Ca în majoritatea ţărilor în care naziştii au intrat cu voie, cu forţa, s-au instituit un fel de Judenrat. În România el s-a numit Centrala Evreilor. Streitman, jurnalist strălucit, doctorul Nandor Iosif Gingold au condus acest organ, un fel de Kapo, cum erau numiţi colaboratorii evrei din lagărele morţii. La Auschwitz , periodic, toţi Kapo erau executaţi, pentru că ştiau prea multe. Kapo se ocupa de ordine, de executarea ordinelor date de germani,. Centrala Evreilor a colaborat, era subordonată lui Radu Lecca, omul pus de Antonescu să se ocupe de evrei. Lecca s-a lăudat că a salvat mulţi evrei, la fel face azi fiul lui Alexianu, fostul guvernator al Transnistriei.. Chiar Antonescu apare ca un „salvator al evreilor”. Moses Rosen, despre care trebuie să spunem că a scris cândva la publicaţia „Curentul”, iar după război s-a apropiat de PCR, a făcut o remarcă plină de înţelepciune – „ Dacă un bandit îţi intră noaptea în casă, îţi ucide familia, iar PE TINE te lasă în viaţă, poţi spune că te-a salvat de la moarte?”. De ce ar fi salvat Antonescu evrei? Nu, el a vrut să scape de evrei, de aceeea a încurajat şi plecarea ilegală a unor evrei pe vase închiriate spre Palestina, în ciuda Marii Britanii, a Turciei şi, nu se ştie de ce şi a sovieticilor. Astfel au pierit evreii de pe vasele STRUMA. MEFKURE. Antonescu voia să scape poporul român de evrei, el gândea ca şi Paulescu, AC Cuza, ca şi Legiunea, dar nu era un admirator al Auschwitzului. Ei şi? Hitler nici nu a avut nevoie de Antonescu drept aliat, el voia doar petrolul , Antonescu voia Basarabia, Bucovina, Nordul Ardealului, Cadrilaterul. Mai voia şi plecarea evreilor. Acesta este adevărul, nici vorbă de toleranţă faţă de evrei. Filderman sau altcineva putea gândi ce dorea. Din păcate se scriu multe baliverne. Revenim la adevăruri.

Gingold, Gruenberg-Willlman, Grossman-Groza,Jack Leon, evrei colaboraţionişti au primit ani de temniţă grea, în 1946, noi nu putem spune că nu i-au meritat, chiar dacă au făcut multe lucruri murdare sub ameninţarea morţii. Evreii au plătit sume imense regimului Antonescu poentru a-şi salva conaţionalii, dictatorul voia totul. Banca Naţională a României era mereu somată să contorizeze sumele încasate de la evrei, bijuteriile jefuite. Nici azi nu se ştie unde sunt aceste bunuri. Ca şi în cazul Germaniei naziste.

Avem convingerea că Antonescu nu ar fi ajuns niciodată la conducerea Statului Român, dacă Ungaria nu ar fi răpit Ardealul de Nord, iar URSS, Basarabia, Bucovina de Nord şi Herţa. Relaţia sa cu Legiunea a fost din interes, nu-i lega nici o ideologie, poate ura faţă de evrei. El nu a fost omul providenţial, cum nici Hitler nu a fost pentru Germania. Dar istoria nu se scrie cu „dacă”. Primnele legi rasiste nu au fost puse înaplicare de Antonescu, ci de Goga şi de AC Cuza, care nu erau nici legionari, trebuie să amintim că Streitman a fost în cele mai bune relaţii cu Goga, deşi cunoştea extremismul naţionalist al poetului şi politicianului ardelean. Pogromul de la Bucureşti este pus de unii pe seama agenţilor evrei sovietici. Nu există nici o dovadă, iar executanţii erau cu totul lipsiţi de cunoştinţe în privinţa politicii secrete din culise. Paul Goma susţine că masacrele antievreieşti din Basarabia anului 1941 au fost răspunsul populaţiei la faptele de trădare şi de maltrare a evreilor împotriva românilor , în anul 1940. Un lucru este limpede – tot ce s-a petrecut cu evreii în anii 1941-1944 cade în răspunderea regimului antonescian, indiferent de sentimentele populaţiei. Este Goma un apărător al lui Antonescu? Fie, este chestiunea sa, de coştiinţă.

La 22 mai 1942, o circulară către guvernatorii Basarabiei, Bucovinei prevedea retrimiterea dinTransnistria în Vechiul Regat a unor categorii de evrei, invalizi, copii, etc, apoi , pe parcursul anilor 1943-1944 aceste acţiuni s-au multiplicat. Deci totul pornea de la Conducătorul Statului.La 7 septembrie 1943, dr. Ghingold cerea sporirea numărului evreilor repatriaţi. Centrala Evreilor începea, cu întârziere să se mişte în favoarea conaţionalilor. Comisarul Radu Lecca, vicepremierul Mihai Antonescu, generalul C.Z. Vasiliu se ocupau de aceste acţiuni care măreau şansele României de a se pregăti pentru tratative de pace cu adversarii SUA, Anglia şi mai puţin cu URSS, care refuza orice tratative. Trebuie să menţionăm că URSS a avut o atitudine criminală faţă de evreii din Polonia şi nu numai, lăsând ca Răscoala din Varşovia să fie rapid înăbuşităl, la fel nu au atacat niciodată, ca şi aliaţii, de altfel, liniile de comunicaţie spre lagărele morţii. Trupele sovietice au intrat în Transnistria şi nu numai că nu au dat ajutor,dar au trimis în Siberia pe evreii consideraţi burghezi indezirabili. La 10 noiembrie 1943, Antonescu i-a comunicat lui Ghingold că toţi evreii din Transnistria vor fi retrimişi în România. Era normal, sovieticii se apropiau. Nu era o măsură umanitară. Amintim comportamentul uman al unor diplomaţi români în ţări europene care au contribuit la salvarea evreilor originari din România. Chiar şi Antonescu a închis ochii în privinţa acestora. Radu Ioanid, în cartea sa despre Holocaustul din România a remarcat schimbarea atitudinii generalului Antonescu din 1941, când era entuziasmat de planurile naziştilor de a-i lichida pe „jidani” şi anii 1942-1944, când a devenit tot mai prudent. Dar nu a încetat nici o clipă să-i urască pe evrei.Din 1943 el a încetat orice dialog cu W. Filderman, deşi ar fi avut numai de câştigat. MAI ESTE UN ASPECT CE TREBUIE MENŢIONAT. Sionismul nu a avut o atitudine constantă faţă de ascensiunea nazismului în Germania. Au fost lideri care considerau că antisemitismul în recrudescenţa sa va contribui la emigraţia mai intensă a evreilor spre Palestina. Chiar capii nazişti agreau ideea sionistă, pentru a lovi în interesele Marii Britanii şi, totodată de a scăpa de evreii din Europa. Aceste oscilaţii s-au reflectat şi în poziţia unor lideri sionişti din România, în anii dictaturii antonesciene.

La 13 octombrie 1942, Mihai Antonescu anunţa în şedinţa de guvern schimbarea politicii faţă de evrei, adică suspendarea deportărilor. Este cu totul altceva decât ceea ce au comis fasciştii maghiari veniţi la putere după căderea dictatorului Horthy, în 1944, care s-au grăbit să-i întreacă şi pe mentorii lor din Germania nazistă, lichidând în câteva luni sute de mii de evrei, ceea ce nu făcuse Horthy în toţi anii de guvernare. Este vorba şi despre evreii din Ardealul de Nord. De aceea, atât propaganda comunistă din România, cât şi cea xenofobă de după 1989 au aruncat vina Holocaustului în exclusivitate pe fasciştii maghiari. Transilvania de Nord devine un fel de paravan pentru asasinatele din Transnistria. Dar, aşa cum arată şi Jean Ancel, Antonescu a respins „soluţia finală”.

În România a existat o altfel de formă de nimicire – „românizarea”,

Inventată de legionari după modelul german de „arianizare”, această acţiune viza nu numai averile, bunurile de orice fel, intreprinderile evreilor, dar şi sufletele românilor nehotărâţi. Se inculca în sufletul românului ideea că evreul nu are dreptul la nimic, nici la avere, nici la existenţă. Aşezată peste antisemitismul teologic ( trădarea şi uciderea Mântuitorului) , prejudecata lipsei de drepturi pentru evrei a venit ca o ruptură fatală. Sebastian a fost unul dintre cei care au resimţit şi exprimat acut acest sentiment. Rezistenţa evreilor nu a fost organizată, pentru că la 31 martie 1938, regele Carol II a declarat ilegale toate partidele şi organizaţiile, inclusiv Federaţia Uniunilor Comunităţilor Evreieşti, alcărei lider era dr. W. Filderman. Sioniştii şi-au păstrat forma de organizare până în 1942. Dar nici Zissu, nici Filderman nu au scăpat de campanii susţinute de calomniere şi persecuţie. Cei mai vehemenţi erau legionarii, până când au fost eliminaţi din viaţa politică, evreii fiind, desigur, invinuiţi că au influenţatpoziţia lui Asntonescu. De fapt Hitler nu mai avea nevoie de legionari, decât pentru a-l şantaja pe general, la nevoie. Se crede că printre legionari s-au strecurat şi agenţi sovietici, dar datele sunt insuficiente. În privinţa aplicării măsurii de a obliga pe evrei să poarte semnul galben, distinctiv, cum se introdusese în Germaniaşi în teritoriile ocupate de nazişti, în România ea a fost introdusă apoi retrasă la intervenţia Şef Rabinului din 1941, dr. Alexandru Şafran, care i-a scris Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române. A fost o victorie , cel puţin morală.

La 16 decembrie 1941, FUCE a fost dizolvată a doua oară, după primul act al regelui Carol II. In locul acesteia a apărut Centrala Evreilor, în care au intrat pe lângă Nandor Ghingold, sioniştii Mişu Benvenisti, dr. Th Lavy,ca şi un reprezentant al fostului FUCE, deci al lui Filderman, David Rosenkranz. Agent al Gstapo era Gruenberg-Willman. A.L.Zissu s-a opus oricărei colaborări cu Cenrala Evreilor şi avea dreptate. Recensământul efectuat la ordin de către CE avea drept scop pregătirea deportărilor planificate de Eichmann pentru evreii din România. La procesul criminalului german, de la Ierusalim, din 1960-1961, acest fapt a fost dovedit. Cei doi Antoneşti, generalul şi juristul, s-au mulţumit cu banii primiţi de la evrei, suma fiind rotunjită şi de baronul Neumann din Arad, un catolic cu ascendenţă evreiască. Marius Mircu a scris mult despre „realizările” Centralei Evreilor în domeniul învăţământului, social, dar acestea se datorau mai mult temerii Conducătorului de soarta care îl aştepta dacă Grmania pierdea războiul, ceea ce s-a şi întâmplat.

La toate aceste aspecte se adaugă activitatea neîntreruptă a Teatrului Evreiesc Baraşeum, apariţia sporadică a unor publicaţii evreieşti ( Renaştetrea Noastră, Gazeta Evreiască, ş.a.), expoziţiile unor pictori evrei, fie indivduale, fie colective , despre care a scris Mihai Pelin în cartea „Deceniul prăbuşirilor (1940-1950)” – Ed. Compania(2005).

În concluzie, noi nu vom afirma niciodată că în România nu a fost Holocaust, dar specificul politicii antonesciene, relaţiile evreo-române au făcut din acest Holocaust un fenomen „asimetric” , cum se exprima JeanAncel. În timp ce în Germaniaşi pe toate teritoriile ocupate de Germania nazistă s.a aplicat SOLUŢIA FINALĂ, în România a existat o oscilaţie între entuzismul pro- german şi temerea pierderii războiului, iar jaful şi mita şi-au făcut lucrarea conform unor vechi obiceiuri. Evreii din România nu au organizat o rezistenţă reală, cum a fostîn Polonia, pentru că pericolul exterminării nu părea iminent.

Negaţioniştii nu au nici un motiv să se laude cu spiritul „tolerant” al lui Ion Antonescu. Nici nu se poate pune astfel chestiunea. Dar nuanţele sunt mereu necesare în a aprecia un fenomen istoric.



Boris Marian

Marcel Iancu

Marcel Iancu – artistul total






Alături de Brâncuşi, Ţuculescu, Victor Brauner şi alte nume pregnante în arta românească şi universală, poate fi pus cu cinste Marcel Iancu, originar din România, artist plastic, arhitect, participant entuziast la mişcarea de avangardă europeană care datorează atât de mult românilor. Într-un catalog de expoziţie în Israel, Jean(Hans) Arp, alt pictor renumit aducea, în 1957 elogii acestui creator permanent de nou, de evoluţie şi revoluţie în artă.

S-a născut la Bucureşti,la 21 aprilie 1895, în 1912 a înfiinţat revista SIMBOL, cu Tzara şi Vinea, a început să se afirme ca artist alături de Arp, Tzara, Hugo Ball, Huelsenbeck, Ennings, Slodki, fondând în 1916, la Cabaretul VOLTAIRE din Zuerich, vestita mişcare DADA. În anul următor se asociază la mişcare Klee, Picabia, Modigliani, Longanesi, Marinetti, Picasso, Kokoschka, Braque, Eggeling, Van Rees, Giacometti, ş.a. În 1919 publică, împreună cu Giacometti, Richter, Arp, Tauber, manifestul „ Zuerich 1919”, al „artiştilor radicali”, militând pentru arta abstractă. Acum se implică, prin scris suprarealiştii Breton., Aragon, Perret, Soupault, Eluard ( avea să adere la PCF), pictorii dadaişti asimilând suprarealismul. Nu trec doi ani şi în 1921, dadaiştii se rup de suprarealişti . Marcel Iancu îşi urmează propria cale, expune la Amsterdam, Paris, Varşovia, Berlin.

În 1924 se află la Bucureşti, fondează „Contimporanul” cu Ion Vinea, I.G.Costin (Jacques Costin). ş.a. Colaborează cu Militza Petraşcu, Margareta Sterian, Maxy, Victor Brauner, Mattis Teutsch, înfiinţează cu aceştia grupări ARTA NOUĂ, CRITERION.

Părăseşte România în 1941, ca urmare a ascensiunii legionarilor, stabilindu-se în 1942 la Tel Aviv, unde înfiinţează gruparea „ORIZONTURI NOI”. În 1953 fondează „satul artiştilor” la Ein Hod, care este astăzi un loc de pelerinaj pentru iubitorii de artă plastică. ÎN 1952 participă la Bienala de la Veneţia., iar în 1957 conduce pavilionul de artă israeliană la Bienala de la Sao Paolo din Brazilia.

Între anii 1932-1984 au avut loc expoziţii peronale Marcel Iancu (Janco) la Bucureşti,New York, Tel Aviv, Milano, Roma, Paris, Geneva, Zuerich, este distins cu premiul ISRAEL, se remracă în domeniul reliefurilor policromatice, ceramicii, sculpturii cu diverse materiale. Marcel Iancu a fost un artist total. Ca şi Picasso, surprindea în câteva linii chipurile prietenilor. Ca arhitect este autorul a 18 imobile din Bucureşti, în zonele de la Şosea, Hala Traian, din Centru, ca de pildă clădirile lui Jean Fuchs din str. Negustori, a Clarei Iancu, a doua sa soţie, din str. Caimatei, a bancherului Solly Gold din str. Hristo Botev, ş.a.

Martor al rebeliunii din Bucureşti, Marcel Iancu ne-a lăsat gravuri, desene, iar izgonirea legionarilor de la putere nu i-a dat nici o garanţie pentru propria libertate, ceea ce l-a determinat să părăsească ţara. A colaborat cu nenumărate publicaţii româneşti, evreieşti, din alte ţări, a fost o celebritate. Militza Petraşcu ne-a lăsat un expresiv bust al lui Marcel Iancu, din tinereţe. În 1936, Ion Barbu, afiliat temporar la Legiune( purta cămaşă verde), i-a spus lui Iancu – „Eşti genial, păcat că eşti jidan”, la care a venit replica – „Şi tu eşti armean”. După aceea ei nu s-au mai întâlnit. Poate că Barbu a regretat ieşirea. Un articol edificatot pentru rergăsirea sa în patria strămpşilor este „Arta mea şi sionismul”., în care face o frumoasă evocare a locurilor natale, explicând sug aspect politic şi naţional pasul făcut în 1941. În Israel s-a bucurat de cel mai mare respect, anual se întrunesc oameni de cultuzră, artişti pentru a-i omagia opera, lucrprile sale constituie obiecte de studiu. Tristan Tzara a spus despre Marcel Iancu – „Oul de fier s-a transformat în ou de aur”. Este omagiul părintelui DADA -ismului, dar ne asociem la o admiraţie, credem, unanimă.







BORIS MARIAN