Umbrele trecutului

Umbrele trecutului în România de azi






Cineva o să spună că am ales un titlu pretenţios. Să vedem. Care trecut şi ce umbre, că nu de Mircea Vodă este vorba, nu?

După reformatorul Cuza-Vodă, poate prea grăbit cu reformele, prea autocrat într-o ţară abia reunită, a urmat Carol de Hohenzollern, un pragmatic, cu intenţii şi realizări indiscutabile pe plan politic, economic, mai puţin social. Cultura română devine o realitate a modernităţii, europenismului. Dar xenofobia se lăţeşte prin mediile burgheze mijlocii, intelectualilor mai puţin realizaţi. Eminescu se exprimă tranşant împotriva „invaziei” evreilor din Galiţia. Pentru cine nu ştie, trebuie explicat motivul - introducerea obligativităţii serviciului militar de lungă durată ( 15-20 de ani) în Rusia pentru toţi locuitorii, inclusiv evrei, tendinţa de marginalizare a evreilor spre hotarele imperiului rus, înspre Vest, acestea sunt motivele. No comments. Răscoala de la 1907, un ecou al revoluţiei ruse de la 1905, a arătat că sistemul nu funcţiona chiar pe palier european. Finalul Primului Război Mondial aduce România la situaţia de a deveni o ţară relativ importantă, România Mare nu mai este o uniune de voievodate. Evreii primesc drepturi cetăţeneşti prin Constituţia de la 1923, cu toată opoziţia liberalilor conduşi de Brătieni. Cineva o să întrebe- dar ce ai monşer că tot vorbeşti de evrei? Răspuns- atitudinea faţă de o minoritate naţională , în speţă evreii, sunt un barometru al democraţiei politice şi sociale. Mai mult- în 1939 în România erau oficial înregistraţi circa 800.000 de evrei, în realitate fiind aproape un milion. După Polonia, România era ţara cu cei mai mulţi evrei din Europa, exceptând URSS, care era o ţară euro-asiatică. Dar România avea o bogăţie râvnită de mulţi – petrolul. Germania nazistă avea ochii aţintiţi pe acest petrol. Carol II nu ştie să jongleze cu Hitler, iar URSS pune ochii pe ceea ce le-a aparţinut ruşilor înainte de 1918 , Basarabia, vechi pământ al Moldovei, dinainte de Ştefan cel Mare. La începutul lunii septembrie 1940 în România se instaurează a patra dictatură militară din Europa, după cea din Ungaria, Italia, Germania şi Spania. Legiunea, o organizaţie ultraortodoxă şi ultranaţionalistă, având legături incontestabile cu fasciştii italieni şi cu naziştii din Germania îşi vede visul cu ochii – este la Putere. Dar puterea politică nu este pentru Legiune. Lipsită de oameni politici, eterogenă, având membri din intelectualitatea de vârf, dar şi mulţi lumpeni, oameni lipsiţi de orice pregătire, unii certaţi cu legea, alţii obsedaţi psihic, extremişti fără nici un scrupul, Legiunea s-a dovedit un element de dezechilibru constatat nu numai de Şeful Statului, generalul Antonescu, dar şi de misiunea germană la Bucureşti. Hitler îi dă mână liberă lui Antonescu, iar acesta, profitând de rebeliunea absolut nebunească, însoţită de un pogrom dintre cele mai oribile din istoria Capitalei şi a ţării, lichidează Legiunea, ceea ce regele Carol II, cel care a ordonat asasinarea lui Codreanu, nu a reuşit. Războiul cu URSS, motivat sub aspectul dreptului istoric, este o nebunie a generalului Antonescu. Abia în septembrie 1942, Antonescu a înţeles că nu a fost decât o piesă în mecanismul celui de al doilea război mondial. El a deportat 150.000 de evrei în Transnistria, a trimis trupele române slab echipate şi slab instruite până la Volga. Execuţia din 1946 a lui Antonescu şi a unor acoliţi a transformat cariera autoproclamatului mareşal într-un mit. Antonescu nu a reuşit să-l convingă pe Hitler să-i redea Ardealul de Nord, a livrat petrolul necesar Germaniei naziste, nu a fost un aliat forte pe plan militar din cauza slăbiciunii armatei române, a fost vinovat de moartea a cel puţin 400.000 de militari români, la care se adaugă civilii, în mare parte evrei. Nu facem aici statistisi. Nu există familie evreiască din Moldova de Nord, Basarabia, Bucovina, care să nu aibă o rudă, mai multe, ucise dincolo de Prut şi de Nistru. Personal am dreptul să-l acuz de moartea bunicilor mei. Dar nu scriu aici despre rudele mele. Merg mai departe.

Anul 1944 înseamnă ocuparea României de trupele sovietice, apoi a urmat sovietizarea în forţă din anii 1944-1953, după care a început, prin dispariţia unuia din marii călăi ai istoriei, I.V. Stalin, un oarecare „dezgheţ” ( expresia lui Ilia Ehrenburg). Dacă Gheorghiu- Dej a încercat o îndepărtare de influenţa Moscovei ( începând din 1958), Ceauşescu a introdus o dictatură neo-stalinistă şi totodată o politică anti-moscovită. El a permis şi un oarecare cult al lui Antonescu, a încurajat un antisemitism mascat de tip stalinist, etc.

Ce se întâmplă astăzi? Unu - apariţia unor rechini care se laudă că au adus capitalismul, de fapt o economie a jafului legalizat sau nelegalizat, distrugerea structurilor de bază în industrie, agricultură, educaţie, asigurări sociale, medicale, cultură. Doi – reînvierea fantomelor legionare prin înfiinţarea Noii Drepte, a altor grupări obscure, concurente, înjosirea adevăratei democraţii politice,etnice prin propaganda ultranaţionalistă a Partidului România Mare, exacerbarea cultului mareşalului Antonescu, pe care, din păcate, mulţi

români îl consideră un erou naţional de talia lui Mihai Viteazu de nu mai mult. Formal, dar numai formal, a fost condamnat Holocaustul evreilor din România, prin Raportul Comisiei Wiesel, dar oricine poate spune cu inima „împăcată”- pe teritoriul României de azi nu a fost ucis nici un evreu. Da, dar Antonescu a administrat un teritoriu mult mai mare, a ucis chiar la Odessa circa 20.000 de evrei care nu au pus nici o bombă. A fost o bombă, ca în anecdota cu automobilul, dar nu evreii au pus-o , ci lucrătorii NKVD. Ce contează?

Al doilea act formal a fost condamnarea crimelor comunismului, prin Raportul Comisiei Tismăneanu. Ce a primit Tismăneanu ca răsplată? Atacuri în presă cu vădit caracter antisemit. Era normal. Păi şi Wiesel şi Tismăneanu, e prea mult. Insuportabil. Se supără rromânul verde al lui Caragiale.

Un aspect cu totul inedit este cultul pentru orientarea de dreapta. Logic, dacă desfiinţezi stânga, nu mai există nici dreapta. Un cronicar tânăr, premiat recent de Academia Română, Sorin Lavric, scria în „România literară” nr. 26 din 2010 - „ riguros vorbind, stânga nu poate naşte decât timorări şi mediocrităţi”. În antichitate , Democrit era de stânga, aş spune eu, prin extrapolare, Iisus Christos, Mântuitorul creştin era de stânga,aş spune eu, o spun, cred, şi alţii. Ce înseamnă stânga? În mintea lui Lavric, dar nu numai a lui, stânga înseamnă exact ceea ce nu a fost, adică Stalin , Mao, Dej, Ceauşescu. Fidel, etc.

Dar în Europa există o stângă socialistă, la fel şi în alte locuri. Este o atitudine democratică a nega valorile stângii? Etimologic, democraţie înseamnă puterea demosului, a poporului, a oamenilor liberi, dar neavuţi. Altfel ajungem la OLIGARHIE. Iar oligarhie au creat şi aşa zişii comunişti, începând cu Lenin. Eu am un respect, teoretic vorbind, pentru comuniştii utopici, care nu vorbeau despre dictatura proletariatului, partid comunist, etc. De la noţiunile de partid şi dictatură a pornit tot răul. Umbrele trecutului apasă greu. Unii intelectuali caută soluţii noi, alţii se întorc, deşi tineri, la un trecut plin de accidente. În „Contemporanul” am găsit de curând o sintagmă foarte reuşită- „bolşevismul anticomunist”. Cine nu este cu noi, este împotriva noastră, cine nu este de dreapta, este comunist. Mare prostie.

Dacă tânărul Lavric ar fi fost născut, să zicem în 1950, cred că ar fi fost şi pecerist, aşa, de nevoie, că are ambiţie şi e bine că o are. Doar că a început să gândească la modul „conului Leonida”, eufemistic vorbind. Mă gândesc şi la „Tempora”. Bunilor cititori, salut.



BORIS MARIAN