Totuși, n-au fost singuri
În anul 2005 a apărut la Ed. Universal- Dalsi din București o carte despre solidaritatea intelectualității române și evreiești în anii 1900-1940, cu titlul „ Totuși, n-au fost singuri”, ediție îngrijită de Maria Marian, directoarea editurii. Este o carte rară sub aspectul tematicii, care, din păcate nu a fost prea mult comerntată în presa culturală. Ca
redactor la o publicație a etniei evreiești din România, mă simt obligat să reiau anumite capitole care sunt și vor fi actuale nu numai pentru societatea românească, dar și pentru oricare țară în care multietnicitatea, multiculturalismul sunt realități de neignorat. De altfel, există, oare, țări cu o populație mono-etnică? Nu credem.
„ Unchiul meu avea un atelier de pălării. Familia mamei se numea Solomon. Nu cred să fi fost evrei, deși aveau un talent grozav la afaceri și negustorie. Dar se știe că , după o conviețuire îndelungată, neamurile încep să semene între ele. Erau și ciobani, iar în satul lor de munte, erau numai nume biblice – Avram, Lazăr, Aron”, scrie editorul.
Jurnalistul longeviv Marius Mircu, decedat cu circa un an în urmă, în Israel ( fratele lui Solomon Marcus, Marcel Marcian) scria – ” Nu este, oare, simbolic că tatăl meu se odihnește în cimitirul din Bacău, iar mama mea în cimitirul din Așkelon?”.
Moses Gaster a fost unul dintre primii folcloriști din România și un filolog de înaltă cultură, prieten cu Eminescu, participant la ședințele „Junimii”, conduse de Titu Maiorescu, invitat de onoare, în mai multe rânduri, la Castelul Peleș, de către regele Carol I, primit în Academia Română în 1929, la propunerea lui Sextil Pușcariu, după ce în 1885 a fost expulzat pentru insistente manifestări în favoarea emancipării evreimii din România ( dreptul la cetățenie a fost recunoscut pentru evrei abia în 1919 și stipulat în Constituția din 1923) .
De folclorul român s-a ocupat și savantul Moses Schwarzfeld, fiul unui învățat și frate cu alți doi oameni de cultură, aceștia fiind unchi ai poetului B. Fundoianu. Constantin Graur a fost un jurnalist cunoscut, iar printre filologii de frunte în România se numără Tiktin, Șăineanu, Byck. Alexandru Graur, Lucia Wald, ș.a. Alexandru Macedonski a condus un timp o revistă de cultură evreiască, deși nu avea decât darul de scriitor și simpatia pentru evrei, fără a stăpâni noțiuni de bază în iudaism. La „Literatorul” au fost publicate scrieri ale unor autori evrei, la fel cum avea să procedeze mai târziu Arghezi, în „Bilete de papagal”. Mihail Sadoveanu a avut relații strânse cu intelectuali evrei, a scris o nuvelă de excepție, „Haia Sanis”, a fost un om de mare cultură și umanist. C. Rădulescu – Motru a combătut ultranaționalismul propagat de publicația ” Neamul Românesc”, dovedind o înțelegere a ideii de pluralism în cultură și în societate.
Actrița Agatha Bârsescu, o celebritate în lumea teatrului a fost primită cu emoție de evreii din SUA, originari din România. Era în anii 30, iar actrița a redat aceste momente în „ Memoriile ” publicate la întoarcerea din turneu. Isabela Sadoveanu, una din fiicele scriitorului a publicat un studiu despre romancierul evreo-englez Israel Zangwill ( 1864-1926), ale cărui scrieri au fost traduse în românește., autorul vizitând România.
În 1911 ia ființă Editura Uniunii Evreilor Pământeni, care publică la inaugurare o scriere, „Cuza Vodă și Mihail Kogălniceanu în chestiuneaas evreiască”. În același timp, Ovid Densușianu semna un articol „ Despre sprijinul acordat de „străini” culturii române”. Filantropul Jacques Elias lasă prin Testament întreaga avere imobiliară Academiei Române,altor așezăminte publice. Spitalul Elias a fost rechiziționat în 1948 de regimul comunist și retrocedat Academiei după 1989.
În 1924, Nicolae Iorga elogia public acest gest, reproșând conaționalilor cu stare că nu urmează exemplul familiei Elias. În lumea intelectuală românească se bucurau de atenție și aprecieri H. Sanielevici, Iosif Brucăr, nume care după 1944 asu început să fie îngropate în uitare de către noii „stăpâni ” ai culturii, care erau înainte de toate comuniști, renegându-și apartenența etnică ( inclusiv tradiția religioasă), română, maghiară, evreiască, etc.
În 1920, I.E. Torouțiu aducea laude celor care au tradus din română în idiș o seamă de autori români. Același gest îl făcea Nicolae Iorga adresându-se unui împătimit traducător și om de cultură S. Segall. Se știe cu numeroase poeme ale lui Eminescu au fost traduse în idiș, apoi în ebraică, astăzi fiind în circulație mai multe variante, în Israel. Unul dintre cei mai constanți prieteni ai evreilor, în plan cultural a fost Iordan Chimet, care a publicat și antologii de autori evrei. El a condamnat rasismul, ultraortoxismul lui Nae Ionescu, ș.a.. ”Un sionist creștin” a fost numit scriitorul și preotul
Gala Galaction.
Turneul Trupei de actori evrei din Vilna ( Lituania) din 1923-1924 a fost un triumf semnalat cu elogii în presa românească. Ion Marin Sadoveanu a scris cu entuziasm despre acest turneu. Tudor Arghezi își exprima admirația pentru regizorul Iakob Sternberg, venit din Rusia.
Se știe că primul teatru evreiesc stabil, din lume a fost înființat la
Iași, în 1876. La fiecare deceniu au avut loc festivaluri aniversare, la care participau personalități din România și din străinătate. Un om apropiat de lumea culturală evreiască a fost Geo Bogza, constant apărător al drepturilor etniei evreiești, adversar al oricărei discriminări. Revista „Adam” condusă de I. Ludo, apoi de Miron Grindea a atras numeroși colaboratori români de prestigiu..După 1944, revista și-a mutat sediul la Londra. Paul Zarifopol ascris cu multă înțelegere despre specificul poeziei lui Heine, despre filonul iudaic al creației sale. Arghezi a făcut un portret impresionant creatorului sionismului politic, Th. Herzl. Tot el a scris despre liderul sionist din România, scriitorul A. L. Zissu ( care după 1948 a fost condamnat la temniță grea și a murit, bolnav, în 1956, în Israel).
Tot Paul Zarifopol a scris un studiu despre istoricul Josephus Flavius, numindu-l cu înțelegere „subversiv”. Galaction, E. Lovinescu, N.D. Cocea, G. Trancu-Iași, Dragoș Protopopescu, Eugen Heroveanu, Demostene Botez, Zaharia Stancu , Perpessicius, .Petre Andrei, Eugen Filotti, ș.a. au adus elogii contribuției unor cărturari și scriitori evrei, condamnând deschis ultranaționalismul de sorginte fie autohtonă ( cuzismul, legionarismujl) , fie de influență germană, nazistă. Criticul G. Călinescu a fost violent atacat că a publicat în 1940 , an de răscruce pentru România, „Istoria literaturii române”, în care a inclus cu sau fără elogii, autori de origine evreiască. Campioni ai acestor atacuri erau Nicolae Roșu, Ilie Rădulescu, oameni cu vederi declarat legionare.
Cartea se oprește la anul 1940, dar nu este deloc lipsit de interes să aflăm despre politica regimului comunist de „reformare” a culturii române, prin nivelarea, desființarea unei bune tradiții multiculturale, decăderea în național-comunism a mult trâmbițatului „internaționalism proletar”, care reprezenta un real pericol pentru viața politică, socială, culturală a unor întregi popoare aduse cu forța în „lagărul socialist”. Merită să fie studiate și aceste aspecte.
Boris Marian
Religie și politică
Religia și politica – două capitole
Orice religie este bună, dacă nu propovăduiește batjocorirea ființei umane, omorul, ș.a. În epoca modernă, nici un om religios, cu unele excepții, cum ar fi sataniștii, alți sectanți de acest fel, nu aprobă omorul, opresiunea, sărăcia, nefericire, dimpotrivă. Este adevărat că Vechiul Testament cuprinde episoade reprobabile, dar teologii au știut să extragă ceea ce este în folosul păcii, armoniei. La fel și Coranul, ca și scrierile sacre din India, China, Japonia, etc. Eliade nu a făcut o analiză sub aspect etic, nici nu era obiectul cercetărilor sale. Nu a ocolit subiectul, dar nici nu a pus verdicte, concluzii.
Oricare religie începe cu unul sau mai mulți propovăduitori, profeți,
apoi apar formele de organizare , de structurare socială. De aici până la politică nu mai este decât un pas. Vechii evrei au creat regatul, iar după distrugerea Templului, în Diaspora rabinii au avut și rolul de judecători, de reprezentanți ai obștii în fața autorităților. Astăzi, Israelul, deși este un stat bazat pe principii democrate, are destule probleme cu ultrareligioșii, care se amestecă și presează asupra politicii statale.
Creștinismul a trecut de la faza de. intens prozelitism, în primele trei secole de la Nașterea Mântuitorului, la organizarea în Orient, în Armenia, apoi în Bizanț, în Italia a Bisericii , care din secolul XI s-a divizat în două mari ramuri – Biserica Catolică și cea Ortodoxă. Catolicii au un centru religios și politic totodată – Vaticanul, în fruntea sa fiind Papa de la Roma, ortodocșii s-au organizat în limite statale, zonale, tradiționale, etc. Patriarhul și Mitropoliții stau în fruntea acestor forme de organizare. Nu se poate spune că Biserica atât Catolică, la fel și Ortodoxă nu au avut și nu au un important rol politic. Catolicii au inițiat cruciadele, au înființat ordinele, au contribuit la cucerirea Americilor, iar într-o etapă recentă, Papa Ioan Paul II a avut un rol de seamă în pregătirea răsturnării regimurilor comuniste. În România , Patriarhul Miron Cristea a fost numit prim-ministru de regele Carol II, în timpul dictaturii sale personale. După război, PCR-PMR-PCR a făcut presiuni și a infiltrat informatori în rândul preoților. Oficial, Biserica Ortodoxă nu s-a implicat în politică.
Tot ce am menționat până acum nu se referă la islamism. Profetul Mahomed a fost un cuceritor, urmașii săi au creat un imperiu, care s-a fărâmițat treptat, fiind apoi înlocuit de imperiul otoman, cu aceeași religie, islamică. Astăzi, extremismul islamic, care a denaturat sensul religios, politizând la saturație anumite prevederi din Coran devine un pericol pentru Europa, America, Rusia. Petrolul joacă un rol decisiv în extinderea influenței extrem-islamiste. Nici țările civilizate nu au o politică foarte coerentă, fiecare căutând să obțină avantaje economice cu orice risc. Libia și Iranul sunt declarat state islamice, Pakistanul, Turcia se află sub presiunea internă a extremiștilor..Egiptul a început să devină o problemă pentru toată lumea.
Acesta este rezultatul îndepărtării religiei de scopul ei spiritual și a intoxicării unor mari mase de oameni săraci cu sloganuri egalitariste și anarhiste. Singura soluție ar fi apropierea dintre religii, nu prin asimilare, ci pluralism, prin acceptarea lui Abel de către Cain. Prin reînfrățire. Am uitat că suntem frați.
Boris Marian
PS. Se făcea că eram într-o închisoare fără ziduri, fără gratii, zăbrele, gardieni. Eram urmărit, eram neiubit, trebuia să fiu politicos.. Primeam o palmă, spuneam mersi. Un picior în fund – mersi. Vocea mea nu exista, majoritatea are întodeauna dreptate. Ceri scuze că exiști.
Este impresia mea după „Cel mai iubit dintre pământeni”, cu Ștefan Iordache în rolul lui Petrini. ”
Orice religie este bună, dacă nu propovăduiește batjocorirea ființei umane, omorul, ș.a. În epoca modernă, nici un om religios, cu unele excepții, cum ar fi sataniștii, alți sectanți de acest fel, nu aprobă omorul, opresiunea, sărăcia, nefericire, dimpotrivă. Este adevărat că Vechiul Testament cuprinde episoade reprobabile, dar teologii au știut să extragă ceea ce este în folosul păcii, armoniei. La fel și Coranul, ca și scrierile sacre din India, China, Japonia, etc. Eliade nu a făcut o analiză sub aspect etic, nici nu era obiectul cercetărilor sale. Nu a ocolit subiectul, dar nici nu a pus verdicte, concluzii.
Oricare religie începe cu unul sau mai mulți propovăduitori, profeți,
apoi apar formele de organizare , de structurare socială. De aici până la politică nu mai este decât un pas. Vechii evrei au creat regatul, iar după distrugerea Templului, în Diaspora rabinii au avut și rolul de judecători, de reprezentanți ai obștii în fața autorităților. Astăzi, Israelul, deși este un stat bazat pe principii democrate, are destule probleme cu ultrareligioșii, care se amestecă și presează asupra politicii statale.
Creștinismul a trecut de la faza de. intens prozelitism, în primele trei secole de la Nașterea Mântuitorului, la organizarea în Orient, în Armenia, apoi în Bizanț, în Italia a Bisericii , care din secolul XI s-a divizat în două mari ramuri – Biserica Catolică și cea Ortodoxă. Catolicii au un centru religios și politic totodată – Vaticanul, în fruntea sa fiind Papa de la Roma, ortodocșii s-au organizat în limite statale, zonale, tradiționale, etc. Patriarhul și Mitropoliții stau în fruntea acestor forme de organizare. Nu se poate spune că Biserica atât Catolică, la fel și Ortodoxă nu au avut și nu au un important rol politic. Catolicii au inițiat cruciadele, au înființat ordinele, au contribuit la cucerirea Americilor, iar într-o etapă recentă, Papa Ioan Paul II a avut un rol de seamă în pregătirea răsturnării regimurilor comuniste. În România , Patriarhul Miron Cristea a fost numit prim-ministru de regele Carol II, în timpul dictaturii sale personale. După război, PCR-PMR-PCR a făcut presiuni și a infiltrat informatori în rândul preoților. Oficial, Biserica Ortodoxă nu s-a implicat în politică.
Tot ce am menționat până acum nu se referă la islamism. Profetul Mahomed a fost un cuceritor, urmașii săi au creat un imperiu, care s-a fărâmițat treptat, fiind apoi înlocuit de imperiul otoman, cu aceeași religie, islamică. Astăzi, extremismul islamic, care a denaturat sensul religios, politizând la saturație anumite prevederi din Coran devine un pericol pentru Europa, America, Rusia. Petrolul joacă un rol decisiv în extinderea influenței extrem-islamiste. Nici țările civilizate nu au o politică foarte coerentă, fiecare căutând să obțină avantaje economice cu orice risc. Libia și Iranul sunt declarat state islamice, Pakistanul, Turcia se află sub presiunea internă a extremiștilor..Egiptul a început să devină o problemă pentru toată lumea.
Acesta este rezultatul îndepărtării religiei de scopul ei spiritual și a intoxicării unor mari mase de oameni săraci cu sloganuri egalitariste și anarhiste. Singura soluție ar fi apropierea dintre religii, nu prin asimilare, ci pluralism, prin acceptarea lui Abel de către Cain. Prin reînfrățire. Am uitat că suntem frați.
Boris Marian
PS. Se făcea că eram într-o închisoare fără ziduri, fără gratii, zăbrele, gardieni. Eram urmărit, eram neiubit, trebuia să fiu politicos.. Primeam o palmă, spuneam mersi. Un picior în fund – mersi. Vocea mea nu exista, majoritatea are întodeauna dreptate. Ceri scuze că exiști.
Este impresia mea după „Cel mai iubit dintre pământeni”, cu Ștefan Iordache în rolul lui Petrini. ”
Mihail Bulgakov
Mihail Bulgakov, maestrul ( 1891-1940)
Mihail Bulgakov este unul dintre autorii care nu încap în nici un dicționar online sau tipărit. El trebuie citit. Dacă se poate, în original. Cine nu a auzit, cine nu a văzut filmul ” Maestrul și Margareta”? Dar de citit, mai puțini. Motto ( din „Faust”) - ”Eu sunt acea parte a Forței care dorește mereu să facă Răulși face Binele”. Cap . I – Nu discutați niciodată cu necunoscuți . Primele rânduri – „Odată, primăvara, la o oră de mare zăpușeală, la asfințit, pe strada Patriarșie Prudî din Moscova, au apărut doi cetățeni.”. Un început liniștit, gen Balzac. Dar apare un personaj diabolic. Următorul capitol ne duce în vremurile lui Iisus Cristos. Apoi revenim la zilele din viața autorului, care se decide că este nevoie de un accident cumplit – unul dintre personaje este decapitat de un tramvai, doar din cauză că o pată de ulei pe care nefericitul nu a observat-o, i-a provocat alunecarea sub șine. De aici totul devine fantastic, intervin forțe oculte, peronaje misterioase. În opera lui Bulgakov, davolul are un rol important. O povestire se intitulează „ Diavoliada”. Este doar un autor satiric
Bulgakov? Este un fantast? Un realist nemilos, ca în „ Belaia Gvardia”, ” Eu am ucis”.? Tot ce este posibil, unui mare artist nimic nu îi este străin. Curios este că însuși Stalin era fascinat de scrierile lui Bulgakov, se considera un adversar al vorbăriei goale, așa zis, intelectuale ( Stalin a ucis numeroși asemenea „vorbăreți”). Bulgakov nu era un călău, dimpotrivă. A scris despre Moliere o piesă usturătoare la adresa intrigilor omenești. O mare putere evocatoare se degajă din oricare text. În „Maestrul și Margareta”, scenele evanghelice ar putea alcătui o carte separată despre viața și moartea lui Iisus, mult peste ce s-a scris și s-a filmat de-a lungul secolului XX. ”Prosopul cu cocoș”, „ Viforul”, „ Morfeu”, ”Corbul roșu”, ”Însemnări pe manșetă”, „Lacul de rachiu”, „Ouăle fatale”, „ Inimă de câine”, sunt doar câteva titluri, din opera lui Bulgakov. S-a inspirat din Gogol, Briusov și, posibil, din fantaștii francezi. Era deopotrivă dramaturg și prozator neîntrecut. Nu vom analiza aici scrierile sale, ar însemna să scriem o carte. Vom aminti doar câteva date biografice necesare înțelegerii condițiilor în care a putut să apară acest genial creator.
Într-o antologie de povestiri satirice, în biografia scriitorului, s-au strecurat două erori – nu este născut în 1881, ci în 1891, iar la Moscova a ajuns în 1921, nu în 1919. A trăit numai 49 de ani, extrem de puțin pentru ceea ce avea de dăruit. S-a născut la Kiev, orașul care în anii războiului mondial și civil, a fost ocupat de germani, de moscoviți, de albi, de roșii, de naționaliști ucrainieni, de anarhiști, execuțiile s-au ținut lanț. Kievul a fost un oraș distrus și în al doilea război mondial, dar Bulgakov nu l-a mai apucat. În cultura rusă mai există un Bulgakov, Serghei, o personalitate, care nu este rudă cu scriitorul.
A fost medic, a profesat, o parte dintre povestiri sunt extrase din practica și viața de medic civil și militar. Din adolescență a fost atras de teatru, a fost împătimit de dramaturgie, fascinat de scenă, avea o vervă uluitoare, știa să improvizeze, interpreta ca un actor. Revoluția din februarie 1917 și apoi, cea bolșevică a divizat familia, autorul nu a aderat la nici una din tabere, a urmat, neutru, cursul evenimentelor. Nu a părăsit țara, deși prin anii 30 a cerut chiar „marelui Stalin” să-l lase să plece, pentru că era marginalizat. Stalin a citit câte ceva din scrierile lui Bulgakov și a fost impresionat de realismul acestuia, în special din „ Garda albă”, care a devenit și drama „ Zilele Turbinilor” ( autobiografic). „Armata de cavalerie” a lui Babel este o scriere paralelă cu ceea ce redat Bulgakov. Se apropie de lumea teatrului fiind primit în colectivul MHAT ( Teatrul Academic din Moscova), cel mai prestigios din Rusia. Scrie o dramă „ Fuga”, mult dezbătută în presă. Dogmaticii l-ar fi sfâșiat în bucăți, dar protecția stăpânului de la Kremlin l-a ferit de cine știe ce procese și deportări. În dramele dedicate lui Moliere și apoi lui Pușkin, se vede pe el însuși prins în mrejele intrigilor meschine și periculoase. Romanul care l-a făcut celebru, pentru care ar fi meritat desigur și Nobelul ( autorii din URSS nu au fost luați în seamă până la Pasternak), este „ Maestrul și Margareta”,. Pentru unii pare un roman amuzant, alții nu-l înțeleg, trimiterile la viața moscovită sunt atât de dense, încât ar fi nevoie de încă un volum cu note explicative, ca în „Comedia divină ” a lui Dante. Personajele lui Bulgakov amintesc izbitor de cele gogoliene, doar că poartă vârsta începutului de secol XX. Dacă ar fi trăit mai mult, Bulgakov ar fi fost pe prima treaptă a literaturii ruse din secolul său. Oricum rolul și importanța lui sunt de neignorat, iar iubitorii literaturii bulgakoviene se regăsesc în lume.
Boris Marian
Mihail Bulgakov este unul dintre autorii care nu încap în nici un dicționar online sau tipărit. El trebuie citit. Dacă se poate, în original. Cine nu a auzit, cine nu a văzut filmul ” Maestrul și Margareta”? Dar de citit, mai puțini. Motto ( din „Faust”) - ”Eu sunt acea parte a Forței care dorește mereu să facă Răulși face Binele”. Cap . I – Nu discutați niciodată cu necunoscuți . Primele rânduri – „Odată, primăvara, la o oră de mare zăpușeală, la asfințit, pe strada Patriarșie Prudî din Moscova, au apărut doi cetățeni.”. Un început liniștit, gen Balzac. Dar apare un personaj diabolic. Următorul capitol ne duce în vremurile lui Iisus Cristos. Apoi revenim la zilele din viața autorului, care se decide că este nevoie de un accident cumplit – unul dintre personaje este decapitat de un tramvai, doar din cauză că o pată de ulei pe care nefericitul nu a observat-o, i-a provocat alunecarea sub șine. De aici totul devine fantastic, intervin forțe oculte, peronaje misterioase. În opera lui Bulgakov, davolul are un rol important. O povestire se intitulează „ Diavoliada”. Este doar un autor satiric
Bulgakov? Este un fantast? Un realist nemilos, ca în „ Belaia Gvardia”, ” Eu am ucis”.? Tot ce este posibil, unui mare artist nimic nu îi este străin. Curios este că însuși Stalin era fascinat de scrierile lui Bulgakov, se considera un adversar al vorbăriei goale, așa zis, intelectuale ( Stalin a ucis numeroși asemenea „vorbăreți”). Bulgakov nu era un călău, dimpotrivă. A scris despre Moliere o piesă usturătoare la adresa intrigilor omenești. O mare putere evocatoare se degajă din oricare text. În „Maestrul și Margareta”, scenele evanghelice ar putea alcătui o carte separată despre viața și moartea lui Iisus, mult peste ce s-a scris și s-a filmat de-a lungul secolului XX. ”Prosopul cu cocoș”, „ Viforul”, „ Morfeu”, ”Corbul roșu”, ”Însemnări pe manșetă”, „Lacul de rachiu”, „Ouăle fatale”, „ Inimă de câine”, sunt doar câteva titluri, din opera lui Bulgakov. S-a inspirat din Gogol, Briusov și, posibil, din fantaștii francezi. Era deopotrivă dramaturg și prozator neîntrecut. Nu vom analiza aici scrierile sale, ar însemna să scriem o carte. Vom aminti doar câteva date biografice necesare înțelegerii condițiilor în care a putut să apară acest genial creator.
Într-o antologie de povestiri satirice, în biografia scriitorului, s-au strecurat două erori – nu este născut în 1881, ci în 1891, iar la Moscova a ajuns în 1921, nu în 1919. A trăit numai 49 de ani, extrem de puțin pentru ceea ce avea de dăruit. S-a născut la Kiev, orașul care în anii războiului mondial și civil, a fost ocupat de germani, de moscoviți, de albi, de roșii, de naționaliști ucrainieni, de anarhiști, execuțiile s-au ținut lanț. Kievul a fost un oraș distrus și în al doilea război mondial, dar Bulgakov nu l-a mai apucat. În cultura rusă mai există un Bulgakov, Serghei, o personalitate, care nu este rudă cu scriitorul.
A fost medic, a profesat, o parte dintre povestiri sunt extrase din practica și viața de medic civil și militar. Din adolescență a fost atras de teatru, a fost împătimit de dramaturgie, fascinat de scenă, avea o vervă uluitoare, știa să improvizeze, interpreta ca un actor. Revoluția din februarie 1917 și apoi, cea bolșevică a divizat familia, autorul nu a aderat la nici una din tabere, a urmat, neutru, cursul evenimentelor. Nu a părăsit țara, deși prin anii 30 a cerut chiar „marelui Stalin” să-l lase să plece, pentru că era marginalizat. Stalin a citit câte ceva din scrierile lui Bulgakov și a fost impresionat de realismul acestuia, în special din „ Garda albă”, care a devenit și drama „ Zilele Turbinilor” ( autobiografic). „Armata de cavalerie” a lui Babel este o scriere paralelă cu ceea ce redat Bulgakov. Se apropie de lumea teatrului fiind primit în colectivul MHAT ( Teatrul Academic din Moscova), cel mai prestigios din Rusia. Scrie o dramă „ Fuga”, mult dezbătută în presă. Dogmaticii l-ar fi sfâșiat în bucăți, dar protecția stăpânului de la Kremlin l-a ferit de cine știe ce procese și deportări. În dramele dedicate lui Moliere și apoi lui Pușkin, se vede pe el însuși prins în mrejele intrigilor meschine și periculoase. Romanul care l-a făcut celebru, pentru care ar fi meritat desigur și Nobelul ( autorii din URSS nu au fost luați în seamă până la Pasternak), este „ Maestrul și Margareta”,. Pentru unii pare un roman amuzant, alții nu-l înțeleg, trimiterile la viața moscovită sunt atât de dense, încât ar fi nevoie de încă un volum cu note explicative, ca în „Comedia divină ” a lui Dante. Personajele lui Bulgakov amintesc izbitor de cele gogoliene, doar că poartă vârsta începutului de secol XX. Dacă ar fi trăit mai mult, Bulgakov ar fi fost pe prima treaptă a literaturii ruse din secolul său. Oricum rolul și importanța lui sunt de neignorat, iar iubitorii literaturii bulgakoviene se regăsesc în lume.
Boris Marian
Abonați-vă la:
Postări (Atom)