Frida Kahlo – o viață ca un roman
Viață, copilărie, frumusețe, artă, violență, dragoste, boală, o „bogăție” de care Frida Kahlo a beneficiat cum a crezut de cuviință și cum a putut. Îi privesc chipul, amestec de amerindian cu european, sprincene groase, îmbinate deasupra nasului, privire semeață, buze senzuale, gât lung, puternic. Este un autoportret, artista se cunoștea perfect. În alt portret face retușuri. Dar este aceeași. Filmul despre Frida Kahlo avea multe calități, Salma Hajek este frumoasă dar nu era Frida Kahlo. Filmul nu a fost o reușită.
Tatăl Fridei, Karl Wilhelm Kahlo, devenit Guillermo Kahlo a ajuns în Mexic în 1890, venind din Germania. Frida s-a născut la 6 iulie 1907 , la Coyacan , în Mexic, mama fiind o băștinașă a acestei țări căutate, nu se știe din ce motive, de mulți europeni. Trăiau la marginea Capitalei, deși ambii părinți aveau descendenți cu poziții sociale bune. Bunicul din partea tatălui – giuvaergiu cu stare, cel din partea mamei – general . Mama avea o fire dominatoare și era o catolică ferventă. Dar avea și tainele ei, o iubire terminată tragic tot cu un german. Frida Kahlo a avut ce să moștenească de la ambii părinți. Tatăl a devenit un fotograf cunoscut în Mexic. Cânta la pian, avea înclinații artistice în mai multe domenii. Era o fire severă,închisă, dar îi citea pe Schopenhauer, Goethe, Schiller. Frida a fost o elevă eminentă, se pregătea pentru medicină. Avea un cerc de prieteni, mai mult băieți, erau adepți ai socialismului revoluționar, romantici, naționaliști. În 1910 a avut loc o revoluție în Mexic, condusă de Francisco Madero, care devenise un erou admirat de tineri. Un război civil de zece ani, până în 1920 și-a pus amprenta pe noua societate mexicană. Pancho Villa, Emiliano Zapata erau în admirația unei întregi generații. Confruntarea dintre europenism și tradiția indiană-mexicană se reflectă în cultură, în arte. La 17 septembrie 1925, Frida suferă un accident grav de circulație, tramvaiul în care se afla este sfărâmat, iar ea este cu greu salvată de la moarte, având multiple traumatisme. Este pecetea care a rămas în biografia ei, dar i-a dat și prilejul de a-și arăta tăria de caracter. A reținut scena, un coșmar în care ea era goală, acoperită de paiete aurii, provenite de la un călător vecin. Părinții nu i-au fost alături, îngroziți și convinși că fiica lor nu va scăpa cu viața. Alejandro Gomez Arias, primul iubit al Fridei a fost singurul sprijin moral. Recunoscătoare, i-a făcut un portret, era deja o pictoriță care se perfecționa pe parcursul anilor ei tineri. Frida citește mult, în special poezie din tezaurul european, chinez, ș.a., studiază pictura din Evul Mediu până în secolul XX. Convalescența este lungă, setea de cultură este mai puternică.
Definitorie pentru destinul pictoriței a fost întâlnirea cu Diego Rivera, cel mai important artist muralist din acea vreme, o celebritate internațională. Prin acesta, viața Fridei devine artă și arta-viață. Formau un cuplu ciudat – el masiv, înalt, Frida alături, semăna cu o vrăbiuță rănită. Dar aparențele înșeală - cea care domina era Frida, deși Diego a trăit și cu propria ei soră. În 1930, cuplul se stabilește o perioadă la San Francisco, cu ajutorul ambasadorului SUA. Treptat, atât Diego Rivera, cât și Frida vor deveni adversari ai stalinismului, vor rupe cu PC din Mexic, iar în 1937 îl vor cunoaște pe Trotzky, principalul adversar politic al lui Stalin. Se pare că Frida a fost scurt timp amanta exilatului, care se bucura de o mare popularitate.
Arta celor doi artiști diferă mult. Rivera iubea lucrările monumentale, Frida se menținea pe linia tradiționalist- naivă, extrem de expresivă, cu o mare varietate de culori. Era apreciată și este și astăzi, la peste jumătate de secol de la dispariția fizică. Unele lucrări amintesc și de Dali, de alți artiști ai epocii. Civilizația pătrundea în toate domeniile, poezia intimă nu o părăsea niciodată pe artistă, o antagonie ce i-a inspirat creația, reușind să o propulseze în atenția iubitorilor și specialiștilor în artele plastice nu numai din Mexic, dar și peste hotare, în SUA, Europa.
Andre Breton a scris că arta Fridei este „o bombă legată cu panglică”. În ciuda unei sănătăți cu totul precare( numeroase boli, avorturi spontane, dureri provocate de vechi sechele osoase), Frida lucrează cu mare dăruire, este interesată de orice eveniment politic, social, accidente, asasinate, faptele diverse, are o anume atracție față de morbid, ca urmare a propriilor experiențe de viață. Propriul chip o obsedează, este înfățișată adesea în tablouri. ”Este subiectul pe care îl cunosc cel mai bine”, scrie despre sine. Nickolas Muray, un fotograf de origine maghiară este omul care îl înlocuiește, un timp, pe Diego Rivera în viața Fridei. Tatăl ei avea și el ascendenți evrei maghiari.
Asasinarea lui Trotzky a produs o vie emoție în Mexic, poliția i-a bănuit și pe Frida și pe Diego Rivera, dar , se pare, ei nu au colaborat cu agenții Moscovei. Despre soția sa, Diego scria – „ V-o recomand, nu în calitate de soț, ci ca admirator entuziast al operei sale, acidă și tandră, dură ca oțelul, delicată și fină ca o aripă de fluture, plăcută ca un surâs, dar profundă și crudă ca amărăciunea vieții”. Sub influența lecturilor din Freud, pictează „ Moise”, un tablou ce va adăuga elogii în cariera Fridei Kahlo. Supusă unor intervenții chirurgicale repetate, obligată să poarte un corset, ca M. Blecher, scriitorul despre care scriam nu demult , Frida Kahlo nu întrerupe lucrul, fără a se feri să înfățișeze pictural aceste experiențe aproape inumane. „De ce aș dori picioare, dacă am aripi să zbor?” , scria în Jurnalul ei. Trăiește cu sedative, este tot mai suferindă și se stinge din viață în noaptea de 13 spre 14 iulie 1954, în brațele lui Diego Rivera. Acesta , după cremație, a înghițit un pumn de cenușă din trupul iubitei sale. A murit ca o regină, demnă, iubitoare. Interesantă este și corespondența cu numeroșii prieteni.
Boris Marian
Tzara -115
Teribilul Tristan Tzara- trist în țară – 115 ani
Este greu să scrii despre o celebritate precum Tzara, există sute, mii de articole, studii, reviste dedicate părintrelui DADA-ismului. Am să încerc doar o schiță de portret
literar fără pretenția de a aduce ceva nou, ci doar să adaug o rază unui portret cunoscut. S-au împlinit la 16 aprilie 2011 – 115 ani de la nașterea lui Sami Rosenstock, la Moinești, județul Bacău, unde , astăzi apare o revistă periodică redactată de un inimos cărturar , Vasile Robciuc. Revista are colaboratori din lumea largă, personalități culturale.
Sub pseudonimul de S. Samiro, cel ce se va numi mai târziu Tristan Tzara , el scoate o revistă încă în anii adolescenței, împreună cu Ion Vinea și Marcel Iancu ,„Simbolul”, apoi va colabora la „Noua Revistă Română”, „Chemarea”, „Contimporanul”, „ unu”, „ Azi”. Avangardist din primele manifestări, deși simbolismul nu i-a fost străin, a publicat volumul„ Primele poeme”, apoi „ Insurecția de la Zurich”, primul manifest DADA, reeditat de Sașa Pană în 1934, „ La Premiere Aventure Celeste de M. Antipyrine” ( 1916- Zurich), „ Vingt-cinq poemes” ( col. DADA, Zurich, 1918), „Cinema Calendrier du Coeur Abstraict” ( Paris-1920), „L”Homme Aproximatif” ( Paris-1931), multe alte lucrări, iar la Ed. Flammarion i-au apărut după moartea survenită în decembrie 1963 , „ Oevres completes”, în șase volume, aprox. 3600 de pagini. Fiul poetului, ChristopheTzara era atomist, nu cunoaștem situația sa în prezent.
În timpul războiului, Tzara a participat la Mișcarea de rezistență franceză, împreună cu alți artiști –suprarealiști, avangardiști. El era urmărit de Gestapo și pentru originea sa evreiască. Propaganda nazistă, ca și cea extremist-naționalistă au combătut avangardismul, considerându-l o „emanație a spiritului iudaic”.
Cei care au cunoscut cât de cât mișcarea DADA, au reținut puternicul accent pus pe imaginative, pe libertate a expresiei, însuși „Chanson DADA” pare un cântec de copii, astăzi mișcarea DADA nu a intrat în uitare, ea mai bucură numeroși simptizanți.
Numeroși artiști plastici s-au apropiat de Tzara și de DADA – Miro, Picasso, Max Ernst, Man Ray, Dali, Yves Tanguy, Brâncuși, Marcel Iancu, Leger, Matisse. Critica franceză l-a integrat pe Tzara, desigur, formal, în pleiada care începera cu Nerval și se încheia cu Soupault, dar Tzara a rămas original și singular. „Lumea s-a oprit la linia de plecare”, scria el cu mulți ani înainte de război, ironic, desigur.
În „Omul aproximativ ”scria – „Mi-ați lăsat tinerețea înfometată/ nimic n-a strivit floarea mirajului/nimic n-a oprit suflarea visului”. I-au fost prieteni, în ciuda unor diferențe de opinii, Andre Breton, Eluard, Aragon. În 1946 a vizitat Bucureștiul, fiind întâmpinat de Sașa Pană, Stephan Roll ( Gh. Dinu), Medi Dinu, Ion Pas, George Ivașcu, ș.a. Henri Behar, un critic important franbcez îl consider pe Tzara drept unul dintre cei mai importanți poeți ai culturii franceze și universale, ai secolului XX.
În Israel, la Ein Hod , există un Muzeu Ianco-DADA, înființat la inițiativa lui Marcel Iancu. Numeroși oameni de cultură români s-au ocupat de opera lui Tzara- Crohmălniceanu, Ulici, Petre Răileanu, Radu |Bogdan, Geo Șerban, Florin Manolescu , ș.a.
„Înainte de a fi meșteșug, arta este pasiune”, scria Tzara, „nu știi ce-I adevărat și ce nu/ ți se spune că e un hoț și-l împuști/nu știi ce-I adevărat/ pe urmă ți se spune că a fost un soldat”. Era un optimist, totuși – „ Oul de fier se preschimbă în aur”… „ Amprentele pașilor tăi invizibili pe mare/ ridică vremelnice pagoda de apă”… „ Din negru să extragem lumina”…„Arta în copilăria vremurilor a fost rugăciune”…„În om eu văd luna, plantele, întunericul, metalul, steaua, peștele”… ” Poetul stației ultime nu mai plânge”. Tzara nu este nici el „poetul stației ultime”, poezia nu are o ultimă stație.
Boris Marian
Este greu să scrii despre o celebritate precum Tzara, există sute, mii de articole, studii, reviste dedicate părintrelui DADA-ismului. Am să încerc doar o schiță de portret
literar fără pretenția de a aduce ceva nou, ci doar să adaug o rază unui portret cunoscut. S-au împlinit la 16 aprilie 2011 – 115 ani de la nașterea lui Sami Rosenstock, la Moinești, județul Bacău, unde , astăzi apare o revistă periodică redactată de un inimos cărturar , Vasile Robciuc. Revista are colaboratori din lumea largă, personalități culturale.
Sub pseudonimul de S. Samiro, cel ce se va numi mai târziu Tristan Tzara , el scoate o revistă încă în anii adolescenței, împreună cu Ion Vinea și Marcel Iancu ,„Simbolul”, apoi va colabora la „Noua Revistă Română”, „Chemarea”, „Contimporanul”, „ unu”, „ Azi”. Avangardist din primele manifestări, deși simbolismul nu i-a fost străin, a publicat volumul„ Primele poeme”, apoi „ Insurecția de la Zurich”, primul manifest DADA, reeditat de Sașa Pană în 1934, „ La Premiere Aventure Celeste de M. Antipyrine” ( 1916- Zurich), „ Vingt-cinq poemes” ( col. DADA, Zurich, 1918), „Cinema Calendrier du Coeur Abstraict” ( Paris-1920), „L”Homme Aproximatif” ( Paris-1931), multe alte lucrări, iar la Ed. Flammarion i-au apărut după moartea survenită în decembrie 1963 , „ Oevres completes”, în șase volume, aprox. 3600 de pagini. Fiul poetului, ChristopheTzara era atomist, nu cunoaștem situația sa în prezent.
În timpul războiului, Tzara a participat la Mișcarea de rezistență franceză, împreună cu alți artiști –suprarealiști, avangardiști. El era urmărit de Gestapo și pentru originea sa evreiască. Propaganda nazistă, ca și cea extremist-naționalistă au combătut avangardismul, considerându-l o „emanație a spiritului iudaic”.
Cei care au cunoscut cât de cât mișcarea DADA, au reținut puternicul accent pus pe imaginative, pe libertate a expresiei, însuși „Chanson DADA” pare un cântec de copii, astăzi mișcarea DADA nu a intrat în uitare, ea mai bucură numeroși simptizanți.
Numeroși artiști plastici s-au apropiat de Tzara și de DADA – Miro, Picasso, Max Ernst, Man Ray, Dali, Yves Tanguy, Brâncuși, Marcel Iancu, Leger, Matisse. Critica franceză l-a integrat pe Tzara, desigur, formal, în pleiada care începera cu Nerval și se încheia cu Soupault, dar Tzara a rămas original și singular. „Lumea s-a oprit la linia de plecare”, scria el cu mulți ani înainte de război, ironic, desigur.
În „Omul aproximativ ”scria – „Mi-ați lăsat tinerețea înfometată/ nimic n-a strivit floarea mirajului/nimic n-a oprit suflarea visului”. I-au fost prieteni, în ciuda unor diferențe de opinii, Andre Breton, Eluard, Aragon. În 1946 a vizitat Bucureștiul, fiind întâmpinat de Sașa Pană, Stephan Roll ( Gh. Dinu), Medi Dinu, Ion Pas, George Ivașcu, ș.a. Henri Behar, un critic important franbcez îl consider pe Tzara drept unul dintre cei mai importanți poeți ai culturii franceze și universale, ai secolului XX.
În Israel, la Ein Hod , există un Muzeu Ianco-DADA, înființat la inițiativa lui Marcel Iancu. Numeroși oameni de cultură români s-au ocupat de opera lui Tzara- Crohmălniceanu, Ulici, Petre Răileanu, Radu |Bogdan, Geo Șerban, Florin Manolescu , ș.a.
„Înainte de a fi meșteșug, arta este pasiune”, scria Tzara, „nu știi ce-I adevărat și ce nu/ ți se spune că e un hoț și-l împuști/nu știi ce-I adevărat/ pe urmă ți se spune că a fost un soldat”. Era un optimist, totuși – „ Oul de fier se preschimbă în aur”… „ Amprentele pașilor tăi invizibili pe mare/ ridică vremelnice pagoda de apă”… „ Din negru să extragem lumina”…„Arta în copilăria vremurilor a fost rugăciune”…„În om eu văd luna, plantele, întunericul, metalul, steaua, peștele”… ” Poetul stației ultime nu mai plânge”. Tzara nu este nici el „poetul stației ultime”, poezia nu are o ultimă stație.
Boris Marian
Victor Brauner și poezia
Victor Brauner –un inspirat și inspirator între poeți
Am în față două albume excelente dedicate lui Victor Brauner – unul apărut la Editura ARC-2000, semnat de regretata Amelia Pavel și celălalt la Editura Hasefer-2004, semnat de poetul Emil Nicolae, din Piatra Neamț. Cinste alcătuitorilor și editorilor. ”Există mai multe suprarealisme, cu surse, programe și roluri diferite”, scrie Amelia Pavel, referindu-se și la diversitatea mișcării DADA. Însăși opera lui Brauner a evoluat în timp, astfel că nu putem vorbi în termeni categorici și definitivi nici astăzi despre ceea ce au adus nou poeții, prozatorii, artiștii plastici din „marea revoluție avangardistă” a secolului XX. Cert este că nici o mișcare artistică nu a adunat atâtea condeie și peneluri laolaltă spre a uimi o lume saturată de clasicism întârziat și impresionism supraevaluat. Ilarie Voronca scria „Petre Schlemihl” în 1932, apoi Gellu Naum venea cu „Drumețul incendiar”, într-o serie de mulți scriitori din diverse țări ale Europei. În acest timp, Mexicul abia se bucura de inovațiile „naivilor” și monumentaliștilor. Revista „UNU”, ca și alte reviste, unele cu titlu mai deochiat, își făceau apariția prin contribuția unor poeți și artiști plastici inovatori. Victor Brauner as fost unul dintre cei mai activi.
S-a născut la 15 iunie 1903, la Piatra Neamț, într-o familie înstărită, călătorește la Viena, studiază la Brăila, apoi la București, cu pictorii D. Serafim, Costin Popescu, iar în 1923 se întâlnește cu Voronca, Marcel Iancu, Vinea. Lui Voronca îi ilustrează volumul „ Restriști”. În 1924 apare revista „ 75 H.P.” ( de la Cai Putere) în care Brauner publică manifestul „ Picto-poeziei”. Îi avea alături de Caude Sernet ( Mihail Cosma), Voronca, Stephane Roll ( Gh. Dinu). Colaborează la „ Punct”, „ Contimporanul”. În 1925 scoate cu M.H.Maxy revista ”Integral”. În 1929 se află la Paris, unde îi cunoaște pe Brâncuși, Fondane, pe Yves Tanguy, Giacometti, apoi pe Breton, „maestrul” suprarealiștilor. De altfel, Breton îi scrie prezentarea la expoziția din 1934. Revenit în anii 1935-1937 la București, se apropie de grupul lui Sașa Pană, Perahim, Gherasim Luca, Paul Păun, Gellu Naum.Revine în Franța în 1938, unde va locui până la sfârșitul vieții, suferă un accident la un ochi, pe care , uluitor, parcă îl previzionase într-un autoportret. În 1945 locuia în fostul apartament al lui Douanier Rousseau, celebrul pictor „naiv”.
În 1948 se desprinde de suprarealism, pictează o serie de „Totemuri”, apoi „ Onomatomanie”. În 1966, la Expoziția de la Veneția, i se rezervă în exclusivitate o sală . Moare în acelașii an, la 12 martie și este înmormântat la Montmarte, alături de numeroase celebrități artistice și culturale ale Franței.
Să privim câteva tablouri ale acestui „ picto-poet”, pentru că la Brauner se simte, mai mult decât la mulți alți artiști plastici, natura poetică, ochiul interior al iubitorului de cuvânt nerostit. „Peisaj cu copaci” ( 1918), tonuri nostalgice, tristețe de toamnă, deși era un adolescent la acei ani. „Cimitir”, un tablou în care centrul este puternic luminat, între ramuri umbroase. Coperta„ Pictopoezie” este semnată în comun de Brauner și Voronca. Într-un desen din 1930 apar figuri disparate, o cruce încârligată care anunță pericolul nazist, fețe disperate. „Femeia –pisică”, din 1935 – o invenție a lui Brauner, influența lui Picasso fiind oarecum vizibilă. „Animale fantastice” este una dintre cele mai originale compoziții ale lui Brauner. De asemenea „ Peisaj cu balaur”( 1931). Un nud bărbătesc în fața unei fiare, o premoniție a conflagrației. Face numeroase portrete pentru prietenii săi, ca și Marcel Iancu, iar un tablou se numește ” Poetul Geo Bogza arată capului său peisajul cu sonde”.
În albumul alcătuit de Emil Nicolae „La izvoarele operei” se aduce un omagiu Ameliei Pavel care a contribuit mult la cunoașterea operei lui Brauner. Desene, colaje, lucrări în spațiu aduc noi aspecte ale preocupării neobosite ale artistului pentru inedit, imaginație artistică. Se adaugă și experiența constructivistă, alte numeroase experiențe.Deși suferind încă din anii 30, artistul a dovedit tenacitate și putere de muncă uluitoare. De fiecare dată , întâlnirea cu arta lui Victor Brauner ( a fost frate cu folcloristul Harry Brauner, deținut în închisorile comuniste, soțul Lenei Constante) aduce noi surprize. Debordant în originalitatea sa intrinsecă, imaginativ peste orice …imaginație, el a fost și este un inspirator pentru oricare creator de frumos, în culori și în cuvinte. Și s-a inspirat din culori și cuvinte.
Boris Marian
Am în față două albume excelente dedicate lui Victor Brauner – unul apărut la Editura ARC-2000, semnat de regretata Amelia Pavel și celălalt la Editura Hasefer-2004, semnat de poetul Emil Nicolae, din Piatra Neamț. Cinste alcătuitorilor și editorilor. ”Există mai multe suprarealisme, cu surse, programe și roluri diferite”, scrie Amelia Pavel, referindu-se și la diversitatea mișcării DADA. Însăși opera lui Brauner a evoluat în timp, astfel că nu putem vorbi în termeni categorici și definitivi nici astăzi despre ceea ce au adus nou poeții, prozatorii, artiștii plastici din „marea revoluție avangardistă” a secolului XX. Cert este că nici o mișcare artistică nu a adunat atâtea condeie și peneluri laolaltă spre a uimi o lume saturată de clasicism întârziat și impresionism supraevaluat. Ilarie Voronca scria „Petre Schlemihl” în 1932, apoi Gellu Naum venea cu „Drumețul incendiar”, într-o serie de mulți scriitori din diverse țări ale Europei. În acest timp, Mexicul abia se bucura de inovațiile „naivilor” și monumentaliștilor. Revista „UNU”, ca și alte reviste, unele cu titlu mai deochiat, își făceau apariția prin contribuția unor poeți și artiști plastici inovatori. Victor Brauner as fost unul dintre cei mai activi.
S-a născut la 15 iunie 1903, la Piatra Neamț, într-o familie înstărită, călătorește la Viena, studiază la Brăila, apoi la București, cu pictorii D. Serafim, Costin Popescu, iar în 1923 se întâlnește cu Voronca, Marcel Iancu, Vinea. Lui Voronca îi ilustrează volumul „ Restriști”. În 1924 apare revista „ 75 H.P.” ( de la Cai Putere) în care Brauner publică manifestul „ Picto-poeziei”. Îi avea alături de Caude Sernet ( Mihail Cosma), Voronca, Stephane Roll ( Gh. Dinu). Colaborează la „ Punct”, „ Contimporanul”. În 1925 scoate cu M.H.Maxy revista ”Integral”. În 1929 se află la Paris, unde îi cunoaște pe Brâncuși, Fondane, pe Yves Tanguy, Giacometti, apoi pe Breton, „maestrul” suprarealiștilor. De altfel, Breton îi scrie prezentarea la expoziția din 1934. Revenit în anii 1935-1937 la București, se apropie de grupul lui Sașa Pană, Perahim, Gherasim Luca, Paul Păun, Gellu Naum.Revine în Franța în 1938, unde va locui până la sfârșitul vieții, suferă un accident la un ochi, pe care , uluitor, parcă îl previzionase într-un autoportret. În 1945 locuia în fostul apartament al lui Douanier Rousseau, celebrul pictor „naiv”.
În 1948 se desprinde de suprarealism, pictează o serie de „Totemuri”, apoi „ Onomatomanie”. În 1966, la Expoziția de la Veneția, i se rezervă în exclusivitate o sală . Moare în acelașii an, la 12 martie și este înmormântat la Montmarte, alături de numeroase celebrități artistice și culturale ale Franței.
Să privim câteva tablouri ale acestui „ picto-poet”, pentru că la Brauner se simte, mai mult decât la mulți alți artiști plastici, natura poetică, ochiul interior al iubitorului de cuvânt nerostit. „Peisaj cu copaci” ( 1918), tonuri nostalgice, tristețe de toamnă, deși era un adolescent la acei ani. „Cimitir”, un tablou în care centrul este puternic luminat, între ramuri umbroase. Coperta„ Pictopoezie” este semnată în comun de Brauner și Voronca. Într-un desen din 1930 apar figuri disparate, o cruce încârligată care anunță pericolul nazist, fețe disperate. „Femeia –pisică”, din 1935 – o invenție a lui Brauner, influența lui Picasso fiind oarecum vizibilă. „Animale fantastice” este una dintre cele mai originale compoziții ale lui Brauner. De asemenea „ Peisaj cu balaur”( 1931). Un nud bărbătesc în fața unei fiare, o premoniție a conflagrației. Face numeroase portrete pentru prietenii săi, ca și Marcel Iancu, iar un tablou se numește ” Poetul Geo Bogza arată capului său peisajul cu sonde”.
În albumul alcătuit de Emil Nicolae „La izvoarele operei” se aduce un omagiu Ameliei Pavel care a contribuit mult la cunoașterea operei lui Brauner. Desene, colaje, lucrări în spațiu aduc noi aspecte ale preocupării neobosite ale artistului pentru inedit, imaginație artistică. Se adaugă și experiența constructivistă, alte numeroase experiențe.Deși suferind încă din anii 30, artistul a dovedit tenacitate și putere de muncă uluitoare. De fiecare dată , întâlnirea cu arta lui Victor Brauner ( a fost frate cu folcloristul Harry Brauner, deținut în închisorile comuniste, soțul Lenei Constante) aduce noi surprize. Debordant în originalitatea sa intrinsecă, imaginativ peste orice …imaginație, el a fost și este un inspirator pentru oricare creator de frumos, în culori și în cuvinte. Și s-a inspirat din culori și cuvinte.
Boris Marian
Eugen Relgis
Eugen Relgis – internaționalistul
A apărut recent la Ed. Hasefer un volum ce cuprinde ”Eseuri despre iudaism. Mărturii de ieri și de azi”, ediție îngrijită de Camelia Crăciun și Leon Volovici. Eugen Relgis ( 1895, Iași-1987, Montevideo) a fost un poet,prozator, eseist, publicist, militant politic pentru o „internațională a intelectualilor”, cunoscut în România înainte de război, părăsind țara în 1947 , deși era un om cu vederi de stânga, dar necomuniste. A fost remarcat de Eugen Lovinescu, G. Călinescu, Perpessicius, ș.a. Prefața cărții este semnată de istoricul izraelian de limbă română, Leon Volovici.
Să parcurgem itinerarul propus de Relgis. El consideră că Primul Război Mondial a fost „ o cumplită explozie a materialismului excesiv, acumulat în ultimele veacuri”. Speranța este – umanitarismul. Se pare că autorul este un Don Quijote. ”Eseurile” sale au fost scris cu numnai trei ani înainte de izbucnirea unui nou flagel mondial cu un număr dublu de victime. „Dumnezeul Unic al evreului nu este decât propria lui conștiință universalizată”- astfel privea Relgis esența iudaismului. El pornește de la umanitarismul biblic, de la precepte morale, care ne îndeamnă la pace și armonie, apoi trece la exemplaritatea lui Moise, consideră că Iisus este „un zeu umanizat”, se oprește la cazul lui Uriel da Costa care a căutat adevărul în ambele religii – mozaică și creștină, apoi la Spinoza cu al său panteism. Valorile permanente ale iudaismului sunt cele morale. În capitolul „Iudaism în acțiune”, Relgis se referă la cele trei căi preconizate de Martin Buber – umanitarism, naționalism și conservatorism. Pe Theodor Herzl îl numește „un profet în redingotă” . Despre relațiile evreo-arabe nu-și făcea multe iluzii, citând chiar un proverb din folclorul arab – „ cine spune adevărul să-și pregătească un cal bun de fugă”. Autorul se considera „un cetățean al lumii”, încercând să propună o ARMONIE UNIVERSALĂ
Iluzii. Suntem departe de a fi „cetățeni ai lumii”. Relgis se ocupă și de antisemitism- „o boală veche”.
În capitolul „Patru prieteni” el aduce în atenția noastră pe A. Steuerman-Rodion, Pictorul Rubin, Enric Furtună și pe antologatorul de literatură universală Joseph Ishill( a adunat texte a 80 de autori din diverse timpuri și diverse țări ale lumii). La capitolul NOTATII citim despre iudaismul lui Marcel Proust, despre drama DYBUK
a lui Anski, revista EGALITATEA a lui Moses Schwarzfeld, despre Lazăr Zin ( pictorul). Prezintă interes „ Mărturiile unui fecior de rabin”, „ Strămoșul meu David Gugumanul”, adică evoluția gândirii evreului ieșit din ghetou.
„Mărturiile de ieri și de azi” sunt datate în 1962, adică la 26 de ani de la ”Eseuri”. Este o antologie din diverse articole și cuvântări ale lui Relgis, adunate de admiratori și cuprind confesiuni, evocări ( Iosif Guttman, victimă a pogromului de la București), despre Marcel Iancu, despre poeți, despre fuilosoful I. Brucăr, despre Eclesiast.
În „Mărturiile” publicate în 1967 se adaugă o evocare a lui A. L. Zissu, despre exilați, , despre noua generație, despre Kacques Pui neles, pictorul David Lang. Cartea se încheie cu o evocare extinsă pe circa 80 de pagini despre Stefan Zweig, iar în Addenda citim un Memoriu către Consiliul General Evreiesc și pentru toți oamenii de bună credință. Dacă ar fi să găsim un corespondent al lui Relgis în cultura universală, el ar fi personajul lui Cervantes – Don Quijote. Internaționalismul său, diferit de chemarea marxistă, politicianistă, este un semnal venit dintr-un viitor ipotetic, precum venirea extratereștrilor. Ceea ce nu înseamnă că Relgis nu era un analist lucid, însă firea sa de poet îl purta și pe alte meleaguri, mai senine.
Boris Marian
A apărut recent la Ed. Hasefer un volum ce cuprinde ”Eseuri despre iudaism. Mărturii de ieri și de azi”, ediție îngrijită de Camelia Crăciun și Leon Volovici. Eugen Relgis ( 1895, Iași-1987, Montevideo) a fost un poet,prozator, eseist, publicist, militant politic pentru o „internațională a intelectualilor”, cunoscut în România înainte de război, părăsind țara în 1947 , deși era un om cu vederi de stânga, dar necomuniste. A fost remarcat de Eugen Lovinescu, G. Călinescu, Perpessicius, ș.a. Prefața cărții este semnată de istoricul izraelian de limbă română, Leon Volovici.
Să parcurgem itinerarul propus de Relgis. El consideră că Primul Război Mondial a fost „ o cumplită explozie a materialismului excesiv, acumulat în ultimele veacuri”. Speranța este – umanitarismul. Se pare că autorul este un Don Quijote. ”Eseurile” sale au fost scris cu numnai trei ani înainte de izbucnirea unui nou flagel mondial cu un număr dublu de victime. „Dumnezeul Unic al evreului nu este decât propria lui conștiință universalizată”- astfel privea Relgis esența iudaismului. El pornește de la umanitarismul biblic, de la precepte morale, care ne îndeamnă la pace și armonie, apoi trece la exemplaritatea lui Moise, consideră că Iisus este „un zeu umanizat”, se oprește la cazul lui Uriel da Costa care a căutat adevărul în ambele religii – mozaică și creștină, apoi la Spinoza cu al său panteism. Valorile permanente ale iudaismului sunt cele morale. În capitolul „Iudaism în acțiune”, Relgis se referă la cele trei căi preconizate de Martin Buber – umanitarism, naționalism și conservatorism. Pe Theodor Herzl îl numește „un profet în redingotă” . Despre relațiile evreo-arabe nu-și făcea multe iluzii, citând chiar un proverb din folclorul arab – „ cine spune adevărul să-și pregătească un cal bun de fugă”. Autorul se considera „un cetățean al lumii”, încercând să propună o ARMONIE UNIVERSALĂ
Iluzii. Suntem departe de a fi „cetățeni ai lumii”. Relgis se ocupă și de antisemitism- „o boală veche”.
În capitolul „Patru prieteni” el aduce în atenția noastră pe A. Steuerman-Rodion, Pictorul Rubin, Enric Furtună și pe antologatorul de literatură universală Joseph Ishill( a adunat texte a 80 de autori din diverse timpuri și diverse țări ale lumii). La capitolul NOTATII citim despre iudaismul lui Marcel Proust, despre drama DYBUK
a lui Anski, revista EGALITATEA a lui Moses Schwarzfeld, despre Lazăr Zin ( pictorul). Prezintă interes „ Mărturiile unui fecior de rabin”, „ Strămoșul meu David Gugumanul”, adică evoluția gândirii evreului ieșit din ghetou.
„Mărturiile de ieri și de azi” sunt datate în 1962, adică la 26 de ani de la ”Eseuri”. Este o antologie din diverse articole și cuvântări ale lui Relgis, adunate de admiratori și cuprind confesiuni, evocări ( Iosif Guttman, victimă a pogromului de la București), despre Marcel Iancu, despre poeți, despre fuilosoful I. Brucăr, despre Eclesiast.
În „Mărturiile” publicate în 1967 se adaugă o evocare a lui A. L. Zissu, despre exilați, , despre noua generație, despre Kacques Pui neles, pictorul David Lang. Cartea se încheie cu o evocare extinsă pe circa 80 de pagini despre Stefan Zweig, iar în Addenda citim un Memoriu către Consiliul General Evreiesc și pentru toți oamenii de bună credință. Dacă ar fi să găsim un corespondent al lui Relgis în cultura universală, el ar fi personajul lui Cervantes – Don Quijote. Internaționalismul său, diferit de chemarea marxistă, politicianistă, este un semnal venit dintr-un viitor ipotetic, precum venirea extratereștrilor. Ceea ce nu înseamnă că Relgis nu era un analist lucid, însă firea sa de poet îl purta și pe alte meleaguri, mai senine.
Boris Marian
Iancu Țucărman
Bătrânii noștri de aur IANCU ȚUCĂRMAN
Oldies but goldies
PREAMBUL
Începând să scriu acest text despre un om care s-a născut cu aproape două decenii mai devreme decât mine, mă gândeam ce înseamnă cuvântul „bătrân”. Etimologic provine de la latinescul veteranus, pentru că devenim, prin experiența unor războaie mondiale, locale sau intime adevărați veterani în timp.
Mai există o vorbă românească „dacă nu ai un bătrân, cumpără-l”, anticii mai spuneau că o cetate fără bătrâni este pierdută. În Brazilia, se spune, exista un trib unde bătrânii erau urcați în copaci și prin scuturarea copacilor se punea la încercare rezistența omului. Cine cădea la scuturarea copacului era ucis cu pietre. Obicei criminal care poate să-l fi inspirat și pe Hitler și ai lui să extermine în anii 1941-1945, în lagăre, cu precădere, bătrâni, bolnavi, femei, copii. Sperăm că barbariile trecutului nu vor reveni.
Am în față pe prietenul meu, membru al obștii evreiești din România, Iancu Țucărman. El a fonetizat numele, care în germană s-ar traduce prin „om de zahăr”. El are un suflet de aur și este chiar „de zahăr. Și-a pierdut soșia, Clarisa, în urmă cu un an, după peste patru decenii de conviețuire armonioasă. El și-a regăsit, oarecum, liniștea sufletească într-o intensă participare la viața culturală și comunitară a evreilor din București. Meloman din tinerețe, iubitor de oameni, de artă, a început să „detecteze” talente de excepție din rândul elevilor de la liceele de muzică, a mers cu o grupă de tineri în Israel, a fost și este inițiatorul unor manifestări muzical- literare cu totul emoționante și de înalt nivel.
Un Curriculum Vitae exemplar
S-a născut la 3 octombrie 1922, la Iași, într-o familie care își respecta vechea tradiție religioas, iudaică. A studiat liceul în același oraș, dar în două etape, despărțite de nimicitorul război ( care război nu este nimicitor?), în care Holocaustul a fost una din paginile cele mai negre ale istoriei.
În 1949 a absolvit Facultatea de Agronomie din Iași, apoi a fost numit inginer șef la o mare gospodărie agricolă din Periș-Buftea. Între anii 1953-1963 a fost redactor-șef adjunct la publicația
de profil, din cadrul Ministerului Agriculturii, a fost apoi numit din nou inginer șef la o gospodărie agricolă din apropierea Sucevei. Între anii 1968-1974 a fost Director Tehnic al Centrului de Calcul al Ministerului Agriculturii, iar în următorii zece ani a coordonat activitatea de informatică în Agricultură și Industrie Alimentară. S-a pensionat în 1983, deși la energia care nu l-a părăsit niciodată ar mai fi putut lucra încă două decenii. Remarcabil, deși a ocupat posturi de conducere, Iancu Țucărman „a reușit” să evite încadrarea ca membru al Partidului Unic. De ce? Probabil, o rezistență interioară față de „iubirea cu sila” , ca și , evident, întâmplarea.
Educația iudaică
Tatăl lui Iancu a fost gabai la o sinagogă din Iași, iar după război la Sinagoga A. L. Zissu din București.
De la vârsta de 5 și până la 16 ani a a studiat cu un melamed Tanahul, cu toate cărțile sale. Pentru că
melamedul ( învățătorul) se exprima mai ușor în idiș, Iancu a deprins curent idișul, limbă pe care noi, generațiiile de după noi aproape că nu o mai cunoaștem. Astfel a putut să participe la serile literare de la Hașmoneea din Iași, cu lecturi din clasicii Șalom Alehem, Pereț, ș.a. Anii 1938-1939 au constituit preludiul marilor persecuții ce aveau să urmeze, astfel că tânărul Iancu Țucărman a avut surpriza să fie notat incorect, la Liceul Național, primind notă nesatisfăcătoare la germană, limbă pe care o cunoștea mai bine decât majoritatea colegilor. Mica și marea discriminarea își arăta fața hidoasă. A pierdut un an de învățământ numai din cauza pornirii antisemite a profesorului de limba germană.
Holocaustul – pe înțelesul celor care nu știu
Jignit de grava discriminare suferită la liceu, Iancu a refuzat să-și continue studiile, în 1939, iar timpul a adus noi și noi nenorociri. În septembrie 1939, Polonia cade jertfă militarismului nazist, începe războiul mondial, iar după un an, în 1940, legionarii formează cu generalul Antonescu primul guvern de culoare fascistă, având corolare extremismul național-religios și antisemitismul ca politică de stat. Pogromul din ianuarie 1941 a arătat ce ar fi putut să se petreacă în România, dacă Mișcarea Legionară creată de Codreanu și preluată de Horia Sima, drept „căpitan” ar fi rămas la putere. Dar nici generalul nu s-a oprit la măsuri mai „pașnice”. În zilele de 29iunie- 3 iulie are loc Pogromul de la Iași, cu un număr de victime mult peste cel de la București ( peste 10.000). Pe lângă masacrul de la Chestura de Poliție, au fost formate două Trenuri ale Morții – unul spre Călărași, altul spre Podul Iloaiei. Iașul a devenit un „oraș al măcelului”. Iancu a fost , împreună cu alți 2000 de evrei, locuitori ai Iașului îmbarcat în vagoane pentru vite ( au fost 20 de vagoane cu destinația Iași- Podu Iloaiei) și după nouă ore de drum pe o distanță de câțiva kilometri, într-un vagon cu 137 de oameni, claie peste grămadă, ferestrele blocate, au rămas în viață opt oameni. Repetăm – opt oameni au reușit să rămână în viață din 137. Este unul dintre miile de acte exterminatorii pe care regimurile din Germania nazistă și România condusă de „salvatorul” Ion Antonescu s-a înscris în tragedia umană pe care istoricii din ultimele decenii l-au numit Holocaust. Iancu s-a numărat printre supraviețuitori. Era ziua de 30 iunie 1941. Interlocutorul meu numește această zi, o a doua zi de naștere. La Podul Iloaiei, comunitatea evreiască locală a preluat cadavrele spre a le face înmormântarea, iar pe supraviețuitori i-a îngrijit pentru a-i salva de la efectele deshidratării, șocului psihic, traumei nervoase. Iancu își amintește că în drum spre Chestura de poliție de unde urma, fără ca victimele să fi bănuit măcar ce se va întâmpla, un plutonier i-a tras două palme, i-a smuls ceasul de la mână și i-a spus – „ Măi, jidane, tot nu vei mai avea nevoie de el”. Nici eu, nici altcineva nu ne-am permite să spunem că acel plutonier reprezintă mentalitatea unui popor. Dar ura este un sentiment care zace în mulți dintre semenii noștri, indiferent de apartenența etnică. Biblia a intuit cu mare putere de sugestie existența lui Cain și Abel. Dacă generalul Antonescu era la curent și ordonase „epurarea” evreilor din Iași, au fost și destule unelte care au înfăptuit cum au știut acest ordin de epurare.
Cu o logică de sorginte talmudică, tatăl lui Iancu, de față fiind a spus – ” Iancule, să fie ceasul zălog pentru salvarea ta”. Desigur, era semnul rezistenței spirituale la nenorocirile existenței în vremuri de restriște.
Pași în viață
Amintirea din zilele de 29 și 30 iunie 1941 nu se va șterge din memoria lui Iancu Țucărman, el ți-a însușit două comandamente – să fii optimist și să-ți pese de cel de lângă tine. Pasiunea pentru muzică s-a întrupat în vioara pe care nu a părăsit-o în toți anii de viață de după război. Pe când era inginer șef la GAC Periș, i-a devenit prieten și „coleg” de concerte în doi, un clarinetist, de origine romă, care spre deosebire de director, un om al „zilelor noi” , îl respecta și se atașase omenește de el. Au fost și alți șefi care, cu bruma lor de pregătire politico-profesională, pe care o certifica numai carnetul de partid, l-au convins pe Iancu Țucărman că nu are ce să caute în acest Unic Partid (comunist, muncitoresc) .În 1974, printr-o hotărâre de partid, nimeni nu putea deține o funcție de conducere în nici o întreprindere, dacă nu era membru al PMR. A fost trecut la o muncă de coordonare care nu implica un titlu de conducător ( șef birou, serviciu, etc.). Ulterior, a fost , din lipsă de cadre corespunzătoare numit director adjunct la Centrul de informatică. Ieșirea la pensie i-a permis să citească mai mult, să meargă la concerte la Ateneu, la Sala Radio, să aibă mulți prieteni, să-și revadă rudele din Israel. În orice preocupare pune o pasiune puțin obișnuită, inclusiv în probleme de politică internă, externă. Este un om al „timpurilor noastre”, trăiește orice eveniment, are propuneri, dar cine sau când își vor găsi ele audiență? S-a bucurat de o căsnicie cum rar poate găsi un om, și-a prețuit soția și a avut grijă de ea până în ultima clipă a vieții ei. Fiind un om credincios, speră să o reîntâlnească și să se bucure de prezența ei, în viața de apoi.
Muzica- un fericit adăpost al sufletului omenesc
Întâmplarea a făcut să-l cunoască pe un întreprinzător israelian, care a creat „ Fundația Adriana și Martin Sternin” pentru sprijinirea unor tinere talente. În prezent zece elevi de la Liceul de Muzică sunt beneficiari ai unor burse de studii primite de la Fundație. O parte dintre ei au participat și la manifestări de la Centrul Cultural Evreiesc din Capitală, ca și la emisiunile postului de radio Shalom Romania , al JCC. Ecourile nu au întârziat să se audă, numeroși ascultători, ca și participanții la manifestările muzical-literare și-au exprimat satisfacția și admirația pentru aceste inițiative.
Atitudinea față de recrudescența xenofobiei, antisemitismului, antisionismului
Iancu Țucărman are o formulă pe care merită să o cităm – ”Eu consider că Mesia a venit – el este Statul Israel”. De asemenea a preluat din gândirea unui cunoscut om politic izraelian, Yehuda Bauer-
” Al unsprezecelea comandament care trebuie adăugat Decalogului este – să nu rămâi indiferent”.
Nimic mai adevărat și mai uman - suferința oricărui om, oricărui popor nu ne poate lăsa indiferenți, din indiferență se naște și crima împotriva umanității. Holocaustul nu ar fi fost posibil, dacă indiferența unei lumi, ignorarea voită sau dezintereseul nu ar fi bătătorit calea spre asasinate. La fel și Gulagul de care sunt răspunzătoare regimurile totalitare comuniste.
Pe de altă parte, negaționiștii pe care îi cunoaștem, de aici și din alte țări nu fac decât să repete, virtual, crimele regimurilor totalitare, fasciste, ca și comuniste. Antonescu a eliminat pe evrei din armata română, iar astăzi se găsesc comentatori care din ignoranță sau reavoință reproșează evreilor
așa zisa „lipsă de patriotism”. Ca să nu uităm de legile rasiale care au lipsit de drepturi cetățenești numeroși evrei începând cu anul 1938, prin măsurile guvernului Goga –Cuza și următoarelor guverne. Participând la câteva emisiuni difuzate pe TVR, Iancu Țucărman a spus de mai multe ori – „ Oameni buni, nu uitați, nebunii se țin de cuvânt”. De la Hitler, care a fost la început cosiderat un nebun inofensiv, omenirea ar trebui să ia aminte la ceea ce declară unii lideri iresponsabili din înalte poziții și cu largi competențe.
Cum aș putea să ascund faptul că dialogul cu Iancu Țucărman m-a îmbogățit cu o experineță și cu noi învățăminte. Sper că și cititorii vor reține ce merită de reținut. Îi urăm viață lungă, să-și păstreze vioiciunea spiritului și dragostea de semen neștirbite.
Boris Marian Mehr
Oldies but goldies
PREAMBUL
Începând să scriu acest text despre un om care s-a născut cu aproape două decenii mai devreme decât mine, mă gândeam ce înseamnă cuvântul „bătrân”. Etimologic provine de la latinescul veteranus, pentru că devenim, prin experiența unor războaie mondiale, locale sau intime adevărați veterani în timp.
Mai există o vorbă românească „dacă nu ai un bătrân, cumpără-l”, anticii mai spuneau că o cetate fără bătrâni este pierdută. În Brazilia, se spune, exista un trib unde bătrânii erau urcați în copaci și prin scuturarea copacilor se punea la încercare rezistența omului. Cine cădea la scuturarea copacului era ucis cu pietre. Obicei criminal care poate să-l fi inspirat și pe Hitler și ai lui să extermine în anii 1941-1945, în lagăre, cu precădere, bătrâni, bolnavi, femei, copii. Sperăm că barbariile trecutului nu vor reveni.
Am în față pe prietenul meu, membru al obștii evreiești din România, Iancu Țucărman. El a fonetizat numele, care în germană s-ar traduce prin „om de zahăr”. El are un suflet de aur și este chiar „de zahăr. Și-a pierdut soșia, Clarisa, în urmă cu un an, după peste patru decenii de conviețuire armonioasă. El și-a regăsit, oarecum, liniștea sufletească într-o intensă participare la viața culturală și comunitară a evreilor din București. Meloman din tinerețe, iubitor de oameni, de artă, a început să „detecteze” talente de excepție din rândul elevilor de la liceele de muzică, a mers cu o grupă de tineri în Israel, a fost și este inițiatorul unor manifestări muzical- literare cu totul emoționante și de înalt nivel.
Un Curriculum Vitae exemplar
S-a născut la 3 octombrie 1922, la Iași, într-o familie care își respecta vechea tradiție religioas, iudaică. A studiat liceul în același oraș, dar în două etape, despărțite de nimicitorul război ( care război nu este nimicitor?), în care Holocaustul a fost una din paginile cele mai negre ale istoriei.
În 1949 a absolvit Facultatea de Agronomie din Iași, apoi a fost numit inginer șef la o mare gospodărie agricolă din Periș-Buftea. Între anii 1953-1963 a fost redactor-șef adjunct la publicația
de profil, din cadrul Ministerului Agriculturii, a fost apoi numit din nou inginer șef la o gospodărie agricolă din apropierea Sucevei. Între anii 1968-1974 a fost Director Tehnic al Centrului de Calcul al Ministerului Agriculturii, iar în următorii zece ani a coordonat activitatea de informatică în Agricultură și Industrie Alimentară. S-a pensionat în 1983, deși la energia care nu l-a părăsit niciodată ar mai fi putut lucra încă două decenii. Remarcabil, deși a ocupat posturi de conducere, Iancu Țucărman „a reușit” să evite încadrarea ca membru al Partidului Unic. De ce? Probabil, o rezistență interioară față de „iubirea cu sila” , ca și , evident, întâmplarea.
Educația iudaică
Tatăl lui Iancu a fost gabai la o sinagogă din Iași, iar după război la Sinagoga A. L. Zissu din București.
De la vârsta de 5 și până la 16 ani a a studiat cu un melamed Tanahul, cu toate cărțile sale. Pentru că
melamedul ( învățătorul) se exprima mai ușor în idiș, Iancu a deprins curent idișul, limbă pe care noi, generațiiile de după noi aproape că nu o mai cunoaștem. Astfel a putut să participe la serile literare de la Hașmoneea din Iași, cu lecturi din clasicii Șalom Alehem, Pereț, ș.a. Anii 1938-1939 au constituit preludiul marilor persecuții ce aveau să urmeze, astfel că tânărul Iancu Țucărman a avut surpriza să fie notat incorect, la Liceul Național, primind notă nesatisfăcătoare la germană, limbă pe care o cunoștea mai bine decât majoritatea colegilor. Mica și marea discriminarea își arăta fața hidoasă. A pierdut un an de învățământ numai din cauza pornirii antisemite a profesorului de limba germană.
Holocaustul – pe înțelesul celor care nu știu
Jignit de grava discriminare suferită la liceu, Iancu a refuzat să-și continue studiile, în 1939, iar timpul a adus noi și noi nenorociri. În septembrie 1939, Polonia cade jertfă militarismului nazist, începe războiul mondial, iar după un an, în 1940, legionarii formează cu generalul Antonescu primul guvern de culoare fascistă, având corolare extremismul național-religios și antisemitismul ca politică de stat. Pogromul din ianuarie 1941 a arătat ce ar fi putut să se petreacă în România, dacă Mișcarea Legionară creată de Codreanu și preluată de Horia Sima, drept „căpitan” ar fi rămas la putere. Dar nici generalul nu s-a oprit la măsuri mai „pașnice”. În zilele de 29iunie- 3 iulie are loc Pogromul de la Iași, cu un număr de victime mult peste cel de la București ( peste 10.000). Pe lângă masacrul de la Chestura de Poliție, au fost formate două Trenuri ale Morții – unul spre Călărași, altul spre Podul Iloaiei. Iașul a devenit un „oraș al măcelului”. Iancu a fost , împreună cu alți 2000 de evrei, locuitori ai Iașului îmbarcat în vagoane pentru vite ( au fost 20 de vagoane cu destinația Iași- Podu Iloaiei) și după nouă ore de drum pe o distanță de câțiva kilometri, într-un vagon cu 137 de oameni, claie peste grămadă, ferestrele blocate, au rămas în viață opt oameni. Repetăm – opt oameni au reușit să rămână în viață din 137. Este unul dintre miile de acte exterminatorii pe care regimurile din Germania nazistă și România condusă de „salvatorul” Ion Antonescu s-a înscris în tragedia umană pe care istoricii din ultimele decenii l-au numit Holocaust. Iancu s-a numărat printre supraviețuitori. Era ziua de 30 iunie 1941. Interlocutorul meu numește această zi, o a doua zi de naștere. La Podul Iloaiei, comunitatea evreiască locală a preluat cadavrele spre a le face înmormântarea, iar pe supraviețuitori i-a îngrijit pentru a-i salva de la efectele deshidratării, șocului psihic, traumei nervoase. Iancu își amintește că în drum spre Chestura de poliție de unde urma, fără ca victimele să fi bănuit măcar ce se va întâmpla, un plutonier i-a tras două palme, i-a smuls ceasul de la mână și i-a spus – „ Măi, jidane, tot nu vei mai avea nevoie de el”. Nici eu, nici altcineva nu ne-am permite să spunem că acel plutonier reprezintă mentalitatea unui popor. Dar ura este un sentiment care zace în mulți dintre semenii noștri, indiferent de apartenența etnică. Biblia a intuit cu mare putere de sugestie existența lui Cain și Abel. Dacă generalul Antonescu era la curent și ordonase „epurarea” evreilor din Iași, au fost și destule unelte care au înfăptuit cum au știut acest ordin de epurare.
Cu o logică de sorginte talmudică, tatăl lui Iancu, de față fiind a spus – ” Iancule, să fie ceasul zălog pentru salvarea ta”. Desigur, era semnul rezistenței spirituale la nenorocirile existenței în vremuri de restriște.
Pași în viață
Amintirea din zilele de 29 și 30 iunie 1941 nu se va șterge din memoria lui Iancu Țucărman, el ți-a însușit două comandamente – să fii optimist și să-ți pese de cel de lângă tine. Pasiunea pentru muzică s-a întrupat în vioara pe care nu a părăsit-o în toți anii de viață de după război. Pe când era inginer șef la GAC Periș, i-a devenit prieten și „coleg” de concerte în doi, un clarinetist, de origine romă, care spre deosebire de director, un om al „zilelor noi” , îl respecta și se atașase omenește de el. Au fost și alți șefi care, cu bruma lor de pregătire politico-profesională, pe care o certifica numai carnetul de partid, l-au convins pe Iancu Țucărman că nu are ce să caute în acest Unic Partid (comunist, muncitoresc) .În 1974, printr-o hotărâre de partid, nimeni nu putea deține o funcție de conducere în nici o întreprindere, dacă nu era membru al PMR. A fost trecut la o muncă de coordonare care nu implica un titlu de conducător ( șef birou, serviciu, etc.). Ulterior, a fost , din lipsă de cadre corespunzătoare numit director adjunct la Centrul de informatică. Ieșirea la pensie i-a permis să citească mai mult, să meargă la concerte la Ateneu, la Sala Radio, să aibă mulți prieteni, să-și revadă rudele din Israel. În orice preocupare pune o pasiune puțin obișnuită, inclusiv în probleme de politică internă, externă. Este un om al „timpurilor noastre”, trăiește orice eveniment, are propuneri, dar cine sau când își vor găsi ele audiență? S-a bucurat de o căsnicie cum rar poate găsi un om, și-a prețuit soția și a avut grijă de ea până în ultima clipă a vieții ei. Fiind un om credincios, speră să o reîntâlnească și să se bucure de prezența ei, în viața de apoi.
Muzica- un fericit adăpost al sufletului omenesc
Întâmplarea a făcut să-l cunoască pe un întreprinzător israelian, care a creat „ Fundația Adriana și Martin Sternin” pentru sprijinirea unor tinere talente. În prezent zece elevi de la Liceul de Muzică sunt beneficiari ai unor burse de studii primite de la Fundație. O parte dintre ei au participat și la manifestări de la Centrul Cultural Evreiesc din Capitală, ca și la emisiunile postului de radio Shalom Romania , al JCC. Ecourile nu au întârziat să se audă, numeroși ascultători, ca și participanții la manifestările muzical-literare și-au exprimat satisfacția și admirația pentru aceste inițiative.
Atitudinea față de recrudescența xenofobiei, antisemitismului, antisionismului
Iancu Țucărman are o formulă pe care merită să o cităm – ”Eu consider că Mesia a venit – el este Statul Israel”. De asemenea a preluat din gândirea unui cunoscut om politic izraelian, Yehuda Bauer-
” Al unsprezecelea comandament care trebuie adăugat Decalogului este – să nu rămâi indiferent”.
Nimic mai adevărat și mai uman - suferința oricărui om, oricărui popor nu ne poate lăsa indiferenți, din indiferență se naște și crima împotriva umanității. Holocaustul nu ar fi fost posibil, dacă indiferența unei lumi, ignorarea voită sau dezintereseul nu ar fi bătătorit calea spre asasinate. La fel și Gulagul de care sunt răspunzătoare regimurile totalitare comuniste.
Pe de altă parte, negaționiștii pe care îi cunoaștem, de aici și din alte țări nu fac decât să repete, virtual, crimele regimurilor totalitare, fasciste, ca și comuniste. Antonescu a eliminat pe evrei din armata română, iar astăzi se găsesc comentatori care din ignoranță sau reavoință reproșează evreilor
așa zisa „lipsă de patriotism”. Ca să nu uităm de legile rasiale care au lipsit de drepturi cetățenești numeroși evrei începând cu anul 1938, prin măsurile guvernului Goga –Cuza și următoarelor guverne. Participând la câteva emisiuni difuzate pe TVR, Iancu Țucărman a spus de mai multe ori – „ Oameni buni, nu uitați, nebunii se țin de cuvânt”. De la Hitler, care a fost la început cosiderat un nebun inofensiv, omenirea ar trebui să ia aminte la ceea ce declară unii lideri iresponsabili din înalte poziții și cu largi competențe.
Cum aș putea să ascund faptul că dialogul cu Iancu Țucărman m-a îmbogățit cu o experineță și cu noi învățăminte. Sper că și cititorii vor reține ce merită de reținut. Îi urăm viață lungă, să-și păstreze vioiciunea spiritului și dragostea de semen neștirbite.
Boris Marian Mehr
Abonați-vă la:
Postări (Atom)