Genocidul armean – o tragedie de neuitat
Sociolog si istoric, Taner Akcam, náscut ín Turcia, in anul 1953, este autorul unei importante lucrári, apárutá recent si in limba románá , la Editura Ararat/ Zamca, cu sprijinul Uniunii Armenilor din Románia `` Un act rusinos, genocidul armean si problema responsabilitatii turce``.
Cunoscut ca dizident, in trecut, in Turcia, autorul a obtinut doctoratul la Hanovra, fiind astázi profesor la Clark University din SUA. Obiectivitatea autorului nu poate fi pusá la indoialá , ca si probitatea stiintificá. Din pácate, nici astázi autoritátile turce nu recunosc si nu-si asumá trecutul legat de marele masacru antiarmean din 1915. Astfel se explicá si titlul ales de autor, fárá ca el sá aducá o acuzá poporului turc. Este vorba de fanatism politic. Negationismul care este cunoscut si in cazul Holocaustului, Gulagului nu aduce decát prejudicii omenirii aflate intr-o perioadá cu destule conflicte interetnice pe intreg mapamondul. In anul 2007 jurnalistul Hrant Dink a fost fost asasinat la Istanbul chiar in fata redactiei ziarului pe care il conducea, pentru adevárul pe care incerca sá-l dezváluie in fata opiniei publice turce. Taner Akcam a preluat stafeta de la martirul acelui journalist.
cartea sa este cunoscutá in numeroase tári.
Destrámarea Imperiului Otoman a implicat numeroase etnii aflate sub stápánire turcá timp de secole. Ele si-au pástrat traditiile culturale, religioase. In istoria veche a Armeniei, teritorii aflate astázi sub suzeranitate turcá au apartinut si au fost locuite de armeni. ``Exemplul Islamic pluralist s-a bazat pe umilire, cát si`pe tolerantá ``, afirmá autorul. Intoleranta religioasá s-a manifestat la mai toate etniile, oameni nevinovati au suferit datoritá numeroaselor rázboaie, rázmerite, pogromuri, de-a lungul istoriei. Congresul de la Berlin din 1878 a adus sperante si etniei armenilor, dar ele nu au fost finalizate. Armenii au inceput sá se organizeze, constiinta nationalá a reintrat in casele armenilor. Pentru acestia situatia era complicatá de politica duplicitará a Imperiului Rus si de miscarea de eliberare a kurzilor, care nu au nici azi o patrie. Diplomati, lideri politici din Europa, din Rusia si din Orient s-au preocupat de rezolvarea unor conflicte care degenerau adesea in masacre locale. Nici clasa politicá din Imperiul Otoman nu era unitá, dimpotrivá, reformismul isi fácea loc cu mare energie, ceea ce a si condus, dupá cum se stie, in final la prábusirea monarhiei. Nationalismul turc a luat forme mai agresive chiar decát in vremea sultanilor. Rázboaiele balcanice din 1913 au adus grele lovituri Imperiului otoman si sentimentelor nationale turce. Primele victim au fost grecii care au fost expulzati in masá din Imperiu. Apoi au urmat armenii. Acestia s-au opus purificárii etinice. Planul de masacrare a armenilor a fost elaborat incá din 1914. Conflictul militar
ruso- ottoman din cadrul general al Primului Rázboi Mondial s-a reflectat asupra situatiei armenilor din ambele teritorii – cel aflat sub Imperiul Rus si cel aflat in componta Imperiului otoman. O situatie asemánátoare au cunoscut-o románii din Ardeal in aceeasi perioadá.
In februarie 1915 au inceput deportárile armenilor din Cilicia. Dupá ce s-au folosit de armeni in lupta impotriva monarhie, Junii Turci au fácut o schimbare radicalá de atitudine cánd au ajuns la putere. Practic sultanul nu mai avea nici o influentá. Noii guvernanti au trecut la reprersialii. Armata a participat la genocid. Dupá rázboi, anchetele care au urmárit stabilirea vinovatilor au fost incomplete , iar multi martori au evitat sá viná cu dovezi, de teama unor rázbunári. In primavera anului 1915 au avut loc executíi, deportarea multor copii, femei, oameni lipsiti de aparare, sálbáticia jandarmilor, unor civili, ale unor cadre militare depásind inchipuirea unei minti normale.
Genocidul antiarmean s-a ridicat la sute de mii de morti, unii apreciazá páná la un million. Zadarnic unii armeni au incercat sá se converteascá la islamism. Marile puteri cunosteau situatia din rapoartele amánuntite ale diplomatilor, ale jurnalistilor. Dar pe primul plan ara Ráæboiul Mondial.
Un cunoscut apárátor al armenilor a fost Henry Morgenthau, diplomat american, de origine evreiascá. Abia in 1918 lucrurile s-a linistit, Imperiul dispárea, mortii nu mai avea cum sá protesteze,
vinovatii se acopoerea cu explicatii. Bisetrica Armeaná din Ierusalim si cea din Armenia caucazianá( fost teritoriu ocupat de rusi) au incercat á sustiná cauza celor in suferintá. Dup[ ®[zbiu au apárut alte chestiuni pe plan european, mondial, chestiunea armenilor a trecut din nou pe planul second.
Procesele care au fost initiate au avut in atentie un numár limitat de vinovati. Armenii mai au de
primit, cel putin sub aspect moral, o meritatá compensatie.
Cartea lui Taner Akcam este pliná de invátáminte cum se face si cum se scrie istoria. Ea a primit elogii in publicatii cunoscute precum ``New York Times``, `The new Yorker``, din partea lui Stephen
Feinstein, directorul Centrului pentru Studii asupra Holocaustului si Genocvidului, s.a.
Boris Marian
Niciodată nu m-am simțit jidan
Niciodată nu m-am simțit jidan
Oricare evreu tresare când aude cuvântul jidan. De când antisemitismul a devenit o ideologie, adică de circa o sută de ani și mai bine, jidanul nu mai este o noțiune neutră. El are echivalentul rusesc- jid, germanul Schweinjude, etc. Nu este la fel de jignitor ca termenul de țigan, deși nici țiganii nu mai doresc să fie numiți astfel. Trebuie să recunosc că , trăind în România, nu am avut ocazii prea dese să mi se spună direct jidan. Am avut parte de unele discriminări, dar ele erau „motivate” de existența unor rude în străinătate. După 1989, cuvântul jidan s-a cam „legitimat”, ceea ce se explică prin dispariția cenzurii. Iată și o latură pozitivă a cenzurii. Conștiința mea de evreu a fost determinată de lecturi positive și … negative. Am învățat din nou istoria poporului meu, dar am citit și citesc cu mare mâhnire texte publicate pe ici, pe colo, comentarii pe ici, pe colo. Evrerii din Diaspora, în marea lor majoritate iubesc Statul Israel, deși existența sa este contestată și pusă în pericol permanent încă de la înființare, din 1948. Cine nu este conștient că un stat înconjurat de un miliard și ceva de musulmani, din care mulți inamici declarați ai Israelului, este în pericol permanent? Ce este de făcut?
Să scrii că Statul Israel poate să dipară este la fel de straniu cum ai spune că SUA, Rusia, alte state pot să dispară în viitor. Realismul este confundat adesea cu depresia nervoasă, cu pesimismul maladiv. Declarația mea nu ajută, desigur, pe nimeni, eu îmi fac datoria să mă exprim. De ce nu mergem noi, toți evreii din lumen în Israel să-l apărăm cu brațul și mintea este o chestiune absolute individuală. Sunt multe cauze. Dar avem acolo rude și strămoși. Noi, evreii nu suntem extremiști. Mă refer la cei cu scaun la cap. Mi-aș dori și eu ca lupul să se împace cu oaia, dar Israelul nu este oaia, nu este mielul de sacrificiu. Indiferent ce declară Obama sau Putin sau Sarkozy sau oricare lider politic, ei nu vor înțelege că sionismul face parte din istoria evreilor ca și Decalogul, ca și primirea Legii.
Dispariția Statului Israel ar însemna dispariția unui stat democratic prin excelență, într-o zonă unde
democrația nu a existat niciodată. Este ca și cum ai spune că Europa ar avea soarta Saharei. Să redevenim un popor fără patrie? Am fost, nu mai vrem să fim. Nimic nu este perfect în lume, evreii nu sunt oameni perfecți, dimpotrivă, sunt cei mai controversați. A te simți jidan înseamnă a accepta Holocaustul ca pedeapsă „divină” sau diavolească. Nu mai dorim un Holocaust nici pentru evrei, nici pentru oricare alt popor. Amerindienii au suferit și ei un Holocaust, dar nu au dispărut cu totul. Islamul acum se trezește din nou și visează cucerirea lumii , așa gândesc fanaticii. Petrolul joacă un rol extreme de riscant. Fără petrol nu exista nici o problem „palestiniană”. Arabii ar fi avut o evoluție normal și poate că ar fi înțeles și democrația și capitalismul, așa cum sunt ele. URSS a fost un mare dușman al Statului Israel. URSS nu mai există, așa cum Goliath a căzut lovit de praștia lui david. Nu evrei au distrus URSS, cum nici evreii nu au inventat comunismul. Nici SUA nu este o creație evreiască. Tot ce scriu aici este știut, dar unii vin cu noi și noi teorii, ba rasiste, ba mitologice, cu hazarii, cu conspirațiile iudeo-masonice, etc. orice adevăr conține o minciună și invers. Nu pentru
a demonstra falsitatea acestor teorii există Statul Israel. El există pentru că istoria l-a adus pe harta lumii. Un război nuclear? Doamne ferește, dar asemenea răzbioi ar lovi mai mult în cei care ar iniția asemenea război.O explozie demografică? Evreii vor rezista și la explozia demografică. De ce?
Pentru că nu sunt jidani fricoși, cum credea tatăl lui N. Steinhardt. Avem o demnitate pe care nu o poate nega decât cine și-a pierdut uzul rațiunii.
Boris Marian Mehr
Oricare evreu tresare când aude cuvântul jidan. De când antisemitismul a devenit o ideologie, adică de circa o sută de ani și mai bine, jidanul nu mai este o noțiune neutră. El are echivalentul rusesc- jid, germanul Schweinjude, etc. Nu este la fel de jignitor ca termenul de țigan, deși nici țiganii nu mai doresc să fie numiți astfel. Trebuie să recunosc că , trăind în România, nu am avut ocazii prea dese să mi se spună direct jidan. Am avut parte de unele discriminări, dar ele erau „motivate” de existența unor rude în străinătate. După 1989, cuvântul jidan s-a cam „legitimat”, ceea ce se explică prin dispariția cenzurii. Iată și o latură pozitivă a cenzurii. Conștiința mea de evreu a fost determinată de lecturi positive și … negative. Am învățat din nou istoria poporului meu, dar am citit și citesc cu mare mâhnire texte publicate pe ici, pe colo, comentarii pe ici, pe colo. Evrerii din Diaspora, în marea lor majoritate iubesc Statul Israel, deși existența sa este contestată și pusă în pericol permanent încă de la înființare, din 1948. Cine nu este conștient că un stat înconjurat de un miliard și ceva de musulmani, din care mulți inamici declarați ai Israelului, este în pericol permanent? Ce este de făcut?
Să scrii că Statul Israel poate să dipară este la fel de straniu cum ai spune că SUA, Rusia, alte state pot să dispară în viitor. Realismul este confundat adesea cu depresia nervoasă, cu pesimismul maladiv. Declarația mea nu ajută, desigur, pe nimeni, eu îmi fac datoria să mă exprim. De ce nu mergem noi, toți evreii din lumen în Israel să-l apărăm cu brațul și mintea este o chestiune absolute individuală. Sunt multe cauze. Dar avem acolo rude și strămoși. Noi, evreii nu suntem extremiști. Mă refer la cei cu scaun la cap. Mi-aș dori și eu ca lupul să se împace cu oaia, dar Israelul nu este oaia, nu este mielul de sacrificiu. Indiferent ce declară Obama sau Putin sau Sarkozy sau oricare lider politic, ei nu vor înțelege că sionismul face parte din istoria evreilor ca și Decalogul, ca și primirea Legii.
Dispariția Statului Israel ar însemna dispariția unui stat democratic prin excelență, într-o zonă unde
democrația nu a existat niciodată. Este ca și cum ai spune că Europa ar avea soarta Saharei. Să redevenim un popor fără patrie? Am fost, nu mai vrem să fim. Nimic nu este perfect în lume, evreii nu sunt oameni perfecți, dimpotrivă, sunt cei mai controversați. A te simți jidan înseamnă a accepta Holocaustul ca pedeapsă „divină” sau diavolească. Nu mai dorim un Holocaust nici pentru evrei, nici pentru oricare alt popor. Amerindienii au suferit și ei un Holocaust, dar nu au dispărut cu totul. Islamul acum se trezește din nou și visează cucerirea lumii , așa gândesc fanaticii. Petrolul joacă un rol extreme de riscant. Fără petrol nu exista nici o problem „palestiniană”. Arabii ar fi avut o evoluție normal și poate că ar fi înțeles și democrația și capitalismul, așa cum sunt ele. URSS a fost un mare dușman al Statului Israel. URSS nu mai există, așa cum Goliath a căzut lovit de praștia lui david. Nu evrei au distrus URSS, cum nici evreii nu au inventat comunismul. Nici SUA nu este o creație evreiască. Tot ce scriu aici este știut, dar unii vin cu noi și noi teorii, ba rasiste, ba mitologice, cu hazarii, cu conspirațiile iudeo-masonice, etc. orice adevăr conține o minciună și invers. Nu pentru
a demonstra falsitatea acestor teorii există Statul Israel. El există pentru că istoria l-a adus pe harta lumii. Un război nuclear? Doamne ferește, dar asemenea răzbioi ar lovi mai mult în cei care ar iniția asemenea război.O explozie demografică? Evreii vor rezista și la explozia demografică. De ce?
Pentru că nu sunt jidani fricoși, cum credea tatăl lui N. Steinhardt. Avem o demnitate pe care nu o poate nega decât cine și-a pierdut uzul rațiunii.
Boris Marian Mehr
Mistică și morală
Mistică și morală la Moshe Idel
Prin intermediul Editurii Hasefer, Moshe Idel revine în atenția cititorilor de iudaistică printr-o nouă lucrare cu titlu de basm – „ Lanțuri vrăjite”. Cuvântul înainte este semnat de o somitate a culturii din SUA, Harold Bloom ( n.193o) , profesor la Yale, autor al unei celebre cărți „ Canonul occidental” și al altor zeci de studii. Introducerea ar trebui să-l facă deja curios pe orice cititor serios. Să vedem ce tratează savantul cabalist, israelian, în această carte – anume, tehnici și ritualuri în mistica evreiască. Primul motto – „ Fiecare suflet este și devine ceea ce privește” ( Plotin). Cartea reprezintă, în formă prelucrată, conferințele lui Moshe Idel la College de France ( Paris) în 2001.
Pentru început autorul definește „contactul” cu Divinitatea prin intermediul misticii. Aflăm apoi despre disputa hegelienilor cu „anarhiștii”, printre cei din urmă aflându-se Mircea Eliade, C.G. Jung . Gershom Scholem face parte din școala lui Hegel, care afirmă existența unui progres în concepțiile religioase, progres respins de „anarhiști”, partizani ai formelor primitive, apropiate de mistică. Moshe Idel vorbește despre „dilema iudaismului –mistică și teologie”. Desigur, abordarea teologică este criticată, în favoarea misticii. Deși a fost un mare admirator al lui Scholem, Moshe Idel a devenit cu timpul un critic al maestrului, apropiindu-se de abordarea misticii cu tehnici și ritualuri din vechime. Enunțăm aici doar noțiuni cu care operează Idel – Vocea, Imaginarul, Ascendența, Descendența ( ne amintim aici și de lucrări ale lui Ioan Petru Culianu), Numele, Cabala, Litera, Hasidismul, apoi revenirea la Tora, la teosofie, la Mișna. Un capitol distinct se ocupă de rugăciune, de rolul ei în înălțarea omului la Dumnezeu, la fel cum Dumnezeu coboară la om, tot prin rugăciune. In apendice se vorbește despre rolul culorilor în tehnica esoterică. O bibliografie care întrece posibilitățile unui om cu pregătire medie, un indice care lasă în urmă mulți cercetători mai puțin familiarizați cu Cabala, mistica hasizilor, cu tehnica ritualurilor fac din cartea lui Moshe Idel un obiect asemănător rubinului pe care îl poți avea, dar nu-i explici frumusețea, nici modul cum s-a născut. Dar ce poate fi mai fascinant decât un text în care fiecare cuvânt este foarte clar, în timp ce întregul trebuie reluat de mai multe ori pentru a fi înțeles, poate niciodată complet? Aparent, accesibil, Moshe Idel oferă „Lanțuri vrăjite” din care riști să nu mai scapi. Dar ispita merită încercată.
„Fiecare suflet este și devine ceea ce privește”, citează Idel din Plotin. Afirmația pare simplistă, dar prin reluarea acestei idei, înțelegem că nimic nu există în afara a ceea ce vedem fie cu ochiul liber, fie cu ochiul minții. Mistica nu este o speculație gratuită, ea este o cale de apropiere de Divinitate, dar la baza acestei căutări rămâne tradiția Torei, fapt subliniat permanent de autor. Morala este exprimată în Decalog, iar mistica nu trece niciodată acest prag moral.
Boris Marian
I
Prin intermediul Editurii Hasefer, Moshe Idel revine în atenția cititorilor de iudaistică printr-o nouă lucrare cu titlu de basm – „ Lanțuri vrăjite”. Cuvântul înainte este semnat de o somitate a culturii din SUA, Harold Bloom ( n.193o) , profesor la Yale, autor al unei celebre cărți „ Canonul occidental” și al altor zeci de studii. Introducerea ar trebui să-l facă deja curios pe orice cititor serios. Să vedem ce tratează savantul cabalist, israelian, în această carte – anume, tehnici și ritualuri în mistica evreiască. Primul motto – „ Fiecare suflet este și devine ceea ce privește” ( Plotin). Cartea reprezintă, în formă prelucrată, conferințele lui Moshe Idel la College de France ( Paris) în 2001.
Pentru început autorul definește „contactul” cu Divinitatea prin intermediul misticii. Aflăm apoi despre disputa hegelienilor cu „anarhiștii”, printre cei din urmă aflându-se Mircea Eliade, C.G. Jung . Gershom Scholem face parte din școala lui Hegel, care afirmă existența unui progres în concepțiile religioase, progres respins de „anarhiști”, partizani ai formelor primitive, apropiate de mistică. Moshe Idel vorbește despre „dilema iudaismului –mistică și teologie”. Desigur, abordarea teologică este criticată, în favoarea misticii. Deși a fost un mare admirator al lui Scholem, Moshe Idel a devenit cu timpul un critic al maestrului, apropiindu-se de abordarea misticii cu tehnici și ritualuri din vechime. Enunțăm aici doar noțiuni cu care operează Idel – Vocea, Imaginarul, Ascendența, Descendența ( ne amintim aici și de lucrări ale lui Ioan Petru Culianu), Numele, Cabala, Litera, Hasidismul, apoi revenirea la Tora, la teosofie, la Mișna. Un capitol distinct se ocupă de rugăciune, de rolul ei în înălțarea omului la Dumnezeu, la fel cum Dumnezeu coboară la om, tot prin rugăciune. In apendice se vorbește despre rolul culorilor în tehnica esoterică. O bibliografie care întrece posibilitățile unui om cu pregătire medie, un indice care lasă în urmă mulți cercetători mai puțin familiarizați cu Cabala, mistica hasizilor, cu tehnica ritualurilor fac din cartea lui Moshe Idel un obiect asemănător rubinului pe care îl poți avea, dar nu-i explici frumusețea, nici modul cum s-a născut. Dar ce poate fi mai fascinant decât un text în care fiecare cuvânt este foarte clar, în timp ce întregul trebuie reluat de mai multe ori pentru a fi înțeles, poate niciodată complet? Aparent, accesibil, Moshe Idel oferă „Lanțuri vrăjite” din care riști să nu mai scapi. Dar ispita merită încercată.
„Fiecare suflet este și devine ceea ce privește”, citează Idel din Plotin. Afirmația pare simplistă, dar prin reluarea acestei idei, înțelegem că nimic nu există în afara a ceea ce vedem fie cu ochiul liber, fie cu ochiul minții. Mistica nu este o speculație gratuită, ea este o cale de apropiere de Divinitate, dar la baza acestei căutări rămâne tradiția Torei, fapt subliniat permanent de autor. Morala este exprimată în Decalog, iar mistica nu trece niciodată acest prag moral.
Boris Marian
I
Minunate povestiri hasidice
Minunatele povestiri hasidice
Martin Buber( 1878- 1965) este unul dintre ultimii savanțí care au știut să valorifice tezaurul folclorului hasidic, aducându-l în lumina culturii universale. „Gog și Magog” apărută la Editura Hasefer, în traducerea Ruxandrei Hosu oferă cititorului român o șansă în plus de a cunoaște un tărâm prea puțin familiar, deși hasidismul are rădăcini și pe pământ românesc. Hasidismul este o tradiție născută în secolul XVIII prin Baal Șem Tov, care a fost cu timpul însușită și de ortodoxismul rabbinic. Misticismul și fantezia populară i-au creat un făgaș propice pentru diverse creații cu totul fermecătoare.
„Colina castelului din nord-estul orașului leșesc Lublin fusese cândva înconjurată de mlaștini”, astfel începe povesirea „ Văzătorul”. Este vorba de un clar-văzător care putea recunoaște firea omului, bună ( de la Abel), rea ( de la Cain), doar privindu-l. Dar el nu condamna și nu mustra. Dădea sfaturi de bun-simț, oprea oamenii de la fapte nelegiuite, mângâia pe cei mâhniți de o mare pierdere, iar ceea ce îl minuna era însăși faima care se răspândea în jurul lui. „Eu însumi sunt înnegurat, cum pot răspândi lumină?” , se întreba țadicul ( om drept), dar secretul era că oamenii credeau în el. Vorba sa blândă era un leac universal. În altă povestire, Văzătorul este pus în situația de a-și alege un urmaș. Unul dintre ucenici se arată mai sârguincios decât toți ceilalți, dar după un timp abia, țadicul își dă seama că râvna noului venit pornea din ambiția de a-i lua locul ca moștenitor al învățăturii. Dascălul îl izgonește, fără a se supăra, doar râde de ambiția deșartă a ucenicului. Este vorba în povestiri despre daruri făcute pe ascuns săracilor, despre rezolvarea unor conflicte pornite din lăcomie, despre iubirea sinceră pentru Binele Divin, pentru morală și dreptate. Cel mai mare păcat este trufia. Pildele au ca protagoniști fie un țadic, un om drept din cadrul obștii, fie chiar un om simplu, fie pe profetul Ilie ( Eliahu) despre care se spune că are obiceiul să apară când nu te aștepți, în haine de țară, un om pe care nici nu-l iei în nseamă, dar el face o minune sau spune o vorbă care rămâne în memoria obștii pe care a vizitat-o. Rabbi Jakob Jiitzhak, Rabbi Elimeleh sunt personaje ce trec dintr-o povestire în alta, iar minunea cea mare nu este decât că omul devine mai bun, mai înțelegător, mai puțin legat de bunurile lumești. .Aceasta este esența hasidismului. Șehina, sufletul etern trece din veac în veac și îi ferește pe oameni de păcatele urii, meschinăriei, necredinței. Iubirea este cea care izbăvește gândurile omului de îndemnul rău.
Bun cunoscător al Cabalei, Martin Buber introduce în povestirile sale și „Cartea Splendorii”, adică Zoharul, la fel și cele două forțe care vor veni la Judecata de Apoi, Gog și Magog, de fapt numele unor popoare din antichitate, care au dispărut, revenind în toate religiile monoteiste, iudaism, creștinism, islamism. „Cel care desparte sfințitul de nesfințit să se milostivească de păcatele noastre”,a spus Baal Șem Tov, fondatorul , care a trăit un timp în zona Neamțului. . Să observăm atmosfera de evlavie și misticism care învăluie povestirile hasidice – „ Rabbi îl depășea pe uriaș cu încă un cap, mâna pe umăr o lăsă să se odihnească o clipă, apoi plecă, ținându-și fruntea sus… Convorbirea luase sfârșit” …„ Evreul se înfioră la vederea trupului gălbejit. Ia cămașa mea, zise. Bărbatul luă cămașa și se făcu nevăzut”…„ Cine pregătește adăpostul? Cine poate. Cum trebuie pregătit adăpostul? Despărțiți ceea ce este curat de ceea ce este mânjit.Care este locul? Ulița. Casa. Inima” …. Este aproape un poem acest text care ar trebui să fie doar proză. Adeseori Divinitatea intervine prin scrisori, mesaje verbale, ceea ce în tradiția anterioară hasidismului nu era ceva admis. În Biblia ebraică singurele contacte cu Dumnezeu au fost cele ale lui Abraham, Iaacov și Moise. Hasidismul dă o mai mare libertate de a avea revelația divină. Povestirile ne aduc până în vremea lui Napoleon Bonaparte. Ceea ce a creat nou hasidismul a fost speranța într-o prezență mai activă a Divinității, într-o fortificare a spiritului, în consecință o rezervă spirituală sporită. Martin Buber a știut să ne dezvăluie acest aspect.
Boris Marian
Martin Buber( 1878- 1965) este unul dintre ultimii savanțí care au știut să valorifice tezaurul folclorului hasidic, aducându-l în lumina culturii universale. „Gog și Magog” apărută la Editura Hasefer, în traducerea Ruxandrei Hosu oferă cititorului român o șansă în plus de a cunoaște un tărâm prea puțin familiar, deși hasidismul are rădăcini și pe pământ românesc. Hasidismul este o tradiție născută în secolul XVIII prin Baal Șem Tov, care a fost cu timpul însușită și de ortodoxismul rabbinic. Misticismul și fantezia populară i-au creat un făgaș propice pentru diverse creații cu totul fermecătoare.
„Colina castelului din nord-estul orașului leșesc Lublin fusese cândva înconjurată de mlaștini”, astfel începe povesirea „ Văzătorul”. Este vorba de un clar-văzător care putea recunoaște firea omului, bună ( de la Abel), rea ( de la Cain), doar privindu-l. Dar el nu condamna și nu mustra. Dădea sfaturi de bun-simț, oprea oamenii de la fapte nelegiuite, mângâia pe cei mâhniți de o mare pierdere, iar ceea ce îl minuna era însăși faima care se răspândea în jurul lui. „Eu însumi sunt înnegurat, cum pot răspândi lumină?” , se întreba țadicul ( om drept), dar secretul era că oamenii credeau în el. Vorba sa blândă era un leac universal. În altă povestire, Văzătorul este pus în situația de a-și alege un urmaș. Unul dintre ucenici se arată mai sârguincios decât toți ceilalți, dar după un timp abia, țadicul își dă seama că râvna noului venit pornea din ambiția de a-i lua locul ca moștenitor al învățăturii. Dascălul îl izgonește, fără a se supăra, doar râde de ambiția deșartă a ucenicului. Este vorba în povestiri despre daruri făcute pe ascuns săracilor, despre rezolvarea unor conflicte pornite din lăcomie, despre iubirea sinceră pentru Binele Divin, pentru morală și dreptate. Cel mai mare păcat este trufia. Pildele au ca protagoniști fie un țadic, un om drept din cadrul obștii, fie chiar un om simplu, fie pe profetul Ilie ( Eliahu) despre care se spune că are obiceiul să apară când nu te aștepți, în haine de țară, un om pe care nici nu-l iei în nseamă, dar el face o minune sau spune o vorbă care rămâne în memoria obștii pe care a vizitat-o. Rabbi Jakob Jiitzhak, Rabbi Elimeleh sunt personaje ce trec dintr-o povestire în alta, iar minunea cea mare nu este decât că omul devine mai bun, mai înțelegător, mai puțin legat de bunurile lumești. .Aceasta este esența hasidismului. Șehina, sufletul etern trece din veac în veac și îi ferește pe oameni de păcatele urii, meschinăriei, necredinței. Iubirea este cea care izbăvește gândurile omului de îndemnul rău.
Bun cunoscător al Cabalei, Martin Buber introduce în povestirile sale și „Cartea Splendorii”, adică Zoharul, la fel și cele două forțe care vor veni la Judecata de Apoi, Gog și Magog, de fapt numele unor popoare din antichitate, care au dispărut, revenind în toate religiile monoteiste, iudaism, creștinism, islamism. „Cel care desparte sfințitul de nesfințit să se milostivească de păcatele noastre”,a spus Baal Șem Tov, fondatorul , care a trăit un timp în zona Neamțului. . Să observăm atmosfera de evlavie și misticism care învăluie povestirile hasidice – „ Rabbi îl depășea pe uriaș cu încă un cap, mâna pe umăr o lăsă să se odihnească o clipă, apoi plecă, ținându-și fruntea sus… Convorbirea luase sfârșit” …„ Evreul se înfioră la vederea trupului gălbejit. Ia cămașa mea, zise. Bărbatul luă cămașa și se făcu nevăzut”…„ Cine pregătește adăpostul? Cine poate. Cum trebuie pregătit adăpostul? Despărțiți ceea ce este curat de ceea ce este mânjit.Care este locul? Ulița. Casa. Inima” …. Este aproape un poem acest text care ar trebui să fie doar proză. Adeseori Divinitatea intervine prin scrisori, mesaje verbale, ceea ce în tradiția anterioară hasidismului nu era ceva admis. În Biblia ebraică singurele contacte cu Dumnezeu au fost cele ale lui Abraham, Iaacov și Moise. Hasidismul dă o mai mare libertate de a avea revelația divină. Povestirile ne aduc până în vremea lui Napoleon Bonaparte. Ceea ce a creat nou hasidismul a fost speranța într-o prezență mai activă a Divinității, într-o fortificare a spiritului, în consecință o rezervă spirituală sporită. Martin Buber a știut să ne dezvăluie acest aspect.
Boris Marian
Czeslaw Milosz-100
Czeslaw Milosz - 100 de ani
Laureat cu Nobel pe anul 1980, polonezul american Czeslaw Milosz nu este bine cunoscut la noi, deși i s-a publicat o parte din operă. Născut în Lituania, sub imperiul țarist, în 30 iunie 1911, a murit la Cracovia, la 14 august 2004, după o bună perioadă de viață trăită în SUA, unde a emigrat după război. A scris în mai toate genurile literare, dar este remarcat în special ca poet de factură filosofică, cu „Clopote de iarnă”(1978), după ce în 1953 publicase „ Mintea prizonieră”, prima sa manifestare de respingere a presiunii ideologiei comuniste. În 1957 a scris „Tratat de poezie”, lucrare de maturitate artistică, mult apreciat de critică. Când i s-a acordat Premiul Nobel era cetățean american, iar motivația juriului se referea la intransigența și claritatea ideilor sale.
A debutat în 1930, cu versuri, la Universitatea din Vilnius. Antrenat de sloganuri socialiste și avangardiste, Milosz ( se citește Miloș) se impune cu rapiditate, i se acordă o bursă la Paris, dar acolo este dezamăgit de extremismul politic al unor confrați, revine la tradiționalism, publică volumul „ Trei ierni”, este preocupat de fenomene cosmice. La începutul războiului se află la București, unde ține conferințe, revine în Polonia și colaborează cu Mișcarea de Rezistență poloneză. În 1945 este numit atașat cultural al ambasadei poloneze la Washington. În 1951 se stabilește la PARIS, părăsind astfel Polonia. .În SUA este numit profesor la Universitatea din Berkeley- California. Se face cunoscut abia în 1965, când apare Antologia poeziei poloneze postbelice, unde ocupă un loc important. Bibliografia sa este impresionantă, nu vom reda aici titluri, ci vom cita din poemele sale, traduse la noi. Aurel Covaci este cel care și-a dedicat o parte din timp creației lui Milosz.
„ Trăita-am vremi stranii, măiastre, ursuze,
Cu cânt , în văzduh, de grele obuze,
Când ani ce purtau ca șrapnelul urgia
Pe cei ce-n război n-au văzut măreția.
…………………………………………………………..
O slavă-anonimă-am creat, ca strigarea
Acelor ce-n beznă-și anunță plecarea.”
( din poemul „Despre carte”)
Speranța vine-atunci când omul crede
Că nu-i pământul vis, ci carne vie,
Iar simțurile noastre nu-s de vină.
Și toate câte-un om de aici le știe,
Din poartă de privești, îți par grădină”
( din poemul „Speranța”)
„Mereu am tânjit după o formă mai cuprinzătoare-
Nici prea mult poezie, nici prea multă proză,
ce ne-ar îngădui să ne-nțelegem, fără a-i expune
pe autor sau cititor la chinuri de ordin superior”
( din poemul „Ars poetica”).
Cred că noi, care iubim poezia, avem de învățat și acum de la Czeslaw Milosz.
Boris Marian
Laureat cu Nobel pe anul 1980, polonezul american Czeslaw Milosz nu este bine cunoscut la noi, deși i s-a publicat o parte din operă. Născut în Lituania, sub imperiul țarist, în 30 iunie 1911, a murit la Cracovia, la 14 august 2004, după o bună perioadă de viață trăită în SUA, unde a emigrat după război. A scris în mai toate genurile literare, dar este remarcat în special ca poet de factură filosofică, cu „Clopote de iarnă”(1978), după ce în 1953 publicase „ Mintea prizonieră”, prima sa manifestare de respingere a presiunii ideologiei comuniste. În 1957 a scris „Tratat de poezie”, lucrare de maturitate artistică, mult apreciat de critică. Când i s-a acordat Premiul Nobel era cetățean american, iar motivația juriului se referea la intransigența și claritatea ideilor sale.
A debutat în 1930, cu versuri, la Universitatea din Vilnius. Antrenat de sloganuri socialiste și avangardiste, Milosz ( se citește Miloș) se impune cu rapiditate, i se acordă o bursă la Paris, dar acolo este dezamăgit de extremismul politic al unor confrați, revine la tradiționalism, publică volumul „ Trei ierni”, este preocupat de fenomene cosmice. La începutul războiului se află la București, unde ține conferințe, revine în Polonia și colaborează cu Mișcarea de Rezistență poloneză. În 1945 este numit atașat cultural al ambasadei poloneze la Washington. În 1951 se stabilește la PARIS, părăsind astfel Polonia. .În SUA este numit profesor la Universitatea din Berkeley- California. Se face cunoscut abia în 1965, când apare Antologia poeziei poloneze postbelice, unde ocupă un loc important. Bibliografia sa este impresionantă, nu vom reda aici titluri, ci vom cita din poemele sale, traduse la noi. Aurel Covaci este cel care și-a dedicat o parte din timp creației lui Milosz.
„ Trăita-am vremi stranii, măiastre, ursuze,
Cu cânt , în văzduh, de grele obuze,
Când ani ce purtau ca șrapnelul urgia
Pe cei ce-n război n-au văzut măreția.
…………………………………………………………..
O slavă-anonimă-am creat, ca strigarea
Acelor ce-n beznă-și anunță plecarea.”
( din poemul „Despre carte”)
Speranța vine-atunci când omul crede
Că nu-i pământul vis, ci carne vie,
Iar simțurile noastre nu-s de vină.
Și toate câte-un om de aici le știe,
Din poartă de privești, îți par grădină”
( din poemul „Speranța”)
„Mereu am tânjit după o formă mai cuprinzătoare-
Nici prea mult poezie, nici prea multă proză,
ce ne-ar îngădui să ne-nțelegem, fără a-i expune
pe autor sau cititor la chinuri de ordin superior”
( din poemul „Ars poetica”).
Cred că noi, care iubim poezia, avem de învățat și acum de la Czeslaw Milosz.
Boris Marian
Orwell
Orwell- vizionarul ( 1903- 1950)
Enciclopedia Britanică acordă un spațiu destul de limitat scriitorului George Orwell ( Eric Arthur Blair), deși influența sa, în special după anul morții ( 1950) în literatură și politică, a fost enormă. „1984” a sunat ca un dangăt de clopot de alarmă. Big-Brother a intrat în limbajul curent al politicienilor din Vest. Cei din Est l-au ignorat și s-au temut de ceea ce prevedea Orwell. El nici nu era un clar-văzător, știa, fără să fi văzut, ce înseamnă transformarea omului într-un mecanism din angrenajul sistemului care aduce fericirea cu forța – dictatura comunistă de tip stalinist. De fapt, altă dictatură comunistă nu cunoaștem și probabil că nici comunismul nu va reveni ca dictatură, poate ca idee, ca un vis-coșmar. Eu nu sunt un iubitor de inegalitate socială, de capitalism bazat pe corupție, furt, dar Gulagul, ca și Holocaustul nazist m-au convins că orice violare a libertăților elementare ale omului nu pot aduce nici un bine, se transformă, ca în „Colonia penitenciară” a lui Kafka, în instrument de tortură. Eu nu sunt un clar-văzător. Nu știu nici ce va fi în secolul XXI până la urmă, nici după acest secol. Orwell a fost un mare satiric, unul dintre cei mai mari, părinte, cred că i-a fost Jonathan Swift, el a știut să se împotrivească prin scris inumanului, încă de când era în India, în anii 1922-1927, apoi în anii războiului civil din Spania ( 1936-1939). Știa despre procesele staliniste din anii 30, fusese scurt timp comunist, apoi a devenit un adversar convins, iar moartea prematură, la numai 47 de ani a lipsit literatura universală de unul din marile ei talente. ”Ferma animalelor” ( 1945) este una dintre cele mai savuroase satire din literatura lumii. Animalitatea din om( de ce să ascundem?), prostia cu caracter majoritar, interesul meschin, cruzimea fără margini, aceste trăsături pe care ni le-a dat o istorie pe care singuri am făurit-o, ne pot duce la o involuție catastrofală. Anul 1984 a trecut. Orwell era în cimitir de 34 de ani, dar războaiele, politica de acaparare și de confruntare, dictaturile care s-au succedat au confirmat nefericirea pe care sensibilul scriitor o prevedea. Orwell era un om religios prin instinct, nu era un predicator, el suferea alături de noi.
Portretul fizic – înalt, zvelt, cu părul tuns scurt, cu o ,mustață tăiată sever, avea un aspect de englez onorabil, liniștit, dar era un rebel. Propaganda comunistă l-a numit „fascist”. Pe cine? Pe dușmanul oricărui totalitarism. A studiat la colegii de renume, a fost un om citit, era admirat de prieteni, dar a murit sărac, bolnav de tuberculoză. Nu a beneficiat nici de darurile societății de consum, nici de fostele simpatii pro-comuniste. Un răzvrătit, tot un don Quijote, ca mulți alți martiri ai propriilor iluzii. Credea că schimbă lumea. A scris două eseuri excelente, „ O spânzurătoare”, ”Împușcând un elefant”, văzuse multe în India colonială, dar nu cu ochiul idilizant al lui Kipling. În Spania au fost executați mii de „anarhiști”, troțkiști, la ordinele lui Stalin, care , exact ca un Big-Brother controla de la Moscova ce discutau voluntarii comuniști, socialiști, ș.a. în taberele lor, pe stradă. În loc de unitate, Stalin urmărea, ca și Inchiziția pe „eretici”. Scopul era teroarea și nu victoria împotriva unui alt dictator, Franco. Din două rele, Spania a ales răul mai mic, dictatura lui Franco. Astfel comuniștii au pierdut și s-au compromis. Se pare, definitiv.
Cred că mulți au citit cărțile lui Orwell, ele se pot reciti cu plăcere. Lumea s-a schimbat, au apărut alte pericole, extremismul terorist de grup, de mase fanatizate religios, goana după resurse energetice au schimbat fața lumii. Dar oricând și oriunde, se va găsi un „nebun” să se dorească un Big-Brother. Orwell ne spune – fiți atenți!
Boris Marian.
Enciclopedia Britanică acordă un spațiu destul de limitat scriitorului George Orwell ( Eric Arthur Blair), deși influența sa, în special după anul morții ( 1950) în literatură și politică, a fost enormă. „1984” a sunat ca un dangăt de clopot de alarmă. Big-Brother a intrat în limbajul curent al politicienilor din Vest. Cei din Est l-au ignorat și s-au temut de ceea ce prevedea Orwell. El nici nu era un clar-văzător, știa, fără să fi văzut, ce înseamnă transformarea omului într-un mecanism din angrenajul sistemului care aduce fericirea cu forța – dictatura comunistă de tip stalinist. De fapt, altă dictatură comunistă nu cunoaștem și probabil că nici comunismul nu va reveni ca dictatură, poate ca idee, ca un vis-coșmar. Eu nu sunt un iubitor de inegalitate socială, de capitalism bazat pe corupție, furt, dar Gulagul, ca și Holocaustul nazist m-au convins că orice violare a libertăților elementare ale omului nu pot aduce nici un bine, se transformă, ca în „Colonia penitenciară” a lui Kafka, în instrument de tortură. Eu nu sunt un clar-văzător. Nu știu nici ce va fi în secolul XXI până la urmă, nici după acest secol. Orwell a fost un mare satiric, unul dintre cei mai mari, părinte, cred că i-a fost Jonathan Swift, el a știut să se împotrivească prin scris inumanului, încă de când era în India, în anii 1922-1927, apoi în anii războiului civil din Spania ( 1936-1939). Știa despre procesele staliniste din anii 30, fusese scurt timp comunist, apoi a devenit un adversar convins, iar moartea prematură, la numai 47 de ani a lipsit literatura universală de unul din marile ei talente. ”Ferma animalelor” ( 1945) este una dintre cele mai savuroase satire din literatura lumii. Animalitatea din om( de ce să ascundem?), prostia cu caracter majoritar, interesul meschin, cruzimea fără margini, aceste trăsături pe care ni le-a dat o istorie pe care singuri am făurit-o, ne pot duce la o involuție catastrofală. Anul 1984 a trecut. Orwell era în cimitir de 34 de ani, dar războaiele, politica de acaparare și de confruntare, dictaturile care s-au succedat au confirmat nefericirea pe care sensibilul scriitor o prevedea. Orwell era un om religios prin instinct, nu era un predicator, el suferea alături de noi.
Portretul fizic – înalt, zvelt, cu părul tuns scurt, cu o ,mustață tăiată sever, avea un aspect de englez onorabil, liniștit, dar era un rebel. Propaganda comunistă l-a numit „fascist”. Pe cine? Pe dușmanul oricărui totalitarism. A studiat la colegii de renume, a fost un om citit, era admirat de prieteni, dar a murit sărac, bolnav de tuberculoză. Nu a beneficiat nici de darurile societății de consum, nici de fostele simpatii pro-comuniste. Un răzvrătit, tot un don Quijote, ca mulți alți martiri ai propriilor iluzii. Credea că schimbă lumea. A scris două eseuri excelente, „ O spânzurătoare”, ”Împușcând un elefant”, văzuse multe în India colonială, dar nu cu ochiul idilizant al lui Kipling. În Spania au fost executați mii de „anarhiști”, troțkiști, la ordinele lui Stalin, care , exact ca un Big-Brother controla de la Moscova ce discutau voluntarii comuniști, socialiști, ș.a. în taberele lor, pe stradă. În loc de unitate, Stalin urmărea, ca și Inchiziția pe „eretici”. Scopul era teroarea și nu victoria împotriva unui alt dictator, Franco. Din două rele, Spania a ales răul mai mic, dictatura lui Franco. Astfel comuniștii au pierdut și s-au compromis. Se pare, definitiv.
Cred că mulți au citit cărțile lui Orwell, ele se pot reciti cu plăcere. Lumea s-a schimbat, au apărut alte pericole, extremismul terorist de grup, de mase fanatizate religios, goana după resurse energetice au schimbat fața lumii. Dar oricând și oriunde, se va găsi un „nebun” să se dorească un Big-Brother. Orwell ne spune – fiți atenți!
Boris Marian.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)