Între idolatrie și respectul valorii
Să nu-ți faci idoli, spune Decalogul, iar noi, oamenii moderni nu ne facem idoli și bine facem. Dar iconoclastia, negarea oricărei personalități din motive subiective mi se pare la fel de păgubitoare. Mie, de pildă nu-mi plac oamenii politici, dar greșesc disprețuindu-i, or fi printre ei și oameni „de bine”. La fel cu oamenii de afaceri, nu or fi toți niște hoți. În cultură pot detecta mai ușor valorile, dacă mă informez. Înainte de 1989, PCR încuraja, acorda avantaje intelectualilor de valoare care colaborau sau mimau o colaborare. Nu vorbesc despre informatori la Secu, deși am niște rezerve legate de dosare false,răzbunări între confrați cu acordul unor membri ai CNSAS, organ care nu mai este ce ar fi trebuit să fie. Ștefan Augustin Doinaș a murit și din cauza unei asemenea răzbunări. Ne-au rămas dinainte de 1989 unele valori, ca Nicolae Breban, Nicolae Manolescu, ș.a. Nu-i cunosc personal și nici nu țin să-i cunosc, deși sunt membru al USR, altă asociație rău vorbită și pe nedrept.
Există și povestea cu strugurii acri. Acum cei doi se bălăcăresc, mai vin și alții să adauge niște zoaie.
După 1989 au apărut sau au dat ce este mai bun în ei Andrei Pleșu, HR Patapievici, Gabriel Liiceanu ș.a. Lui Pleșu i se reproșează că este prea inteligent și a fost ministru prin diverse guverne, lui Patapievici că s-a exprimat urât la adresa poporului român, lui Liiceanu eu nu știu de ce, i se reproșează altceva. Prietenia cu Noica? Subțirimea operei? Domnule, când negi existența unor personalități, unor foruri ( Academie, USR etc.), încearcă să te apropii de valoarea lor, nu da cu piatra sau cu zoaie peste nume care nu sunt compatibile cu gustul dumitale. Este destul cțât se ceartă scriitorii între ei, mai intervin și chibiții, caracuda, dau orbește , fără noimă. Eu nu-mi fac idoli, însă încerc să înțeleg o personalitate când nu o iubesc chiar. De pildă nu-l înțeleg pe Alex Ștefănescu,.dar nu pot să-i neg aportul la istoria literaturii. Acum a devenit un obicei să mai dai cu praștia și în statuile clasicilor. Despre Eminescu s-au scris baliverne, Mihail Sadoveanu, Arghezi sunt trecuți în raftul de sus, unde nu se mai urcă nimeni, la fel cu Labiș, Nichita Stănescu. Ideea pământului pârjolit de „revoluție” este a naibii de păguboasă. Nici o generație nu s-a născut din nimic. Mă refer la cultură.
„Lupii tineri” nu sunt întotdeauna și lupii cei mai buni. Unii rămân lupi și mai devin și sterili. Desigur, nimeni nu-i profet în țara lui, dar nu este păcat? Cioran și Eliade, dar nu numai ei au avut un trecut „verde” , dar aportul lor real la cultură nu poate fi negat. Unii le neagă și trecutul. Alt semn de schizofrenie. Deci , să păstrăm valorile, câte sunt. Iar ideea că este CINEVA care dorește să distrugă „țărișoara” ( ah, Farfuridi, ah, Cațavencu) mi se pare o boală perpetuă. România nu poate fi distrusă, numai dacă, Doamne ferește, vine o comeată, o ste cu coadă, vorba lui Ion Luca, un geniu necontestat din fericire. Economia țării este mereu anemiată de o hoție în plină libertate a braconajului în afaceri, de evaziune colosală, de contrabandă, muncă lșa negru, incompetență, trafic de influență, corupție mai ceva ca în vechiul Imperiu Otoman, să nu dăm vina pe intelectuali de valoare. Desigur orice intelectual poate greși, poate să și trădeze încrederea celor care îi apreciază. Oameni suntem, cei mici fac greșeli mici, cei mari fac greșeli mari. Nimeni nu se consideră mic pe sine însuși Este foarte bine. Atunci să avem și decența să ne respectăm valorile și să ne respectăm între noi. Iar mi-am salvat sufletul, mulțumesc.
. Boris MARIAN
Leonard Cohen - artistul fără vârstă
Leonard Cohen- artistul fără vârstă
ȘI PESTE NOI POATE SĂ TREACĂ O DESPĂRȚIRE LUNGĂ
Dansează cu mine până las capătul vieții
Cântecele interpretate, scrise, compuse de Leonard Cohen sunt iubite de milioane de oameni. S-a născut în 1934, la Montreal, într-o familie de emigranți din Rusia, a studiat la Columbia University din New York, a debutat cu versuri în 1956, fiind premiat în Canada. Romanul „ Joaca preferată” a
fost publicat în 1963. În 1964 a apărut volumul de versuri „ Flowers for Hitler”, apoi, în 1966, „ Parasites of Heaven”, în același an, romanul „ Frumoșii învinși”. A avut ca prieteni pe Bob Dylan, Andy Warhol, alte celebrități din SUA. În 1967 lansează primul album de cântece, care îl face imediat celebru. Își continuă activitatea literară și muzicală, dar în 1996 se retrage la o mănăstire Zen de lângă Los Angeles. Apare rar în public. La noi i s-a publicat o parte din proză, versuri, iar Mircea Mihăieș a scris o monografie. Leon Wieseltier și Leonard Cohen au fost o perioadă nedespărțiți, o etapă „fierbinte” din viața lor, pentru că i-a apropiat și slăbiciunea pentru droguri și alcool. Desigur, nu se pune problema valorii acestora, opera lor este la fel de apreciată. „ E cel mai generos, calm și plin de umor om din câți știu… Un vagabond înțelepțit… un filosof prețios, pedant și ușor ridicol, un Lord Byron al rock”n roll-ului”, scria Wieseltier despre prietenul său. Și astăzi , Leonard Cohen este
o vedetă a muzicii pop, alături de cei mai mari. În tot ce a scris, a compus, a interpretat se simte un har neobișnuit, o dăruire fără preget, vocea sa ușor răgușită, căldura pe care o degajă îl fac oriunde prețuit și iubit. Deși este un roman de debut, „ Joaca preferată” dă în mare măsură altitudinea talentului lui Leonard Cohen. Voi exemplifica – „ Pentru un bărbat cu tromboză coronariană, e reconfortant să aibă o rană din război… Mama sa își privea întregul trup ca pe o cicatrice acoperind cine știe ce splendoare apusă… E ușor să te lauzi cu o rană, urma eroică din luptă. E greu să-ți arăți coșurile de pe față…Tatăl își petrecea cea mai mare parte a vieții în pat sau într-un cort de oxigen la spital. Când era în picioare, mințea…Filmul rulează zi și noapte. Ai grijă, sânge, ai grijă…Un șobolan e mai viu decât o țestoasă…Copiii visau, comentau, mimau orgii de tortură…În imaginație, vergile dansează deja pe trupul Lisei…Căpșuni, i-a strigat mama în chip de la revedere…Aveau un joc minunat, de-a târfa și soldatul…Porția de viață de la șapte la unsprezece ani e uriașă, plină de amorțeală și de uitare …Dragă Anne, aș vrea să-ți văd degetele de la picior, când ești goală”.
Acesta este stilul ușor de imitat, dar greu de egalat, al lui Leonard Cohen.
Tilurile cântecelor, textele, muzica, spectacolele cu Leonard Cohen sunt de neuitat. „Songs from the road”, „ Halleluijah”, „Strange Song”,„Susanah”, „The Guests”, ș.a. sunt numai o mică parte din repertoiul său cunoscut și la noi.
One by one the guests arrive,
The guests ar coming trough,
The open- hearted many,
The broken-hearted few
…………………………………….
Let all my guests com in”.
Sună ca îndemnul unui nou Mesia – „Lăsați copiii să vină la mine”- cum era îndemnul cristic. Cohen are în el ceva omenesc și mistic totodată.
Boris Marian
ȘI PESTE NOI POATE SĂ TREACĂ O DESPĂRȚIRE LUNGĂ
Dansează cu mine până las capătul vieții
Cântecele interpretate, scrise, compuse de Leonard Cohen sunt iubite de milioane de oameni. S-a născut în 1934, la Montreal, într-o familie de emigranți din Rusia, a studiat la Columbia University din New York, a debutat cu versuri în 1956, fiind premiat în Canada. Romanul „ Joaca preferată” a
fost publicat în 1963. În 1964 a apărut volumul de versuri „ Flowers for Hitler”, apoi, în 1966, „ Parasites of Heaven”, în același an, romanul „ Frumoșii învinși”. A avut ca prieteni pe Bob Dylan, Andy Warhol, alte celebrități din SUA. În 1967 lansează primul album de cântece, care îl face imediat celebru. Își continuă activitatea literară și muzicală, dar în 1996 se retrage la o mănăstire Zen de lângă Los Angeles. Apare rar în public. La noi i s-a publicat o parte din proză, versuri, iar Mircea Mihăieș a scris o monografie. Leon Wieseltier și Leonard Cohen au fost o perioadă nedespărțiți, o etapă „fierbinte” din viața lor, pentru că i-a apropiat și slăbiciunea pentru droguri și alcool. Desigur, nu se pune problema valorii acestora, opera lor este la fel de apreciată. „ E cel mai generos, calm și plin de umor om din câți știu… Un vagabond înțelepțit… un filosof prețios, pedant și ușor ridicol, un Lord Byron al rock”n roll-ului”, scria Wieseltier despre prietenul său. Și astăzi , Leonard Cohen este
o vedetă a muzicii pop, alături de cei mai mari. În tot ce a scris, a compus, a interpretat se simte un har neobișnuit, o dăruire fără preget, vocea sa ușor răgușită, căldura pe care o degajă îl fac oriunde prețuit și iubit. Deși este un roman de debut, „ Joaca preferată” dă în mare măsură altitudinea talentului lui Leonard Cohen. Voi exemplifica – „ Pentru un bărbat cu tromboză coronariană, e reconfortant să aibă o rană din război… Mama sa își privea întregul trup ca pe o cicatrice acoperind cine știe ce splendoare apusă… E ușor să te lauzi cu o rană, urma eroică din luptă. E greu să-ți arăți coșurile de pe față…Tatăl își petrecea cea mai mare parte a vieții în pat sau într-un cort de oxigen la spital. Când era în picioare, mințea…Filmul rulează zi și noapte. Ai grijă, sânge, ai grijă…Un șobolan e mai viu decât o țestoasă…Copiii visau, comentau, mimau orgii de tortură…În imaginație, vergile dansează deja pe trupul Lisei…Căpșuni, i-a strigat mama în chip de la revedere…Aveau un joc minunat, de-a târfa și soldatul…Porția de viață de la șapte la unsprezece ani e uriașă, plină de amorțeală și de uitare …Dragă Anne, aș vrea să-ți văd degetele de la picior, când ești goală”.
Acesta este stilul ușor de imitat, dar greu de egalat, al lui Leonard Cohen.
Tilurile cântecelor, textele, muzica, spectacolele cu Leonard Cohen sunt de neuitat. „Songs from the road”, „ Halleluijah”, „Strange Song”,„Susanah”, „The Guests”, ș.a. sunt numai o mică parte din repertoiul său cunoscut și la noi.
One by one the guests arrive,
The guests ar coming trough,
The open- hearted many,
The broken-hearted few
…………………………………….
Let all my guests com in”.
Sună ca îndemnul unui nou Mesia – „Lăsați copiii să vină la mine”- cum era îndemnul cristic. Cohen are în el ceva omenesc și mistic totodată.
Boris Marian
Intelectualii lui Paul Johnson
Intelectualii lui Paul Johnson
Paul Johnson este un scriitor și jurnalist englez, cunoscut în lume, la noi doar cu o „ Istorie a evreilor”( Ed. Hasefer – 2005). S-a născut în 1928, a studiat la Oxford. A scris o serie de eseuri despre istoria Angliei, ș.a. Volumul „ Intelectualii” a apărut în două ediții la Humanitas la începutul acestui mileniu trei și merită toată atenția.
Este un șirag de portrete ale unor mari personalități, în care critica autorului este necruțătoare și argumentată pe bază de o documentare riguroasă. Vom prezenta esențialul.
Jean Jacques Rousseau ( 1712-1778), care a avut o influență considerabilă asupra evoluției politice și spirituale a Europei și chiar a lumii, era în particular un om lipsit de onoare, demnitate, și-a bârfit mai toți binefăcătorii, s-a despărțit de iluminiști, de Voltaire, era egoist, plângăreț, etc. Cu femeile s-a purtat cât se poate de urât, era căsătorit spre finalul vieții, dar nu avea nici o afecțiune față de ea, de copiii săi. Nu respecta biserica, nici clerul, ceea era , în parte, justificat de corupția unor clerici, s-a convertit de două ori la protestantism, o dată la catolicism. Era un adversar al proprietății private, fiind astfel, fără intenție, un comunist utopic, proslăvea traiul în natură, dar frecventa saloanele cu asiduitate, elogia munca fizică, dar nu a practicat decât scrisul. Era un scriitor extraordinar. Unul dintre cei mai mari, „ Confesiunile” fiind cele mai mult apreciate. Și-a urât tatăl care l-a terorizat, de aceea nu iubea cadrul familial. Credea că știința va aduce și moralitate, ceea ce nu s-a confirmat defel. „ Un nebun interesant” care a contribuit indirect la declanșarea Marii Revoluții Franceze.
O personalitate la fel de complexă, cu multe fațete întunecate era și poetul Percy Bysshe Shelley (1792-1822), aflat în conflict permanent cu societatea engleză, revoluționar amator, concurent al lui Byron. A doua sa soție, Mary, care a creat figura lui Frankenstein, fiind o scriitoare de mare talent, precursoare a futurologiei, s-a ocupat de editarea operei poetice a soțului. Poetul era pasionat de conspirații, era un fel de satanist, ura religia, nu se ferea de incest, de amor în grup, etc. Se ocupa de fizică, dar iubea ocultismul, avea ceva infantil, dar și o inteligență extrem de ascuțită. Mincinos din cale afară, a avut pe conștiință sinucideri scandaloase. A murit prostește în timpul unei furtuni pe țărmul italian, refuzând să părăsească o barcă de concepție proprie.
Un alt personaj, poate cel mai important din cartea lui Johnson este Karl Marx. Certăreț, vanitos, lipsit de orice morală, a avut un fiu cu guvernanta propriilor copii, nu și-a cunoscut fiul, nu l-a recunoscut. Nu cunoștea și nu căuta să cunoască viața muncitorilor, nici din Germania natală, nici din Anglia, patria de adopție, combătea pe liderii care nu-i urmau îndemnurile filosofice, era un teoretician care fugea de practică, spre deosebire de Engels, proprietarul unei filaturi de bumbac. Nu a reușit să aibă o pregătire care să-i permită să obțină o catedră la o universitate din Germania. S-a dovedit un antisemit de joasă speță, deși el însuși era un evreu convertit. Jenny Marx, prințesă von Westphalen a fost soția care i-a îndurat toate înșelăciunile, comportamentul, lipsa de scrupule. Dar după moartea ei, în 1881, Marx nu a suportat singurătatea și a murit și el după doi ani. Din cinci copii, doi băieți au murit de timpuriu, fetele au avut destine nefericite, două s-au sinucis. Marx nu-l suporta pe Ferdinand Lassalle care era cel mai bun organizator al mișcării muncitorești din Germania.
Cartea sa de căpătâi „ Capitalul” are multe pasaje preluate din lucrări ale altor autori. Acesta a fost „geniul proletariatului mondial”, „ fondatorul socialismului științific”, o ideologie bazată mai mult pe militantism și mai puțin pe argumente. Lenin a avut un rău exemplu, iar Stalin a desăvârșit ceea ce nu era complet exprimat de Marx – a trecut la nimicirea propriului proletariat industrial și agricol.
„ Dimpotrivă” a fost, se pare, ultimul cuvânt rostit de Henrik Ibsen (1828-1906), înainte de a părăsi această viață. A fost un om extrem de dificil, chiar isteric, obsedat de glorie, de medalii, un veșnic îndrăgostit fără a iubi pe nimeni cu adevărat, un complexat, etc. Nimic mai rău. Și totuși … Unul dintre cei mai mari dramaturgi ai lumii.
Cu totul excentric, ca personaj a fost marele Lev Tolstoi ( 1828-1910). El se credea „fratele mai mare al lui Dumnezeu), în 1901 a și fost excomunicat de Biserica Rusă pentru atitudinea sa sfidătoare față de religie, biserică. Nu era ateu, ci se considera singur un Mesia. Tinerețea sa, bogat fiind, nu-i făcea cinste, pentru că a fost depravat, juca și pierdea sume enorme la cărți, întreținea relații sexuale fără nici o reținere, cu prostituate, cu femeile de pe propria moșie, făcea chefuri de zile și nopți la rând. Revelația sa ca scriitor a avut loc în Caucaz, unde s-a dus ca ofițer, din lipsă de altă ocupație. Natura, exotismul locului, oamenii de acolo i-au trezit pasiunea de a reda în scris tot ce vedea și a făcut-o cu brio. Succesul său a fost imediat. A avut relații proaste cu Turgheniev, care i-a răbdat toate atacurile nedemne. Erau pe punctul de a duela pentru că Tolstoi o insukltase pe fiica lui Turgheniev. Cu soția, Sofia s-a purtat mai rău ca un satrap, deși femeia l-a iubit și l-a venerat. A răspândit zvonuri răutăcioase și neadevărate despre ea, iar cauza morții sale a fost o ceartă violentă cu soția, în urma căreia a luat trenul spre Ural, a răcit pe drum și s-a stins din viață, de pneumonie. Se pare că Tolstoi a contractat și un sifilis în tinerețe. Singur și-a creat un mit de profet, era preocupat de soarta omenirii, s-a apropiat și de marxiști, dar s-a opus teoriei revoluției prin violență.
Aceasta i-a mărit și mai mult popularitatea care a devenit mondială. Îl vizitau în ultimii ani de viață cele mai diverse personaje și personalități, ca și bolnavii incurabili care credeau că Tolstoi este un sfânt. Cehov l-a iubit enorm, trecând peste toate referirile la trecutul său plin de păcate. De o virilitate comparabilă cu a lui Goethe a avut relații sexuale până la vârsta de 81 de ani. Își blestema pasiunea pentru femei și se căia neîntrerupt. Jurnalul său a devenit ținta unor curiozități duse la extrem, o parte dintre adnotări au fost ținute ascunse, era prea compromițătoare pentru Tolstoi și familia sa. A avut copii nelegitimi pe care nu i-a recunoscut, nu i-a ajutat, fiind în acest sens de slabă moralitate ca și Rousseau, pe care îl admira. Tolstoi a declarat că numai Iisus și Rousseau au jucat un rol în formarea sa spirituală. Pe Iisus nu-L considera Dumnezeu, ci profet. Se opunea statului, industrializării, idealiza rolul țărănimii. La șapte ani de la moartea sa, revoluția bolșevică avea să confirme profeția sa – în locul capitaliștilor ( pe care Tolstoi îi ura) vor veni șefii muncitorimii și vor restaura statul. Dar ce stat? Tolstoi nu putea să-și închipuie că milioane de țărani vor fi jertfe ale despotismului stalinist.
Un caz interesant este cel al supratalentatului Ernest Hemingway ( 1899-1961), creatorul unor personaje care au fascinat generații de cititori, a adus literaturii de limbă engleză o nouă manieră de exprimare, a trăit așa cum a scris, între aventură și băutură, un om complex, pradă alcoolismului cronic. A avut patru soții, nenumărate amante din toate categoriile sociale, trei fii pe care nici nu s-a gândit să-i instruiască, nefiind un exemplu pentru ei. A cochetat cu comuniștii din Spania republicană, care distrugeau biserici și ucideau pe slujitorii ei, dar a fost totodată admirator și salvator al poetului Ezra Pound, cel care în timpul celui de Al doilea Război Mondial a servit Germania nazistă prin emisiuni de propagandă. Fără intervenția lui Hemingway, Pound ar fi fost executat de americani. Și-a cucerit gloria înainte de a primi Nobelul, care doar a confirmat valoarea operei sale, „ Bătrânul și marea” fiind doar ultima reușită a scriitorului. Lipsa de prejudecăți, conflictul cu mentalitatea conservatoare a părinților, sentimentul de libertate absolută, dar și lipsa de responsabilitate, mitomania, acestea au fost reperele unei vieți pe cât de tragice, pe atât de bogate în roade pe plan literar.
Personajul căruia Paul Johnson nu-i găsește nici o scuză în comportament este Bertholt Brecht (1898- 1956). Până și numele de Bertholt este inventat, pentru că în acte el era Eugen Friedrich Berthold. Și-a redus prenumele la Bertholt, a îmbrăcat haine muncitorești din stofă fină și a colindat lumea dându-se drept comunist-stalinist, apoi simplu – comunist, a acaparat în RDG toate avantajele posibile- un teatru propriu, clădire și ansamblu ( Berliner Ensemble), venituri grase plătite în mărci vest-germane, deși locuia în RDG , cetățenie dublă, est-germană și austriacă. A sedus sau a forțat psihic numeroase femei să aibă relații cu el, deși era destul de respingător ca aspect, era adesea murdar, avea dinții înnegriți, ochi cenușii, de șobolan, dar avea succes. Atât literar, cât și material și amoros. Și-a urât mama care era o ferventă luterană, a devenit ateu, a avut o viață aventuroasă fără a se implica în mod serios în nici o cauză, farseur, oportunist, a aprobat public procesele staliniste din URSS , în anii 1935-1938, ca și intervenția tancurilor sovietice împotriva muncitorilor din Berlin, în 1953. Opera sa este construită pe numeroase prelucrări, preluări impardonabile de subiecte din scrierile unor autori mai puțin cunoscuți sau chiar celebri, cum a fost cu o nuvelă a lui Hemingway, pe care îl admira. Era și un admirator al lui Charlie Chaplin, în postura de regizor, în rest nu prea îi păsa de nimeni. Soțiile, patru la număr, i-au fost sclave, le-a exploatat și le-a umilit cum a vrut. A murit cu onoruri din partea „comuniștilor din toată lumea”, a Comitetului pentru Apărarea Păcii, care era un organ de inspirație sovietică. La Moscova nu stătea niciodată prea mult, se temea. Un personaj cu totul dezagreabil, deși teatrul său a constituit și mai constituie un reper în evoluția dramaturgiei secolului XX și XXI.
Bertrand Russel ( 1872-1970), un patriarh al civismului, filosof oscilant, militant anti-război , citat adesea de propaganda din țările socialiste, a cerut constant distrugerea URSS, ca pericol pentru viitorul lumii. Avea dreptate, deși Russel era și un antinazist convins.
Jean Paul Sartre ( 1905-1980) a avut o viață plină de opțiuni stranii, amoruri de tot felul, un Rousseau mai voinic, fizic, deși mărunt de statură, a atras antipatia lui Camus, pe care l-a și denigrat, ca a multor intelectuali francezi de stânga și de dreapta. Nici comunist convins, a apărat cultul lui Stalin, a susținut mișcările studențești din 1968, în anii ocupației Parisului de către Germania nazistă a colaborat fără jernă la diverse publicații. Totuși el a formulat principiile existențialismului și a lăsat o sintagmă de toată frumusețea – datoria de a fi liber.
Boris Marian
Paul Johnson este un scriitor și jurnalist englez, cunoscut în lume, la noi doar cu o „ Istorie a evreilor”( Ed. Hasefer – 2005). S-a născut în 1928, a studiat la Oxford. A scris o serie de eseuri despre istoria Angliei, ș.a. Volumul „ Intelectualii” a apărut în două ediții la Humanitas la începutul acestui mileniu trei și merită toată atenția.
Este un șirag de portrete ale unor mari personalități, în care critica autorului este necruțătoare și argumentată pe bază de o documentare riguroasă. Vom prezenta esențialul.
Jean Jacques Rousseau ( 1712-1778), care a avut o influență considerabilă asupra evoluției politice și spirituale a Europei și chiar a lumii, era în particular un om lipsit de onoare, demnitate, și-a bârfit mai toți binefăcătorii, s-a despărțit de iluminiști, de Voltaire, era egoist, plângăreț, etc. Cu femeile s-a purtat cât se poate de urât, era căsătorit spre finalul vieții, dar nu avea nici o afecțiune față de ea, de copiii săi. Nu respecta biserica, nici clerul, ceea era , în parte, justificat de corupția unor clerici, s-a convertit de două ori la protestantism, o dată la catolicism. Era un adversar al proprietății private, fiind astfel, fără intenție, un comunist utopic, proslăvea traiul în natură, dar frecventa saloanele cu asiduitate, elogia munca fizică, dar nu a practicat decât scrisul. Era un scriitor extraordinar. Unul dintre cei mai mari, „ Confesiunile” fiind cele mai mult apreciate. Și-a urât tatăl care l-a terorizat, de aceea nu iubea cadrul familial. Credea că știința va aduce și moralitate, ceea ce nu s-a confirmat defel. „ Un nebun interesant” care a contribuit indirect la declanșarea Marii Revoluții Franceze.
O personalitate la fel de complexă, cu multe fațete întunecate era și poetul Percy Bysshe Shelley (1792-1822), aflat în conflict permanent cu societatea engleză, revoluționar amator, concurent al lui Byron. A doua sa soție, Mary, care a creat figura lui Frankenstein, fiind o scriitoare de mare talent, precursoare a futurologiei, s-a ocupat de editarea operei poetice a soțului. Poetul era pasionat de conspirații, era un fel de satanist, ura religia, nu se ferea de incest, de amor în grup, etc. Se ocupa de fizică, dar iubea ocultismul, avea ceva infantil, dar și o inteligență extrem de ascuțită. Mincinos din cale afară, a avut pe conștiință sinucideri scandaloase. A murit prostește în timpul unei furtuni pe țărmul italian, refuzând să părăsească o barcă de concepție proprie.
Un alt personaj, poate cel mai important din cartea lui Johnson este Karl Marx. Certăreț, vanitos, lipsit de orice morală, a avut un fiu cu guvernanta propriilor copii, nu și-a cunoscut fiul, nu l-a recunoscut. Nu cunoștea și nu căuta să cunoască viața muncitorilor, nici din Germania natală, nici din Anglia, patria de adopție, combătea pe liderii care nu-i urmau îndemnurile filosofice, era un teoretician care fugea de practică, spre deosebire de Engels, proprietarul unei filaturi de bumbac. Nu a reușit să aibă o pregătire care să-i permită să obțină o catedră la o universitate din Germania. S-a dovedit un antisemit de joasă speță, deși el însuși era un evreu convertit. Jenny Marx, prințesă von Westphalen a fost soția care i-a îndurat toate înșelăciunile, comportamentul, lipsa de scrupule. Dar după moartea ei, în 1881, Marx nu a suportat singurătatea și a murit și el după doi ani. Din cinci copii, doi băieți au murit de timpuriu, fetele au avut destine nefericite, două s-au sinucis. Marx nu-l suporta pe Ferdinand Lassalle care era cel mai bun organizator al mișcării muncitorești din Germania.
Cartea sa de căpătâi „ Capitalul” are multe pasaje preluate din lucrări ale altor autori. Acesta a fost „geniul proletariatului mondial”, „ fondatorul socialismului științific”, o ideologie bazată mai mult pe militantism și mai puțin pe argumente. Lenin a avut un rău exemplu, iar Stalin a desăvârșit ceea ce nu era complet exprimat de Marx – a trecut la nimicirea propriului proletariat industrial și agricol.
„ Dimpotrivă” a fost, se pare, ultimul cuvânt rostit de Henrik Ibsen (1828-1906), înainte de a părăsi această viață. A fost un om extrem de dificil, chiar isteric, obsedat de glorie, de medalii, un veșnic îndrăgostit fără a iubi pe nimeni cu adevărat, un complexat, etc. Nimic mai rău. Și totuși … Unul dintre cei mai mari dramaturgi ai lumii.
Cu totul excentric, ca personaj a fost marele Lev Tolstoi ( 1828-1910). El se credea „fratele mai mare al lui Dumnezeu), în 1901 a și fost excomunicat de Biserica Rusă pentru atitudinea sa sfidătoare față de religie, biserică. Nu era ateu, ci se considera singur un Mesia. Tinerețea sa, bogat fiind, nu-i făcea cinste, pentru că a fost depravat, juca și pierdea sume enorme la cărți, întreținea relații sexuale fără nici o reținere, cu prostituate, cu femeile de pe propria moșie, făcea chefuri de zile și nopți la rând. Revelația sa ca scriitor a avut loc în Caucaz, unde s-a dus ca ofițer, din lipsă de altă ocupație. Natura, exotismul locului, oamenii de acolo i-au trezit pasiunea de a reda în scris tot ce vedea și a făcut-o cu brio. Succesul său a fost imediat. A avut relații proaste cu Turgheniev, care i-a răbdat toate atacurile nedemne. Erau pe punctul de a duela pentru că Tolstoi o insukltase pe fiica lui Turgheniev. Cu soția, Sofia s-a purtat mai rău ca un satrap, deși femeia l-a iubit și l-a venerat. A răspândit zvonuri răutăcioase și neadevărate despre ea, iar cauza morții sale a fost o ceartă violentă cu soția, în urma căreia a luat trenul spre Ural, a răcit pe drum și s-a stins din viață, de pneumonie. Se pare că Tolstoi a contractat și un sifilis în tinerețe. Singur și-a creat un mit de profet, era preocupat de soarta omenirii, s-a apropiat și de marxiști, dar s-a opus teoriei revoluției prin violență.
Aceasta i-a mărit și mai mult popularitatea care a devenit mondială. Îl vizitau în ultimii ani de viață cele mai diverse personaje și personalități, ca și bolnavii incurabili care credeau că Tolstoi este un sfânt. Cehov l-a iubit enorm, trecând peste toate referirile la trecutul său plin de păcate. De o virilitate comparabilă cu a lui Goethe a avut relații sexuale până la vârsta de 81 de ani. Își blestema pasiunea pentru femei și se căia neîntrerupt. Jurnalul său a devenit ținta unor curiozități duse la extrem, o parte dintre adnotări au fost ținute ascunse, era prea compromițătoare pentru Tolstoi și familia sa. A avut copii nelegitimi pe care nu i-a recunoscut, nu i-a ajutat, fiind în acest sens de slabă moralitate ca și Rousseau, pe care îl admira. Tolstoi a declarat că numai Iisus și Rousseau au jucat un rol în formarea sa spirituală. Pe Iisus nu-L considera Dumnezeu, ci profet. Se opunea statului, industrializării, idealiza rolul țărănimii. La șapte ani de la moartea sa, revoluția bolșevică avea să confirme profeția sa – în locul capitaliștilor ( pe care Tolstoi îi ura) vor veni șefii muncitorimii și vor restaura statul. Dar ce stat? Tolstoi nu putea să-și închipuie că milioane de țărani vor fi jertfe ale despotismului stalinist.
Un caz interesant este cel al supratalentatului Ernest Hemingway ( 1899-1961), creatorul unor personaje care au fascinat generații de cititori, a adus literaturii de limbă engleză o nouă manieră de exprimare, a trăit așa cum a scris, între aventură și băutură, un om complex, pradă alcoolismului cronic. A avut patru soții, nenumărate amante din toate categoriile sociale, trei fii pe care nici nu s-a gândit să-i instruiască, nefiind un exemplu pentru ei. A cochetat cu comuniștii din Spania republicană, care distrugeau biserici și ucideau pe slujitorii ei, dar a fost totodată admirator și salvator al poetului Ezra Pound, cel care în timpul celui de Al doilea Război Mondial a servit Germania nazistă prin emisiuni de propagandă. Fără intervenția lui Hemingway, Pound ar fi fost executat de americani. Și-a cucerit gloria înainte de a primi Nobelul, care doar a confirmat valoarea operei sale, „ Bătrânul și marea” fiind doar ultima reușită a scriitorului. Lipsa de prejudecăți, conflictul cu mentalitatea conservatoare a părinților, sentimentul de libertate absolută, dar și lipsa de responsabilitate, mitomania, acestea au fost reperele unei vieți pe cât de tragice, pe atât de bogate în roade pe plan literar.
Personajul căruia Paul Johnson nu-i găsește nici o scuză în comportament este Bertholt Brecht (1898- 1956). Până și numele de Bertholt este inventat, pentru că în acte el era Eugen Friedrich Berthold. Și-a redus prenumele la Bertholt, a îmbrăcat haine muncitorești din stofă fină și a colindat lumea dându-se drept comunist-stalinist, apoi simplu – comunist, a acaparat în RDG toate avantajele posibile- un teatru propriu, clădire și ansamblu ( Berliner Ensemble), venituri grase plătite în mărci vest-germane, deși locuia în RDG , cetățenie dublă, est-germană și austriacă. A sedus sau a forțat psihic numeroase femei să aibă relații cu el, deși era destul de respingător ca aspect, era adesea murdar, avea dinții înnegriți, ochi cenușii, de șobolan, dar avea succes. Atât literar, cât și material și amoros. Și-a urât mama care era o ferventă luterană, a devenit ateu, a avut o viață aventuroasă fără a se implica în mod serios în nici o cauză, farseur, oportunist, a aprobat public procesele staliniste din URSS , în anii 1935-1938, ca și intervenția tancurilor sovietice împotriva muncitorilor din Berlin, în 1953. Opera sa este construită pe numeroase prelucrări, preluări impardonabile de subiecte din scrierile unor autori mai puțin cunoscuți sau chiar celebri, cum a fost cu o nuvelă a lui Hemingway, pe care îl admira. Era și un admirator al lui Charlie Chaplin, în postura de regizor, în rest nu prea îi păsa de nimeni. Soțiile, patru la număr, i-au fost sclave, le-a exploatat și le-a umilit cum a vrut. A murit cu onoruri din partea „comuniștilor din toată lumea”, a Comitetului pentru Apărarea Păcii, care era un organ de inspirație sovietică. La Moscova nu stătea niciodată prea mult, se temea. Un personaj cu totul dezagreabil, deși teatrul său a constituit și mai constituie un reper în evoluția dramaturgiei secolului XX și XXI.
Bertrand Russel ( 1872-1970), un patriarh al civismului, filosof oscilant, militant anti-război , citat adesea de propaganda din țările socialiste, a cerut constant distrugerea URSS, ca pericol pentru viitorul lumii. Avea dreptate, deși Russel era și un antinazist convins.
Jean Paul Sartre ( 1905-1980) a avut o viață plină de opțiuni stranii, amoruri de tot felul, un Rousseau mai voinic, fizic, deși mărunt de statură, a atras antipatia lui Camus, pe care l-a și denigrat, ca a multor intelectuali francezi de stânga și de dreapta. Nici comunist convins, a apărat cultul lui Stalin, a susținut mișcările studențești din 1968, în anii ocupației Parisului de către Germania nazistă a colaborat fără jernă la diverse publicații. Totuși el a formulat principiile existențialismului și a lăsat o sintagmă de toată frumusețea – datoria de a fi liber.
Boris Marian
Prințul roșu
Un roman românesc comparat cu „Ghepardul”
În anul 2009, a apărut la Ed. Anima romanul „ La răscruce de vremuri”, care merita mai multă atenție din partea criticii. Este vorba de un manuscris care a așteptat 40 de ani spre a fi dat publicității, la 34 de ani de la dispariția autorului – Scarlat Callimachi. În prefață, Alexei Rudeanu compară această scriere cu „ Ghepardul” lui Lampedusa. Comparația se bazează mai mult pe stilul și alegerea personajului central, un aristocrat și totodată un intelectual „first class”.
Pentru cei care nu știu cine a fost Scarlat Callimachi vom da câteva repere. S-a născut la București, în 1896, într-o familie care a dat patru domnitori și un mitropolit. A studiat Dreptul la Paris, apoi, revenit în țară, colaborează la „Facla” lui N. D. Cocea, fiind atras de ideile de stânga. Se căsătorește cu actrița Dida Solomon, care va deveni o stea a teatrului românesc. Participă la mișcarea de avangardă,
este director al revistei „Punct” ( 1924-1925), colaborează la „ Contimporanul” lui Ion Vinea, cu care era prieten. Publică în „Dimineața” și „ Adevărul” pagini despre istoria principatelor române. În 1933 este co-fondator al Comitetului Național Antifascist, al Blocului Democratic, al Frontului Democratic Popular, colaborând cu Petru Groza și cu alți fruntași politici de stânga. Își manifestă simpatia pentru URSS, are relații cu PC din România, iluzionat de o ideologie care era total în contradicție cu tradiția clasei din care provenea, fiind numit de cei care îl cunoșteau „prințul roșu”. Ca avocat apără în justiție, alături de avocați veniți din Franța pe comuniști, în procesele intentate acestora. Pentru un articol apărut în 1933, în ziarul „Clopotul” din Botoșani, este întemnițat pentru un an. În anii 1939-1940 a fost deținut la Miercurea Ciuc, Caracal, Tg. Jiu. În anii 1941-1944 participă ca ofițer de cavalerie în războiul antisovietic. În 1944 colaborează cu Miron Radu Paraschivescu la revista „ Victoria”. În 1948 a fost numit director al Muzeului Româno-Rus, fiind treptat marginalizat.
Nu era pe placul regimului comunist. A fost membru al Uniunii Scriitorilor. Moare la 2 iunie 1975, în anonimat. A fost un personaj istoric straniu, controversat.
Scriitura în romanul „ La răscruce de vremuri” dovedește un talent viguros. În anii dictaturii comuniste nimeni nu a acceptat publicarea sa. Personajul central, Roman Turculeț, este un alter ego al autorului. „ Anul 1917. Început de primăvară. Omătul pornise să se topească pe ici, pe acolo. Un vânt rece șuieră în jurul ceainăriei din mica piață a orașului B.” ( n.n. Botoșani). Este începutul romanului. Citind, ai impresia că timpul real și cel al conceperii textului se confundă. Războiul din 1916-1918 constituie prima parte a acțiunii, Turculeț, alias Callimachi este sublocotenent în Regimentul 10 Roșiori, participă la luptele de la Oituz. „ Nu voia să știe de moarte. Privea cerul, stelele, valurile luminoase, care păreau că joacă infinitul în brațele lor”. În 1918, Turculeț se afla la Petrograd, era îndrăgostit de o rusoaică, Olga. Sărăcia de după război era principalul dușman al noului regim instaurat în Rusia. Turculeț este în relații de amiciție cu diferiți ofițeri francezi, englezi care se aflau cu misiuni în Rusia Sovietică. După o trecere prin Paris, revine în Moldova natală. Are o altă dragoste – Vera. Trebuie să administreze moșia și castelul moștenit de la părinți. Încearcă să-l studieze pe Lenin, dar studiul acesta nu-l atrage. În schimb este un pasionat jurnalist, cunoscător de oameni, locuri, circulă de la București la Paris, la Iași , la Botoșani. Este un antifascist convins. De fapt romanul reproduce aproape cu fidelitate biografia lui Scarlat Callimachi. Cartea a fost scrisă între anii 1957-1969, iar finalul exprimă o mare dezamăgire - „ Omul va fi întotdeauna, cu calități, dar și cu păcate. Omul perfect este doar o ficțiune, o iluzie a poeților, a filosofilor și a unor sociologi. Omenirea este un conglomerat de oameni buni și răi. Alături de ei trebuie să trăiești, cot la cot cu ei, trebuie să muncețti. Și cu această adunătură vrei să zidești o societate ideală? Hristos a crezut într-o omenire înfrățită. El a fost crucificat de răutatea oamenilor și a murit pentru împăcarea noastră, a tuturor”. Acesta a fost testamentul „prințului roșu”.
Boris Marian
În anul 2009, a apărut la Ed. Anima romanul „ La răscruce de vremuri”, care merita mai multă atenție din partea criticii. Este vorba de un manuscris care a așteptat 40 de ani spre a fi dat publicității, la 34 de ani de la dispariția autorului – Scarlat Callimachi. În prefață, Alexei Rudeanu compară această scriere cu „ Ghepardul” lui Lampedusa. Comparația se bazează mai mult pe stilul și alegerea personajului central, un aristocrat și totodată un intelectual „first class”.
Pentru cei care nu știu cine a fost Scarlat Callimachi vom da câteva repere. S-a născut la București, în 1896, într-o familie care a dat patru domnitori și un mitropolit. A studiat Dreptul la Paris, apoi, revenit în țară, colaborează la „Facla” lui N. D. Cocea, fiind atras de ideile de stânga. Se căsătorește cu actrița Dida Solomon, care va deveni o stea a teatrului românesc. Participă la mișcarea de avangardă,
este director al revistei „Punct” ( 1924-1925), colaborează la „ Contimporanul” lui Ion Vinea, cu care era prieten. Publică în „Dimineața” și „ Adevărul” pagini despre istoria principatelor române. În 1933 este co-fondator al Comitetului Național Antifascist, al Blocului Democratic, al Frontului Democratic Popular, colaborând cu Petru Groza și cu alți fruntași politici de stânga. Își manifestă simpatia pentru URSS, are relații cu PC din România, iluzionat de o ideologie care era total în contradicție cu tradiția clasei din care provenea, fiind numit de cei care îl cunoșteau „prințul roșu”. Ca avocat apără în justiție, alături de avocați veniți din Franța pe comuniști, în procesele intentate acestora. Pentru un articol apărut în 1933, în ziarul „Clopotul” din Botoșani, este întemnițat pentru un an. În anii 1939-1940 a fost deținut la Miercurea Ciuc, Caracal, Tg. Jiu. În anii 1941-1944 participă ca ofițer de cavalerie în războiul antisovietic. În 1944 colaborează cu Miron Radu Paraschivescu la revista „ Victoria”. În 1948 a fost numit director al Muzeului Româno-Rus, fiind treptat marginalizat.
Nu era pe placul regimului comunist. A fost membru al Uniunii Scriitorilor. Moare la 2 iunie 1975, în anonimat. A fost un personaj istoric straniu, controversat.
Scriitura în romanul „ La răscruce de vremuri” dovedește un talent viguros. În anii dictaturii comuniste nimeni nu a acceptat publicarea sa. Personajul central, Roman Turculeț, este un alter ego al autorului. „ Anul 1917. Început de primăvară. Omătul pornise să se topească pe ici, pe acolo. Un vânt rece șuieră în jurul ceainăriei din mica piață a orașului B.” ( n.n. Botoșani). Este începutul romanului. Citind, ai impresia că timpul real și cel al conceperii textului se confundă. Războiul din 1916-1918 constituie prima parte a acțiunii, Turculeț, alias Callimachi este sublocotenent în Regimentul 10 Roșiori, participă la luptele de la Oituz. „ Nu voia să știe de moarte. Privea cerul, stelele, valurile luminoase, care păreau că joacă infinitul în brațele lor”. În 1918, Turculeț se afla la Petrograd, era îndrăgostit de o rusoaică, Olga. Sărăcia de după război era principalul dușman al noului regim instaurat în Rusia. Turculeț este în relații de amiciție cu diferiți ofițeri francezi, englezi care se aflau cu misiuni în Rusia Sovietică. După o trecere prin Paris, revine în Moldova natală. Are o altă dragoste – Vera. Trebuie să administreze moșia și castelul moștenit de la părinți. Încearcă să-l studieze pe Lenin, dar studiul acesta nu-l atrage. În schimb este un pasionat jurnalist, cunoscător de oameni, locuri, circulă de la București la Paris, la Iași , la Botoșani. Este un antifascist convins. De fapt romanul reproduce aproape cu fidelitate biografia lui Scarlat Callimachi. Cartea a fost scrisă între anii 1957-1969, iar finalul exprimă o mare dezamăgire - „ Omul va fi întotdeauna, cu calități, dar și cu păcate. Omul perfect este doar o ficțiune, o iluzie a poeților, a filosofilor și a unor sociologi. Omenirea este un conglomerat de oameni buni și răi. Alături de ei trebuie să trăiești, cot la cot cu ei, trebuie să muncețti. Și cu această adunătură vrei să zidești o societate ideală? Hristos a crezut într-o omenire înfrățită. El a fost crucificat de răutatea oamenilor și a murit pentru împăcarea noastră, a tuturor”. Acesta a fost testamentul „prințului roșu”.
Boris Marian
Ernesto Sabato- un scriitor și un veac
Ernesto Sabato – un scriitor și un veac ( 24 iunie 1911- 30 aprilie 2011)
Cu mai puțin de două luni înainte de a împlini o sută de ani de viață, Ernesto Sabato a decis să pornească în căutarea lui Abaddon sau a lui Dumnezeu din ceruri. Publicația spaniaolă „ El Pais” l-a numit „ultimul clasic al literaturii argentiniene”, dar el a fost și un scriitor de talie mondială, o mândrie a literaturii sud-americane, atât de generoase în secolul XX cu nume de prestigiu.
Născut în apropiere de Buenos Aires, a murit în aceeași regiune, de pneumonie, deși promisese că va trăi cel puțin un veac. A studia fizica, a lucrat la Institutl Curie din Paris, a fost remarcat de Bertrand Russel pentru lucrările sale, pentru eseurile sale științifice. După al Doilea ăzboi Mondial se dedică literaturii beletristice și puiblică trei mari romane care i-au asigurat un loc de frunte în ierarhia scriitoricească – „ Tunelul” ( 1948), „Despre eroi și morminte” ( 1061), „Abaddon eterminatorul” ( 1974). Înainte de război a fost secretar al tineretului comunist din Argentina, a fost trimis să studieze la Moscova, dar în 1935 s-a întors și a declarat că în URSS poți ajunge fie în GULAG, fie într-un spital de psihiatrie. Cu asta relația sa cu comuniștii s-a cam terminat. Camus și Thomas Man au salutat debutul în proză a lui Sabato. El a primit Legiunea de Onoare franceză, Premiul Medicis ( Italia), Cervantes ( Spania), ș.a. În anii 80 a fost numit de președintele Argentinei să ancheteze crimele comise în timpul „războiului murdar” din 1970. Numeroasele sale eseuri pe teme politice, dar și literare ( despre Camus, Borges, Robbe-Grillet), au atras numeroși cititori, personalități. A publicat în 1976 un dialog cu Jorge Luis Borges, cu care avea unele afinități.
Creația lui Sabato este dominată de o anumită „stare de vigilență” față de forțele răului. În „Tunelul”, perdsonajul principal este un scriitor care și-a asasinat femeia iubită, în al doilea roman , „ Despre eroi și morminte” oferă o imagine sumbră asupra evoluției societății din țara sa, iar în al treilea roman acest sentiment de îngrijorare devine obsesiv. Abaddon este în Biblia ebraică locul unde se coboară pentru a ajunge în Iad ( Sheol). Apoi, prin transfigurare în lumea greco-latină și în creștinism el devine Îngerul Morții, care va veni în Ziua Judecății de Apoi. Nu este bine să ai de a face cu acest Înger. Sabato era un pesimist, deși nu a cunoscut grozăviile din Europa anilor de război. Părinții săi proveneau din Italia, tatăl era de origine albaneză, iar mama italiancă. Numele Ernesto, scriitorul și l-a ales singur. Nouă frați au murit înaintea sa, dar el a „compensat” prin longevitate
această năpastă. Soția sa, Matilde Kusminski Richter a murit în 1998, el s-a recăsătorit, fiind îngrijit de cea de a doua soție, Elvira. Prima soție i-a dăruit doi fii, Jorge și Mario. Nu știm nimic despre cariera acestora. „ Toată viața am încercat să-mi distrug ființa, pe a mea, nu pe a altora”, acesta era un credo al scriitorului.
Boris Marian.
Cu mai puțin de două luni înainte de a împlini o sută de ani de viață, Ernesto Sabato a decis să pornească în căutarea lui Abaddon sau a lui Dumnezeu din ceruri. Publicația spaniaolă „ El Pais” l-a numit „ultimul clasic al literaturii argentiniene”, dar el a fost și un scriitor de talie mondială, o mândrie a literaturii sud-americane, atât de generoase în secolul XX cu nume de prestigiu.
Născut în apropiere de Buenos Aires, a murit în aceeași regiune, de pneumonie, deși promisese că va trăi cel puțin un veac. A studia fizica, a lucrat la Institutl Curie din Paris, a fost remarcat de Bertrand Russel pentru lucrările sale, pentru eseurile sale științifice. După al Doilea ăzboi Mondial se dedică literaturii beletristice și puiblică trei mari romane care i-au asigurat un loc de frunte în ierarhia scriitoricească – „ Tunelul” ( 1948), „Despre eroi și morminte” ( 1061), „Abaddon eterminatorul” ( 1974). Înainte de război a fost secretar al tineretului comunist din Argentina, a fost trimis să studieze la Moscova, dar în 1935 s-a întors și a declarat că în URSS poți ajunge fie în GULAG, fie într-un spital de psihiatrie. Cu asta relația sa cu comuniștii s-a cam terminat. Camus și Thomas Man au salutat debutul în proză a lui Sabato. El a primit Legiunea de Onoare franceză, Premiul Medicis ( Italia), Cervantes ( Spania), ș.a. În anii 80 a fost numit de președintele Argentinei să ancheteze crimele comise în timpul „războiului murdar” din 1970. Numeroasele sale eseuri pe teme politice, dar și literare ( despre Camus, Borges, Robbe-Grillet), au atras numeroși cititori, personalități. A publicat în 1976 un dialog cu Jorge Luis Borges, cu care avea unele afinități.
Creația lui Sabato este dominată de o anumită „stare de vigilență” față de forțele răului. În „Tunelul”, perdsonajul principal este un scriitor care și-a asasinat femeia iubită, în al doilea roman , „ Despre eroi și morminte” oferă o imagine sumbră asupra evoluției societății din țara sa, iar în al treilea roman acest sentiment de îngrijorare devine obsesiv. Abaddon este în Biblia ebraică locul unde se coboară pentru a ajunge în Iad ( Sheol). Apoi, prin transfigurare în lumea greco-latină și în creștinism el devine Îngerul Morții, care va veni în Ziua Judecății de Apoi. Nu este bine să ai de a face cu acest Înger. Sabato era un pesimist, deși nu a cunoscut grozăviile din Europa anilor de război. Părinții săi proveneau din Italia, tatăl era de origine albaneză, iar mama italiancă. Numele Ernesto, scriitorul și l-a ales singur. Nouă frați au murit înaintea sa, dar el a „compensat” prin longevitate
această năpastă. Soția sa, Matilde Kusminski Richter a murit în 1998, el s-a recăsătorit, fiind îngrijit de cea de a doua soție, Elvira. Prima soție i-a dăruit doi fii, Jorge și Mario. Nu știm nimic despre cariera acestora. „ Toată viața am încercat să-mi distrug ființa, pe a mea, nu pe a altora”, acesta era un credo al scriitorului.
Boris Marian.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)