Levinas și Infinitul
Casetă ( din Enciclopedie) -
Emmanuel Levinas (n. 1906, Kowno Kaunas, Lituania, d. 1995) a fost un filozof francez, născut într-un mediu evreiesc cultivat, cu studii de filozofie la Strasbourg (1923-27) și la Freiburg (1928-29), unde asistă la cursurile și la seminariile lui Husserl și ale lui Heidegger.
Este unul dintre promotorii studiilor de fenomenologie în Franța, în lucrări precum Théorie de l'intuition dans la phénomenologie de Husserl (1930), De l'existence a l'existant (1947) sau En decouvrant l'existence avec Husserl et Heidegger (1967).
După cel de-al Doilea Război Mondial, Levinas se afirmă ca un gânditor original, pe două linii reflexive distincte. Pe de o parte, propune o etică fenomenologică radicală, centrată pe figura Celuilalt și a alterității, în lucrări precum Le Temps et l'Autre (1947), Totalité et infini (1961), Autrement qu'être ou au-delà de l'essence (1974) sau Entre nous (1991). Pe de altă parte, se dedică comentariilor talmudice, în lucrări ca de pildă Quatre lectures talmudiques (1968), L'au delà du verset (1982) sau Nouvelles lectures talmudiques(1989).
x x x
Emmanuel Levinas a fost și rămâne un nume, o stea pe firmamentul filozofiei secolului XX. A trăit între 1905-1995, adică un veac de teribile tragedii și schimbări în viața omenirii. Este pus alături de Heidegger și Husserl, deși deosebirile dintre ei sunt mari, de esență. Chiar noțiunea de Infinit este înțeleasă de fiecare dintre ei, diferențiat. Levinas este bine cunoscut și cu alte scrieri, dar „Totalitate și Infinit- eseu despre exterioritate” ( originalul francez – 1961, traducerea română – 1999, la Editura Polirom) este o lucrare ce îl reprezintă poate mai clar, mai pregnant. „Ideea perfectului nu e idee, ci dorință”, precizează filozoful. Principala preocupare a sa este alteritatea, este existența Altului. „Adevărata viață e în ALTĂ PĂARTE”. Există la fiecare o dorință de invizibil.„Eul este identic până și în alterările sale. El și le reprezintă și le gândește”. Levinas mai afirmă – „ Transcendența nu e negativitate… ea nu pornește de la o atitudine statică … metafizica precede ontologia”. De fapt, Infinitul conține , ca noțiune, însăși transcendența. Astfel se explică și faptul că noi nu putem concepe Infinitul cu reperele noastre obișnuite. Alte subiecte ale lucrării se referă la ateism, la voința de reprezentare, la adevăr, la retorică și la nedreptate. Este remarcabil modul în care filozoful știe să lărgească spațiul incursiunii sale în domeniul cunoașterii. Totodată, el nu părăsește teritoriul eticii, fără de care orice filozofie capotează.
O temă de care Levinas se apropie și o aprofundează este LIBERTATEA individului. Adevăr- dreptate- limbaj- libertate de expresie, aceste repere sunt în atenția filozofului.
O secțiune aparte se referă la „interioritate și economie”. Nu este vorba de economie în sensul curent, ci de relația socială, de plăcere și interdependență, de afectivitate, de hrana omului consumator fizic și spiritual, de bucuria zilei de mâine, de dragostea de viață, de casă și de familie, muncă etc.
Cel mai complex capitol este dedicat „chipului și exteriorității”. Chip și etică, chip și rațiune, semnificație și semnificant, obiectivitate, „celălalt și alții”, „asimetria impersonalului”, pluralismul, subiectivismul, ambiguitatea dragostei, fenomenologia erosului, fecunditatea, filiație și fraternitate. În final ajungem ca în Biblie, la ÎNCEPUT ( Bereșit)- Creația. Iar scopul Creației este Binele. Levinas este uin adversar al filosofiei Neutrului. Binele înseamnă pluralism, iar pluralismul înseamnă Pacea.
Nu putem să nu fim de acord cu acest campion al rațiunii moderne.
Am putea reproduce multe citate din creația gânditorului francez, lăsăm la latitudinea cititorului să le caute. Va avea de câștigat. Levinas este foarte actual, ca orice mare creator , dar poate să aibă soarta
unei „voci în pustiu”. Chemarea la Pace a devenit o monedă fără valoare. În locul rațiunii avem arme cu mare putere de distrugere, în locul Binelui, avem amenințarea cu forța, cu acte sinucigașe.
BORIS MARIAN
Jaspers - un reper
Principalul merit al marelui gânditor care a fost Karl Jaspers constă în apropierea filozofiei de probleme vieții, de complexitatea acesteia. Filozofia pare un domeniu arid, pentru mulți intangibil. Este vina … ambelor părți – nici cititorul, nici autorul nu fac pași în întâmpinarea celuilalt.
Născut la 23 februarie 1883, la Oldenburg, în familia unui jurist, apoi bancher, Jaspers a studiat la Freiburg, dar în timpul studenției s-au ivit probleme de sănătate, cu inima. Aceasta l-a îndemnat să studieze mai mult medicina, studiu finalizat în 1903, continuând studiul psihiatriei, la Heidelberg.Tema sa de absolvire a fost „ Bolile umane și crima”. S-a căsătorit cu o evreică, Gertrude, într-o țară care nu agrea nici căsătoriile mixte, nici pe evrei. Era în 1910, peste două decenii, naziștii se pregăteau să ia puterea.
Existențialismul l-a atras pe Jaspers, el a găsit un limbaj comun cu Sartre, Frankl, Rollo May. A publicat un studiu masiv, intitulat „ Psihopatologie generală”. După primul Război Mondial, publică lucrarea „ Psihologia- privire asupra războiului”. În 1932 începe să-și publica opera în volume succesive.
El se ocupă de psihopatologie, magie, ș.a. După 1933 regimul nazist începe să-l marginalizeze, iar în 1937 este îndepărtat din învățământ. În 1943, opera sa este pusă la index. După victoria asupra nazismului, este repus în drepturi, fiind aflat în zona americană de ocupație. Fondează revista „ Transformări”, nu este înțeles de compatrioți, dar el perseverează, scrie ”Chestiunea vinovăției germane”. Este nevoit să se mute la Universitatea din Basel, unde își sfârșește zilele la vârsta de 86 de ani, lăsând moștenire circa 35.000 pagini scrise ( note, studii) și o corespondență de 25.000 de pagini. Pe lângă titlurile menționate, mai adăugăm „ Omul și epoca modernă”, „ Rațiune și existență”, „ Filozofia existențială”, ș.a. Maeștrii săi au fost Kierkegaard și Nietzsche, iar contemporan cu el, Sartre. A scris cu alți autori „Socrate, Budha, Confucius, Jesus”( coautor – Hannah Arendt), „De la Dostoievski la Sartre”( coautor Walter Kaufmann. Relațiile sale cu Hannah Arendt au fost destul de complexe, colaboratoarea și prietena sa fiind mulți ani îndrăgostită de Heidegger, pe care Jasper nu-l agrea defel, din motive științifice, morale. De la el ne-au rămas și citate celebre, ca de ex. –
„ Să devin filosof mi s-a părut la fel de nebunesc cum aș fi dorit să devin poet”, „În uimire devin conștient de ceea ce îmi este necunoscut”, „ Doar individual, omul poate deveni filosof”.
Ce distanță îl desparte pe Jaspers de așa zisa filozofie marxistă, de materialismul dialectic care era destinat … maselor devenite conștiente „prin educația socialistă”! De aceea numele lui Jaspers nu a fost cunoscut în țările „lagărului socialist” decât în ultimele două decenii ale secolului XX, in timp ce în Occident el era studiat în facultăți.
Viața filosofului nu a fost deloc ușoară, pentru a se menaja, lucra câte jumătate de oră,
apoi, era obligat să se odihnească, orice supra-solicitare îi punea în pericol inima. Totuși a supraviețuit cu mult moartea soției, iar munca i-a acaparat toți anii de viață. „Trebuie să fii bolnav, ca să poți să apuci bătrânețile”, relua el un proverb chinez. Deși nu considera filosofia o știință, Jaspers a căutat întotdeauna sprijinul logicii, la fel și calea de a comunica direct cu auditoriul, cu cititorii. „ Filosofia nu are obiect, ea este obiectul în sine, ea este obiectul și subiectul…Pentru a supraviețui ea trebuie să trăiască prin urmași, elevul trebuie să consimtă ce spune maestrul”. Jaspers a introdus ideea de Universalitate. O ideea care poate apropia pe oameni, pe filosof de ucenic. A acceptat și psihanaliza, doar ca metodă de lucru în filosofie, a diferențiat psihologia explicativă de cea comprehensivă. Aici se rezumă contactul său cu psihanaliza.
În privința eternității, el nu o consideră nici durată fără sfârșit, nici absență a timpului, ci o „ruptură a timpului”, ea transcende Timpul, ca și Dumnezeu.
S-a preocupat mult de comunicare, de ființa anterioară timpului, de angoasa necunoașterii, de experiența eșecului. A fost conștient că filosofia europeană are lșimitele ei, că este nevoie de o filozofie „mondială”. Era un partizan al „dreptului asupra națiunilor”. A murit într-o perioadă în care aceste întrebări abia se nășteau. Răspunsul vine și va veni de la urmașii săi.
BORIS MARIAN
Născut la 23 februarie 1883, la Oldenburg, în familia unui jurist, apoi bancher, Jaspers a studiat la Freiburg, dar în timpul studenției s-au ivit probleme de sănătate, cu inima. Aceasta l-a îndemnat să studieze mai mult medicina, studiu finalizat în 1903, continuând studiul psihiatriei, la Heidelberg.Tema sa de absolvire a fost „ Bolile umane și crima”. S-a căsătorit cu o evreică, Gertrude, într-o țară care nu agrea nici căsătoriile mixte, nici pe evrei. Era în 1910, peste două decenii, naziștii se pregăteau să ia puterea.
Existențialismul l-a atras pe Jaspers, el a găsit un limbaj comun cu Sartre, Frankl, Rollo May. A publicat un studiu masiv, intitulat „ Psihopatologie generală”. După primul Război Mondial, publică lucrarea „ Psihologia- privire asupra războiului”. În 1932 începe să-și publica opera în volume succesive.
El se ocupă de psihopatologie, magie, ș.a. După 1933 regimul nazist începe să-l marginalizeze, iar în 1937 este îndepărtat din învățământ. În 1943, opera sa este pusă la index. După victoria asupra nazismului, este repus în drepturi, fiind aflat în zona americană de ocupație. Fondează revista „ Transformări”, nu este înțeles de compatrioți, dar el perseverează, scrie ”Chestiunea vinovăției germane”. Este nevoit să se mute la Universitatea din Basel, unde își sfârșește zilele la vârsta de 86 de ani, lăsând moștenire circa 35.000 pagini scrise ( note, studii) și o corespondență de 25.000 de pagini. Pe lângă titlurile menționate, mai adăugăm „ Omul și epoca modernă”, „ Rațiune și existență”, „ Filozofia existențială”, ș.a. Maeștrii săi au fost Kierkegaard și Nietzsche, iar contemporan cu el, Sartre. A scris cu alți autori „Socrate, Budha, Confucius, Jesus”( coautor – Hannah Arendt), „De la Dostoievski la Sartre”( coautor Walter Kaufmann. Relațiile sale cu Hannah Arendt au fost destul de complexe, colaboratoarea și prietena sa fiind mulți ani îndrăgostită de Heidegger, pe care Jasper nu-l agrea defel, din motive științifice, morale. De la el ne-au rămas și citate celebre, ca de ex. –
„ Să devin filosof mi s-a părut la fel de nebunesc cum aș fi dorit să devin poet”, „În uimire devin conștient de ceea ce îmi este necunoscut”, „ Doar individual, omul poate deveni filosof”.
Ce distanță îl desparte pe Jaspers de așa zisa filozofie marxistă, de materialismul dialectic care era destinat … maselor devenite conștiente „prin educația socialistă”! De aceea numele lui Jaspers nu a fost cunoscut în țările „lagărului socialist” decât în ultimele două decenii ale secolului XX, in timp ce în Occident el era studiat în facultăți.
Viața filosofului nu a fost deloc ușoară, pentru a se menaja, lucra câte jumătate de oră,
apoi, era obligat să se odihnească, orice supra-solicitare îi punea în pericol inima. Totuși a supraviețuit cu mult moartea soției, iar munca i-a acaparat toți anii de viață. „Trebuie să fii bolnav, ca să poți să apuci bătrânețile”, relua el un proverb chinez. Deși nu considera filosofia o știință, Jaspers a căutat întotdeauna sprijinul logicii, la fel și calea de a comunica direct cu auditoriul, cu cititorii. „ Filosofia nu are obiect, ea este obiectul în sine, ea este obiectul și subiectul…Pentru a supraviețui ea trebuie să trăiască prin urmași, elevul trebuie să consimtă ce spune maestrul”. Jaspers a introdus ideea de Universalitate. O ideea care poate apropia pe oameni, pe filosof de ucenic. A acceptat și psihanaliza, doar ca metodă de lucru în filosofie, a diferențiat psihologia explicativă de cea comprehensivă. Aici se rezumă contactul său cu psihanaliza.
În privința eternității, el nu o consideră nici durată fără sfârșit, nici absență a timpului, ci o „ruptură a timpului”, ea transcende Timpul, ca și Dumnezeu.
S-a preocupat mult de comunicare, de ființa anterioară timpului, de angoasa necunoașterii, de experiența eșecului. A fost conștient că filosofia europeană are lșimitele ei, că este nevoie de o filozofie „mondială”. Era un partizan al „dreptului asupra națiunilor”. A murit într-o perioadă în care aceste întrebări abia se nășteau. Răspunsul vine și va veni de la urmașii săi.
BORIS MARIAN
Kierkegaard
Kierkegaard – un geniu straniu
O carte ce merită reluată la lectură adeseori este „ Mirarea filozofică” a Jeannei Hersch, apărută în traducere română la Editura Hasefer, în 1994. Nu putea lipsi S/oren Kierkegaard ( se citește Soeren Kirkegor), care a trăit în Danemarca în tre anii 1813-1855, adică o viață extrem de scurtă pentru un filozof, ca pentru orice om. Karl Jaspers își alesese ca modele inițiale pe Kierkegaard și pe Nietzsche. Ambii maeștri au avut o viață plină de dificultăți, datorită unei sensibilități acute și unei lucidități rar întâlnite. Au respins retorica, tot ceea ce afirmau era rezultatul unor trăiri proprii, ei trăiau prin propria gândire, desigur, după ce au asimilat un vast tezaur de cunoștințe. Un spirit critic neiertător chiar față de ei înșiși, i-au făcut să privească lumea cu un ochi cercetător, prudent și reflexiv. De aici și suferințele îndurate.
Copilăria și adolescența lui Kierkegaard seamănă oarecum cu aceea a lui Kafka, fiind dominată de autoritatea tatălui, om de afaceri, devenit bigot la bătrânețe. Când s-a născut, tatăl avea deja 56 de ani, ceea ce nu a favorizat o apropiere dintre fiu și tată. Copilul avea tendința să creadă în mistere, stafii, juca diverse roluri, mascat fiind, însuși tatăl privea cu neîncredere și tristețe comportamentul ciudat al fiului, dar nu este de mirare, din moment ce educația creștină pe care i-o oferea părintele nu se baza pe optimism, pe speranța Mântuirii, ci pe regrete eterne pentru Păcatul Originar, crucificării Domnului, ș.a. În 1830, Soren se înscrie la Teologie, conform dorinței tatălui. Viața sa capătă o turnură mai luminoasă, intră în cercuri de prieteni, intelectuali de talia scriitorului Andersen, ș.a.
Tânărul își caută modele în Faust al lui Goethe sau în Don Juan, eroul popular din numeroasele scrieri care circulau în Europa. Prima sa iubire a fost Regine Olsen, dar este de la început chinuit de îndoieli, își împărtășește iubirea în scrisori pasionale, se logodesc în 1840, an în care îi moare tatăl. Înclinat spre mistică, el caută o comunicare cu tatăl defunct, se dedică studiilor filosofice, în 1841 scrie „ Conceptul de ironie raportat la Socrate”. Rupe logodna, Regine se umilește, îl roagă să revină, Soren scrie „Jurnalul uni seducător”, numai pentru a se înfățișa mai rău decât era. Regine s-a căsătorit cu filosoful Schlegel.
Kierkegaard publică „Fragmente filozofice”, este deopotrivă pornit pe calea renegării, dar și a preamăririi creștinismului, a Bisericii. Respinge cu o multitudine de argumente raționalismul lui Hegel, opunându-i individualismul, credința fiecărui individ în parte.În pamfletul „ Clipa”, filozoful îl atacă pe episcopul Martens, un adept al lui Hegel. Se opune religiei oficiale, susținute de stat. Fire pesimistă, depresivă, scrie „Alternativa”, „Post-scriptum”, „Maladia morții”. Se consideră un „filozof privat”, dar nu a părăsit niciodată dialectica, unde Hegel era maestrul. Dar Kierkegaard era un revoltat, el considera că libertatea permite oricui să poarte masca pe care o dorește, fără a-și piere identitatea interioară. „ Cuvântul lui Dumnezeu”, lucrare din ultimii ani de viață, ni-l înfățișează ca pe un Iov în căutarea Cuvântului salvator. De aici a pornit și Nietzsche, care se năștea cu 11 ani înaintea morții lui Kierkegaard. El a fost și un pre-existențialist, din el s-au inspirat filozofi ai secolului XX, ca și scriitori. Pe Iisus Christos, filozoful îl caracteriza ca pe un Paradox absolut. Comparând exemplul lui Socrate cu cel al Mântuitorului, filozoful afirmă că Socrate stimula cunoașterea adevărului, iar Iisus era însuși Adevărul. În privința existenței, el împărțea în trei stadii aceasta – estetic, etic și religios.
Kierkegaard ne îndeamnă la subiectivism, la ironie și la autoironie, numai astfel adevărul se poate revela.
Credem că are dreptate. Despre influența sa ne spun și enciclopediile.
În cursul secolului al XIX-lea, influența gândirii lui Kierkegaard s-a exercitat numai asupra unor scriitori scandinavi, ca Henrik Ibsen și August Strindberg. Abia un secol mai târziu, concepțiile sale filosofice se reflectă, în scrierile reprezentanților filosofiei existențiale, ca Albert Camus, Gabriel Marcel, Martin Heidegger, Jean-Paul Sartre, Karl Jaspers, precum și ai "dialecticei negative" (Theodor Adorno). Și scriitorul ceh Franz Kafka a fost profund influențat de operele lui Kierkegaard.În literatura română influența operei lui Kierkegaard a fost una târzie, operele sale au început să circule abia în perioada interbelică, îm limbile franceză, italiană sau engleză și i-au influențat pe Mircea Eliade, Emil Cioran, Nicolae Steinhardt, Max Blecher etc. După 1947, romanele lui Nicolae Breban„ Don Juan” și ”Pândă și seducție” au repus în circulație multe dintre ideile din Jurnalul seducătorului, emise de Kierkegaard.
Operele lui Kierkegaard au început să fie traduse în limba română începînd cu anii 90.
Vom încheia cu unele citate-aforisme din bogata moștenire a filozofului .
* Anxietatea este efectul amețitor al liberății
* Dușmănia dintre doi străini este izvorâtă din indiferența reciprocă( n.n paradoxal!)
* Din cauza solemnității cutremurătoare, moartea pune în lumină pasiuni, binele și răul, eliminând aparențele
* Plictisul vine de la diavol, de la refuzul de a fi tu însuți.
* Nu uitați să vă iubiți și pe voi, înșivă.
*Cel mai mare pericol în viață este de a nu risca niciodată.
*Oamenii sunt ciudați, ei cer libertatea cuvântului, când ei nu știu încă de libertatea gândirii
*Indiferent de ce acțune intreprinzi, vei regreta, atunci, acționează.
*Înțelegem viața trecută, dar cine înțelege viitorul?Numai trăind, înțelegi forțele tainice care o mână.
*Iubirea dă totul, dar și ia totul.
*Căsătoria este mereu legată de tradiții.
*Rugăciunea nu este pentru a-L influența pe Dumnezeu, ci pentru a te schimba tu, însuți.
*Paradoxul este patosul intelectului, el este superior oricărei idei mărețe, aflate în stare incipientă
*Adevărul este o capcană, nu-l poți afla fără a fi prins.
*Tiranii mor și legile lor dispar, martirii mor și legile lor trăiesc ( n.n optimism?).
*A nu risca nimic, a nu dărui nimic, înseamnă să pierzi continuu.
*Noi spunem că nu înțelegem Biblia pentru că nu suntem în stare să o urmăm ”.
Dar Kierkegaard trebuie citit în întregime.
BORIS MARIAN
O carte ce merită reluată la lectură adeseori este „ Mirarea filozofică” a Jeannei Hersch, apărută în traducere română la Editura Hasefer, în 1994. Nu putea lipsi S/oren Kierkegaard ( se citește Soeren Kirkegor), care a trăit în Danemarca în tre anii 1813-1855, adică o viață extrem de scurtă pentru un filozof, ca pentru orice om. Karl Jaspers își alesese ca modele inițiale pe Kierkegaard și pe Nietzsche. Ambii maeștri au avut o viață plină de dificultăți, datorită unei sensibilități acute și unei lucidități rar întâlnite. Au respins retorica, tot ceea ce afirmau era rezultatul unor trăiri proprii, ei trăiau prin propria gândire, desigur, după ce au asimilat un vast tezaur de cunoștințe. Un spirit critic neiertător chiar față de ei înșiși, i-au făcut să privească lumea cu un ochi cercetător, prudent și reflexiv. De aici și suferințele îndurate.
Copilăria și adolescența lui Kierkegaard seamănă oarecum cu aceea a lui Kafka, fiind dominată de autoritatea tatălui, om de afaceri, devenit bigot la bătrânețe. Când s-a născut, tatăl avea deja 56 de ani, ceea ce nu a favorizat o apropiere dintre fiu și tată. Copilul avea tendința să creadă în mistere, stafii, juca diverse roluri, mascat fiind, însuși tatăl privea cu neîncredere și tristețe comportamentul ciudat al fiului, dar nu este de mirare, din moment ce educația creștină pe care i-o oferea părintele nu se baza pe optimism, pe speranța Mântuirii, ci pe regrete eterne pentru Păcatul Originar, crucificării Domnului, ș.a. În 1830, Soren se înscrie la Teologie, conform dorinței tatălui. Viața sa capătă o turnură mai luminoasă, intră în cercuri de prieteni, intelectuali de talia scriitorului Andersen, ș.a.
Tânărul își caută modele în Faust al lui Goethe sau în Don Juan, eroul popular din numeroasele scrieri care circulau în Europa. Prima sa iubire a fost Regine Olsen, dar este de la început chinuit de îndoieli, își împărtășește iubirea în scrisori pasionale, se logodesc în 1840, an în care îi moare tatăl. Înclinat spre mistică, el caută o comunicare cu tatăl defunct, se dedică studiilor filosofice, în 1841 scrie „ Conceptul de ironie raportat la Socrate”. Rupe logodna, Regine se umilește, îl roagă să revină, Soren scrie „Jurnalul uni seducător”, numai pentru a se înfățișa mai rău decât era. Regine s-a căsătorit cu filosoful Schlegel.
Kierkegaard publică „Fragmente filozofice”, este deopotrivă pornit pe calea renegării, dar și a preamăririi creștinismului, a Bisericii. Respinge cu o multitudine de argumente raționalismul lui Hegel, opunându-i individualismul, credința fiecărui individ în parte.În pamfletul „ Clipa”, filozoful îl atacă pe episcopul Martens, un adept al lui Hegel. Se opune religiei oficiale, susținute de stat. Fire pesimistă, depresivă, scrie „Alternativa”, „Post-scriptum”, „Maladia morții”. Se consideră un „filozof privat”, dar nu a părăsit niciodată dialectica, unde Hegel era maestrul. Dar Kierkegaard era un revoltat, el considera că libertatea permite oricui să poarte masca pe care o dorește, fără a-și piere identitatea interioară. „ Cuvântul lui Dumnezeu”, lucrare din ultimii ani de viață, ni-l înfățișează ca pe un Iov în căutarea Cuvântului salvator. De aici a pornit și Nietzsche, care se năștea cu 11 ani înaintea morții lui Kierkegaard. El a fost și un pre-existențialist, din el s-au inspirat filozofi ai secolului XX, ca și scriitori. Pe Iisus Christos, filozoful îl caracteriza ca pe un Paradox absolut. Comparând exemplul lui Socrate cu cel al Mântuitorului, filozoful afirmă că Socrate stimula cunoașterea adevărului, iar Iisus era însuși Adevărul. În privința existenței, el împărțea în trei stadii aceasta – estetic, etic și religios.
Kierkegaard ne îndeamnă la subiectivism, la ironie și la autoironie, numai astfel adevărul se poate revela.
Credem că are dreptate. Despre influența sa ne spun și enciclopediile.
În cursul secolului al XIX-lea, influența gândirii lui Kierkegaard s-a exercitat numai asupra unor scriitori scandinavi, ca Henrik Ibsen și August Strindberg. Abia un secol mai târziu, concepțiile sale filosofice se reflectă, în scrierile reprezentanților filosofiei existențiale, ca Albert Camus, Gabriel Marcel, Martin Heidegger, Jean-Paul Sartre, Karl Jaspers, precum și ai "dialecticei negative" (Theodor Adorno). Și scriitorul ceh Franz Kafka a fost profund influențat de operele lui Kierkegaard.În literatura română influența operei lui Kierkegaard a fost una târzie, operele sale au început să circule abia în perioada interbelică, îm limbile franceză, italiană sau engleză și i-au influențat pe Mircea Eliade, Emil Cioran, Nicolae Steinhardt, Max Blecher etc. După 1947, romanele lui Nicolae Breban„ Don Juan” și ”Pândă și seducție” au repus în circulație multe dintre ideile din Jurnalul seducătorului, emise de Kierkegaard.
Operele lui Kierkegaard au început să fie traduse în limba română începînd cu anii 90.
Vom încheia cu unele citate-aforisme din bogata moștenire a filozofului .
* Anxietatea este efectul amețitor al liberății
* Dușmănia dintre doi străini este izvorâtă din indiferența reciprocă( n.n paradoxal!)
* Din cauza solemnității cutremurătoare, moartea pune în lumină pasiuni, binele și răul, eliminând aparențele
* Plictisul vine de la diavol, de la refuzul de a fi tu însuți.
* Nu uitați să vă iubiți și pe voi, înșivă.
*Cel mai mare pericol în viață este de a nu risca niciodată.
*Oamenii sunt ciudați, ei cer libertatea cuvântului, când ei nu știu încă de libertatea gândirii
*Indiferent de ce acțune intreprinzi, vei regreta, atunci, acționează.
*Înțelegem viața trecută, dar cine înțelege viitorul?Numai trăind, înțelegi forțele tainice care o mână.
*Iubirea dă totul, dar și ia totul.
*Căsătoria este mereu legată de tradiții.
*Rugăciunea nu este pentru a-L influența pe Dumnezeu, ci pentru a te schimba tu, însuți.
*Paradoxul este patosul intelectului, el este superior oricărei idei mărețe, aflate în stare incipientă
*Adevărul este o capcană, nu-l poți afla fără a fi prins.
*Tiranii mor și legile lor dispar, martirii mor și legile lor trăiesc ( n.n optimism?).
*A nu risca nimic, a nu dărui nimic, înseamnă să pierzi continuu.
*Noi spunem că nu înțelegem Biblia pentru că nu suntem în stare să o urmăm ”.
Dar Kierkegaard trebuie citit în întregime.
BORIS MARIAN
Faust și Golem
Între Faust și Golem
Începând cu autori anonimi, apoi cu Marlowe, Goethe, apoi Feuchtwanger,dr. Faust a devenit un erou mitologic… modern. Viața veșnică este un vis la care nu se renunță, indiferent de preț. Golemul este mai puțin cunoscut, dar el are corespondent în cinematografia americană , pe Frankenstein, dar este departe de ceea ce a fost în legendă. Ideea creaționistă pe care omul a … furat-o de la Dumnezeu nu este nouă, în mai toată mitologia antică există Primul Om, iar grecii l-au pus pe Pygmalion să creeze prima femeie … artificială. Să vedem de unde plecăm și unde ajugem. Andre Neher a scris o carte „ Faust și Maharalul din Praga”, publicată în Franța în 1987, iar în română , la Editura Hasefer, în 2009.
Autorul afirmă că Faust este mitul omului modern, iar Golemul – al omului postmodern. Anul „nașterii” lui Faust este 1587, într-o culegere, Volksbuch, din Germania, care i-a folosit lui Marlowe, dramaturg contemporan cu Shakespeare. Cu patru ani înainte apăruse o legendă despre Marele Rabin Loew din Praga ( numit și Maharal) care ar fi creat o „ființă”, Golem, pentru a apăra pe evrei de persecuții, violențe. După marile tragedii ale Celui de Al doilea Război Mondial, Auschwitz-ul și Hiroshima, ideea că omul poate crea , dar și distruge o lume prinde din nou rădăcini, iar Thomas Mann scrie un roman alegoric, „Doktor Faustus”. Apocalipsa pare a fi la îndemâna omului. Alături de arma atomică, apare și Cibernetica lui Wiener. Trăim și azi într-o confuzie, care pune la grea încercare orice tradiție. Adevărul este că dr. Johannes Faustus ( 1480-1540) și Rabinul Loew din Praga ( 1512-1609) au fost personaje istorice. Dar legenda nu se interesează de istorie. Iar scriitorii au fantezie, astfel, Thomas Mann îl asociază pe Faust cu Satana, iar Norbert Wiener pe Golem cu Dumnezeu.
Maharalul din Praga, cum este numit Rabinul Loew se bucură de cinstire în Praga natală, astfel, o statuie din 1912 străjuiește intrarea în Primăria orașului, Kafka, Rilke, Schoenberg, Brod, ș.a. au salutat inaugurarea. Nici naziștii, nici sovieticii, comuniștii nu au distrus-o, iar praghezii consideră că este statuia lui Faust. Confuzia este explicabilă. Cele două mituri s-au născut aproximativ în același timp, în secolul XVI. Nici nu este o mare eroare – atât Faust, cât și Rabinul Loew studiau mistica, teologia, științele. Probabil că ei cunoșteau și Cabala, mistica fundamentală. Ambele legende au și o aură erotică. Faust dorește să redevină tânăr, este îndrăgostit de Margareta, Rabinul Loew își pierde soția și suferă profund, caută o cale de a se regăsi. Lui Faust îi vine în ajutor Mefisto, Rabinul este cucerit de ideea de a crea Golemul. Față de Dumnezeu, amândoi se află în plin păcat. Faust caută o soluție pentru propria fericire, Rabinul este preocupat de soarta comunității. Aici apar deosebirile. În limba ebraică EMET înseamnă adevăr, iar MET, moarte. Timp de șase zile, Golemul avea pe frunte însemnat cuvântul ADEVĂR, în ziua a șaptea, de odihnă, el era mort, Rabinul îi ștergea litera E. Ca și în Cabala, fiecare literă are o valoare imensă. Ambele personaje, dr. Faust și Rabinul au trăit în spații de cultură asemănătoare, primul în Germania, al doilea în Praga aflată în cuprinsul imperiului habsburgic, limba germană și cultura erau aceleași. Heidelbergul și Praga, orașe universitare, numeroase punți culturale, deși cehii își păstrau identitatea. Doi umaniști, Faust și Rabinul, inițierea prin apelarea la forțe oculte, tendințe mesianice de cucerire a lumii pe cale spirituală, fără nici o violență. Unii autori, înclinați spre antisemitism au speculat mitul lui Faust, identificându-l pe acesta cu „evreul rătăcitor”. Nici o șansă. Goethe știa foarte bine de unde luase modelul. Un rol în aceste mituri îl are Puterea, la început a împăratului, apoi Puterea Divină, cunoașterea Cosmosului. Astronomia făcea pași importanți în acea vreme, legile lui Kepler, descoperirile altor astronomi aduc nivelul de cunoștințe la o treaptă uluitoare. Rădăcinile sunt în cer, spun învățații. Crearea lui Adam revine în limbajul filosofic. Golemul capătă cele mai diverse însușiri, este un monstru, este o fantomă, este romantic, în dramaturgia evreiască apare prin pana lui Leivik, apoi în poezia lui Nelly Sachs, laureată cu Nobel, în 1966. Divinitatea face jocurile, hazardul este controlat doar de Divinitate. Thomas Mann se cufundă în tradiția muzicală, dodecafonismul lui Schoenberg îl duce cu gândul la experiența lui Faust. Două mituri care au fecundat și vor continua să fecundeze imaginația creatorilor.
Boris Marian
Începând cu autori anonimi, apoi cu Marlowe, Goethe, apoi Feuchtwanger,dr. Faust a devenit un erou mitologic… modern. Viața veșnică este un vis la care nu se renunță, indiferent de preț. Golemul este mai puțin cunoscut, dar el are corespondent în cinematografia americană , pe Frankenstein, dar este departe de ceea ce a fost în legendă. Ideea creaționistă pe care omul a … furat-o de la Dumnezeu nu este nouă, în mai toată mitologia antică există Primul Om, iar grecii l-au pus pe Pygmalion să creeze prima femeie … artificială. Să vedem de unde plecăm și unde ajugem. Andre Neher a scris o carte „ Faust și Maharalul din Praga”, publicată în Franța în 1987, iar în română , la Editura Hasefer, în 2009.
Autorul afirmă că Faust este mitul omului modern, iar Golemul – al omului postmodern. Anul „nașterii” lui Faust este 1587, într-o culegere, Volksbuch, din Germania, care i-a folosit lui Marlowe, dramaturg contemporan cu Shakespeare. Cu patru ani înainte apăruse o legendă despre Marele Rabin Loew din Praga ( numit și Maharal) care ar fi creat o „ființă”, Golem, pentru a apăra pe evrei de persecuții, violențe. După marile tragedii ale Celui de Al doilea Război Mondial, Auschwitz-ul și Hiroshima, ideea că omul poate crea , dar și distruge o lume prinde din nou rădăcini, iar Thomas Mann scrie un roman alegoric, „Doktor Faustus”. Apocalipsa pare a fi la îndemâna omului. Alături de arma atomică, apare și Cibernetica lui Wiener. Trăim și azi într-o confuzie, care pune la grea încercare orice tradiție. Adevărul este că dr. Johannes Faustus ( 1480-1540) și Rabinul Loew din Praga ( 1512-1609) au fost personaje istorice. Dar legenda nu se interesează de istorie. Iar scriitorii au fantezie, astfel, Thomas Mann îl asociază pe Faust cu Satana, iar Norbert Wiener pe Golem cu Dumnezeu.
Maharalul din Praga, cum este numit Rabinul Loew se bucură de cinstire în Praga natală, astfel, o statuie din 1912 străjuiește intrarea în Primăria orașului, Kafka, Rilke, Schoenberg, Brod, ș.a. au salutat inaugurarea. Nici naziștii, nici sovieticii, comuniștii nu au distrus-o, iar praghezii consideră că este statuia lui Faust. Confuzia este explicabilă. Cele două mituri s-au născut aproximativ în același timp, în secolul XVI. Nici nu este o mare eroare – atât Faust, cât și Rabinul Loew studiau mistica, teologia, științele. Probabil că ei cunoșteau și Cabala, mistica fundamentală. Ambele legende au și o aură erotică. Faust dorește să redevină tânăr, este îndrăgostit de Margareta, Rabinul Loew își pierde soția și suferă profund, caută o cale de a se regăsi. Lui Faust îi vine în ajutor Mefisto, Rabinul este cucerit de ideea de a crea Golemul. Față de Dumnezeu, amândoi se află în plin păcat. Faust caută o soluție pentru propria fericire, Rabinul este preocupat de soarta comunității. Aici apar deosebirile. În limba ebraică EMET înseamnă adevăr, iar MET, moarte. Timp de șase zile, Golemul avea pe frunte însemnat cuvântul ADEVĂR, în ziua a șaptea, de odihnă, el era mort, Rabinul îi ștergea litera E. Ca și în Cabala, fiecare literă are o valoare imensă. Ambele personaje, dr. Faust și Rabinul au trăit în spații de cultură asemănătoare, primul în Germania, al doilea în Praga aflată în cuprinsul imperiului habsburgic, limba germană și cultura erau aceleași. Heidelbergul și Praga, orașe universitare, numeroase punți culturale, deși cehii își păstrau identitatea. Doi umaniști, Faust și Rabinul, inițierea prin apelarea la forțe oculte, tendințe mesianice de cucerire a lumii pe cale spirituală, fără nici o violență. Unii autori, înclinați spre antisemitism au speculat mitul lui Faust, identificându-l pe acesta cu „evreul rătăcitor”. Nici o șansă. Goethe știa foarte bine de unde luase modelul. Un rol în aceste mituri îl are Puterea, la început a împăratului, apoi Puterea Divină, cunoașterea Cosmosului. Astronomia făcea pași importanți în acea vreme, legile lui Kepler, descoperirile altor astronomi aduc nivelul de cunoștințe la o treaptă uluitoare. Rădăcinile sunt în cer, spun învățații. Crearea lui Adam revine în limbajul filosofic. Golemul capătă cele mai diverse însușiri, este un monstru, este o fantomă, este romantic, în dramaturgia evreiască apare prin pana lui Leivik, apoi în poezia lui Nelly Sachs, laureată cu Nobel, în 1966. Divinitatea face jocurile, hazardul este controlat doar de Divinitate. Thomas Mann se cufundă în tradiția muzicală, dodecafonismul lui Schoenberg îl duce cu gândul la experiența lui Faust. Două mituri care au fecundat și vor continua să fecundeze imaginația creatorilor.
Boris Marian
Kierkegaard
kierkegaard
Kierkegaard – un geniu straniu
O carte ce merită reluată la lectură adeseori este „ Mirarea filozofică” a Jeannei Hersch, apărută în traducere română la Editura Hasefer, în 1994. Nu putea lipsi Soren Kierkegaard ( se citește Soeren Kirkegor), care a trăit în Danemarca în tre anii 1913-1855m adică o viață ecxtrem de scurtă pentru un filozof, ca pentru orice om. Karl Jaspers își alesese ca modele inițiale pe Kierkegaard și pe Nietzsche. Ambii maeștri au avut o viață plină de dificultăți, datorită unei sensibilități acute și unei lucidități rar întâlnite. Au respins retorica, tot ceea ce afirmau era rezultatul unor trăiri proprii, ei trăiau prin propria gândire, desigur, după ce au asimilat un vast tezaur de cunoștințe. Un spirit critic neiertător chiar cu ei înșiși i-au privească lumea cu un ochi cercetător, prudent și reflexiv. De aici și suferințele îndurate.
Copilăria și adolescența lui Kierkegaard seamănă oarecum cu aceea a lui Kafka, fiind dominată de autoritatea tatălui, om de afaceri, devenit bigot la bătrânețe. Când s-a născut, tatăl avea deja 56 de ani, ceea ce nu l-a ajutat să se apropie prea mult de părintele său. Copilul avea tendința să creadă în mistere, stafii, juca diverse roluri, mascat fiind, însușii tatăl privea cu neăîncredere și tristețe comportamentul ciudat al fiului, dar nu este de mirare, din moment ce educația creștină p care i-o oferea părintele nu se baza pe optimism, pe speranța Mântuirii, ci a regretelor eterne pentru Păcatul Originar, crucificării Domnului, ș.a. În 1830, Soren se înscrie la Teologie, conform dorinței tatălui. Viața sa capătă o tutnură mai luminoasă, intră în cercuri de prieteni, intelectuali de talia scriitorului Andersen, ș.a.
Tănărul își caută modele în Faust al lui Goethe sau în Don Juan, eroul popular din numeroasele scrieri care circulau în Europa. Prima sa iubire a fost Regine Olsen, dar este de la început chinuit de îndoieli, le împărtășește iubitre în scruisori pasionale, ei se logodesc, în 1840, an în care îi moare tatăl. Înclinat spre mistică, el caută o comunicare cu tatăl defunct, se dedică studiilor filosofice, în 1841 scrie „ Conceptul de ironie raportat la Socrate”. Ruper logodna, Regine se umilește, îl roagă să revină, Soren scrie „Jurnalul uni seducător”, numai pentru a se înfățișa mai rău decât era. Regine s-a căsătorit cu filosoful Schlegel.
Kierkegaard publică „Fragmente filozofice”, este deopotrivă pornit pe calea renegării, dar și a preamăririi creștinismului, a Bisericii. Respinge cu o multitudine de argumente, hegelianismul, raționalismul lui Hegel, opunându-i individualismul, credința fiecărui individ în parte, cinstea acestuia, În pamfletul „ Clipa”, filozoful îl atacă pe episcopul Martens, un adept al lui Hegel. Se opune religiei oficiale, susținute de stat. Fire pesimistă, depresivă, scrie „Alternativa”, „Post-scriptum”, „Maladia morții”. Se consideră un „filozof privat”, dar nu a părăsit niciodată dialectica, unde Hegel era maestrul. Dar Kierkegaard era un revoltat, el considera că libertatea permite oricui să poarte masca păe care o dorește, fără a-și piere identitatea interioară. „ Cuvântul lui Dumnezeu”, lucrare din ultimii ani de viață, ni-l înfățișează ca pe un Iov în căutarea Cuvântului salvator. De aici a pornit și Nietzsche, care se năștea cu 11 ani înaintea morții lui Kierkegaard. El a fost și un pre-existențialist, din el s-au inspirat filozofi ai secolului XX. Ca și scriitori. Pe Iisus Christos, filozoful în caracteriza ca pe un Paradox absolut. Comparând exemplul lui Socrate cu cel al Mântuitorului, filozoful afirmă că Socrate stimula cunoașterea adevărului, iar Iisus era însuși Adevărul. În privința existențe, el împărțea în trei stadii aceasta – estetic, etic și religios.
Kierkegaard ne îndeamnă la subiectivism, la ironie și la autoironie, numai astfel adevărul se poate revela.
Credem că are dreptate. Despre influența sa ne spun și enciclopediile ( inclusiv Wikipedia).
În cursul secolului al XIX-lea, influența gândirii lui Kierkegaard s-a exercitat numai asupra unor scriitori scandinavi, ca Henrik Ibsen și August Strindberg. Abia un secol mai târziu, concepțiile sale filosofice se reflectă, în scrierile reprezentanților filosofiei existențiale, ca Albert Camus, Gabriel Marcel, Martin Heidegger, Jean-Paul Sartre, Karl Jaspers, precum și ai "dialecticei negative" (Theodor Adorno). Și scriitorul ceh Franz Kafka a fost profund influențat de operele lui Kierkegaard.În literatura română influența operei lui Kierkegaard a fost una târzie, operele sale au început să circule abia în perioada interbelică, îm limbile franceză, italiană sau engleză și i-au influențat pe Mircea Eliade, Emil Cioran, Nicolae Steinhardt, Max Blecher etc. După 1947, romanele lui Nicolae Breban Don Juan și Pândă și seducție au repus în circulație multe dintre ideile din Jurnalul seducătorului, emise de Kierkegaard.
Operele lui Kierkegaard au început să fie traduse în limba română începînd cu anii 90.
Vom încheia cu unele citate-aforisme din bogata moștenire a filozofului .
- „Anxietatea este efectul amețitor al liberății
- Dușmănia dintre doi străini este izvorâtă din indiferența reciprocă( n.n paradoxal!)
- Din cauza solemnității cutremurătoare, moartea pune în lumină pasiuni, binele și răul, eliminând aparențele
- Plictisul vine de la diavol, de la refuzul de a fi tu însuți.
- Nu uitați să vă iubiți și pe voi, înșivă.
Cel mai mare pericol în viață este de a nu risca niciodată.
Oamenii sunt ciudați, ei cer libertatea cuvântului, când ei nu știu încă de libertatea gândirii
Indiferent de ce acțune intreprinzi, vei regreta, atunci, acționează.
Înțelegem viața trecută, dar cine înțelege viitorul?Numai trăind, înțelegi forțele tainice care o mână.
Iubirea dă totul, dar și ia totul.
Căsătoria este mereu legată de tradiții.
Rugăciunea nu este pentru a-L influența pe Dumnezeu, ci pentru a te schimba tu, însuți.
Paradoxul este patosul intelectului, el este superior oricărei idei mărețe, aflate în stare incipientă
Adevărul este o capcană, nu-l poți afla fără a fi prins.
Tiranii mor și legile lor dispar, martirii mor și legile lor trăiesc ( n.n optimism?).
A nu risca nimic, a nu dărui nimic, înseamnă să pierzi continuu.
Noi spunem că nu înțelegem Biblia pentru că nu suntem în stare să o urmăm ”.
x x x x x x x x x x
Dar Kierkegaard trebuie citit în întregime.
BORIS MARIAN
Kierkegaard – un geniu straniu
O carte ce merită reluată la lectură adeseori este „ Mirarea filozofică” a Jeannei Hersch, apărută în traducere română la Editura Hasefer, în 1994. Nu putea lipsi Soren Kierkegaard ( se citește Soeren Kirkegor), care a trăit în Danemarca în tre anii 1913-1855m adică o viață ecxtrem de scurtă pentru un filozof, ca pentru orice om. Karl Jaspers își alesese ca modele inițiale pe Kierkegaard și pe Nietzsche. Ambii maeștri au avut o viață plină de dificultăți, datorită unei sensibilități acute și unei lucidități rar întâlnite. Au respins retorica, tot ceea ce afirmau era rezultatul unor trăiri proprii, ei trăiau prin propria gândire, desigur, după ce au asimilat un vast tezaur de cunoștințe. Un spirit critic neiertător chiar cu ei înșiși i-au privească lumea cu un ochi cercetător, prudent și reflexiv. De aici și suferințele îndurate.
Copilăria și adolescența lui Kierkegaard seamănă oarecum cu aceea a lui Kafka, fiind dominată de autoritatea tatălui, om de afaceri, devenit bigot la bătrânețe. Când s-a născut, tatăl avea deja 56 de ani, ceea ce nu l-a ajutat să se apropie prea mult de părintele său. Copilul avea tendința să creadă în mistere, stafii, juca diverse roluri, mascat fiind, însușii tatăl privea cu neăîncredere și tristețe comportamentul ciudat al fiului, dar nu este de mirare, din moment ce educația creștină p care i-o oferea părintele nu se baza pe optimism, pe speranța Mântuirii, ci a regretelor eterne pentru Păcatul Originar, crucificării Domnului, ș.a. În 1830, Soren se înscrie la Teologie, conform dorinței tatălui. Viața sa capătă o tutnură mai luminoasă, intră în cercuri de prieteni, intelectuali de talia scriitorului Andersen, ș.a.
Tănărul își caută modele în Faust al lui Goethe sau în Don Juan, eroul popular din numeroasele scrieri care circulau în Europa. Prima sa iubire a fost Regine Olsen, dar este de la început chinuit de îndoieli, le împărtășește iubitre în scruisori pasionale, ei se logodesc, în 1840, an în care îi moare tatăl. Înclinat spre mistică, el caută o comunicare cu tatăl defunct, se dedică studiilor filosofice, în 1841 scrie „ Conceptul de ironie raportat la Socrate”. Ruper logodna, Regine se umilește, îl roagă să revină, Soren scrie „Jurnalul uni seducător”, numai pentru a se înfățișa mai rău decât era. Regine s-a căsătorit cu filosoful Schlegel.
Kierkegaard publică „Fragmente filozofice”, este deopotrivă pornit pe calea renegării, dar și a preamăririi creștinismului, a Bisericii. Respinge cu o multitudine de argumente, hegelianismul, raționalismul lui Hegel, opunându-i individualismul, credința fiecărui individ în parte, cinstea acestuia, În pamfletul „ Clipa”, filozoful îl atacă pe episcopul Martens, un adept al lui Hegel. Se opune religiei oficiale, susținute de stat. Fire pesimistă, depresivă, scrie „Alternativa”, „Post-scriptum”, „Maladia morții”. Se consideră un „filozof privat”, dar nu a părăsit niciodată dialectica, unde Hegel era maestrul. Dar Kierkegaard era un revoltat, el considera că libertatea permite oricui să poarte masca păe care o dorește, fără a-și piere identitatea interioară. „ Cuvântul lui Dumnezeu”, lucrare din ultimii ani de viață, ni-l înfățișează ca pe un Iov în căutarea Cuvântului salvator. De aici a pornit și Nietzsche, care se năștea cu 11 ani înaintea morții lui Kierkegaard. El a fost și un pre-existențialist, din el s-au inspirat filozofi ai secolului XX. Ca și scriitori. Pe Iisus Christos, filozoful în caracteriza ca pe un Paradox absolut. Comparând exemplul lui Socrate cu cel al Mântuitorului, filozoful afirmă că Socrate stimula cunoașterea adevărului, iar Iisus era însuși Adevărul. În privința existențe, el împărțea în trei stadii aceasta – estetic, etic și religios.
Kierkegaard ne îndeamnă la subiectivism, la ironie și la autoironie, numai astfel adevărul se poate revela.
Credem că are dreptate. Despre influența sa ne spun și enciclopediile ( inclusiv Wikipedia).
În cursul secolului al XIX-lea, influența gândirii lui Kierkegaard s-a exercitat numai asupra unor scriitori scandinavi, ca Henrik Ibsen și August Strindberg. Abia un secol mai târziu, concepțiile sale filosofice se reflectă, în scrierile reprezentanților filosofiei existențiale, ca Albert Camus, Gabriel Marcel, Martin Heidegger, Jean-Paul Sartre, Karl Jaspers, precum și ai "dialecticei negative" (Theodor Adorno). Și scriitorul ceh Franz Kafka a fost profund influențat de operele lui Kierkegaard.În literatura română influența operei lui Kierkegaard a fost una târzie, operele sale au început să circule abia în perioada interbelică, îm limbile franceză, italiană sau engleză și i-au influențat pe Mircea Eliade, Emil Cioran, Nicolae Steinhardt, Max Blecher etc. După 1947, romanele lui Nicolae Breban Don Juan și Pândă și seducție au repus în circulație multe dintre ideile din Jurnalul seducătorului, emise de Kierkegaard.
Operele lui Kierkegaard au început să fie traduse în limba română începînd cu anii 90.
Vom încheia cu unele citate-aforisme din bogata moștenire a filozofului .
- „Anxietatea este efectul amețitor al liberății
- Dușmănia dintre doi străini este izvorâtă din indiferența reciprocă( n.n paradoxal!)
- Din cauza solemnității cutremurătoare, moartea pune în lumină pasiuni, binele și răul, eliminând aparențele
- Plictisul vine de la diavol, de la refuzul de a fi tu însuți.
- Nu uitați să vă iubiți și pe voi, înșivă.
Cel mai mare pericol în viață este de a nu risca niciodată.
Oamenii sunt ciudați, ei cer libertatea cuvântului, când ei nu știu încă de libertatea gândirii
Indiferent de ce acțune intreprinzi, vei regreta, atunci, acționează.
Înțelegem viața trecută, dar cine înțelege viitorul?Numai trăind, înțelegi forțele tainice care o mână.
Iubirea dă totul, dar și ia totul.
Căsătoria este mereu legată de tradiții.
Rugăciunea nu este pentru a-L influența pe Dumnezeu, ci pentru a te schimba tu, însuți.
Paradoxul este patosul intelectului, el este superior oricărei idei mărețe, aflate în stare incipientă
Adevărul este o capcană, nu-l poți afla fără a fi prins.
Tiranii mor și legile lor dispar, martirii mor și legile lor trăiesc ( n.n optimism?).
A nu risca nimic, a nu dărui nimic, înseamnă să pierzi continuu.
Noi spunem că nu înțelegem Biblia pentru că nu suntem în stare să o urmăm ”.
x x x x x x x x x x
Dar Kierkegaard trebuie citit în întregime.
BORIS MARIAN
Cabala
Alexandru Șafran despre Cabala
O lucrare interesantă și instructivă este „ Înțelepciunea Cabalei” de dr. Alexandru Șafran, fost Șef Rabin în România ( 1940-1947), fost Mare Rabin al Genevei. Cartea a apărut în original, în franceză ( 1986), iar traducerea în română de Țicu Goldstein, în 1997, la Editura Hasefer. „ Cabala este o doctrină a unității”, scrie Șafran.„Existența își are originea în Viața vieții, ea decurge din Cauza cauzelor, Rădăcina rădăcinilor, este însușii Creatorul”. Dumnezeu i-a făcut omului favoarea de a-i permite să fie gândit, dar nu perceput. Deci omul Îl poate gândi pe Dumnezeu. Deci omul caută Absolutul. Dumnezeu nu are nume pentru că este indefinit. Nici Ein Sof ( Infinitul) nu-L poate cuprinde. Dumnezeu oferă omuylui două căi de cunoaștere – Maase Bereșit ( primele opere, începutul) și Maase Merkava ( creația carului divin). Acestea sunt cele două axe mistice ale Cabalei. Prima revelație a fost în momentul primirii Torei de către Moise. Cabala urmează acestei prime revelații, fiind o parte a tradiției. Cuvântul lui Dumnezeu este Halaha, adică Legea. Legea și Narațiunea formează Talmudul, învățătura ( Halaha și Agada), care reprezintă Tora orală, devenită operă scrisă prin efortul învățaților dealungul a circa cinci secole, prin cele două părți distincte – Mișna ( repetarea) și Ghemara ( Talmudul propriu-zis, preceptele). Explicăm aceste noțiuni fără de care Cabala nu poate fi înțeleasă, ea fiind strâns legată de Tora și de Talmud. Biblia, Talmudul și Zoharul ( Cartea splendorii, prima Cabala scrisă) constituie cele trei contribuții ale iudaismulula spiritualitatea lumii.
După cum arătam în partea introductivă ( v. Despre Cabala) , inițiatorul a fost Rabi Șimon bar Iohai , în secolul II e.n. , în Palestina, dar învățătura sa ( tana) a fost făcută publică și răspândită abia în secolul XIII, în Spania, unde se mutase centrul spiritual al evreimii. Cabala rămâne și o tradiție orală, nu numai scrisă, pentru că mulți comentatori nu au lăsat texte sau ele s-au pierdut. Transmiterea se face de către un Mecubal ( un cabalist învățat) către un Mecabel ( ucenicul care primește învățătura). Orice mistică este transmisă pe cale orală, dar și scrisă. Ramban( Nahmanide) a explicat acest mod de a transmite Cabala. Primirea Cabalei este permisă numai celor care se pregătesc suficient ca să o primească, să fi studiat înainte Biblia și Talmudul. Există o legătură între mistică și filozofie, pe care Cabala o realizează strălucit. Astfel se explică și aria de răspândire a acesteia în rândul învățaților creștini și chiar musulmani. Fiind esențialmente mistică, învățătura Cabalei apropie pe om de Dumnezeu, iar fără mistică nu poate exista nici religia. Deveikut, în iudaism înseamnă atașamentul pentru Dumnezeu. Omul simte astfel că sufletul său este de natură divină. Se face trecerea de la un Dumnezeu personal la Dumnezeu ca adevăr absolut. Regele David, în Psalmii săi și-a exprimat atașamentul pentru Divinitate, iar iubirea dintre bărbat și femeie este pusă la același palier spiritual cu iubirea omului pentru Dumnezeu, pentru că iubirea este o condiție a Creației. Dar cele două forme de iubire nu se înlocuiesc una pe alta, este doar o comparație pentru înțelegerea noastră.
„ Misterul este fundamentul”, scrie în Zohar, iar Șafran adaugă – „ Cabala îl face pe om atent la mister, la misterul din el și la cel care îl înconjoară”. Tot în Cabala este scris că nimeni nu a ajuns la esența Cărții Sfinte, a Torei ( Cele cinci cărți ale lui Moise sau Pentateuhul). Un accent deosebit este pus pe inconștient, de fapt pe subconștient, pe vise, extaz. Așteptarea Mesiei este una dintre datoriile fundamentale ale omului. Cunoașterea este nelimitată. În Cabala se vorbește de evrei, dar și de oameni în genere, de aceea a fost preluată și de creștini. Respectul pentru om, pentru semeni sunt permanent amintite. De asemenea omul este comparat cu Arborele Vieții, dar există și Arborele Binelui, al Răului. Oamenii păcătuiesc din necunoaștere. Mesia personifică misterul cunoașterii. „Rațiunea ne lasă să întrevedem limitele sale”, se afirmă în Cabala. Știința și etica trebuie să stea împreună ( n.n. un principiu adesea nerespectat). Omul este răspunzător de destinul lumii. Faptele bune ale omului, mițvot, sunt dovezi ale credinței sale în Dumnezeu. Liberul arbitru nu este respins, dimpotrivă. Slujirea lui Dumnnezeu se numește Avodat Ha Șem ( avoda- muncă, Șem – Numele, pentru că Dumnezeu nu trebuie amintit printr-un nume, deși ele există). Prin slujirea lui Dumnezeu se ajunge la unirea spiritului cu materia. Igiena trupului și a spiritului sunt interdependente, apa este un simbol al Vieții.
Un rol important îl are rugăciunea, adresarea către Dumnezeu, prin Șema, Israel, rugăciunea principală a evreului, cum la creștini este Tatăl Nostru. Dumnezeu este Regele Universului, omul este cea mai de seamă creație, este centrul Creației. Țadicul, adică omul drept ( și învățat) este cel care se ocupă de îndreptarea evreului către fapte bune și spre învățătură. Deși viața este rtecătoare, omul credincios nu poate fi cuprins de pesimism, el știe că Dumnezeu este veșnic, la fel și Viața. Cabala ajută pe cel care se apropie de a să vadă dincolo de aparențe. În zilele lui Mesia, materia va redeveni spirit, ca la începuturi. Unitatea oamenilor se bazează pe responsabilitate, fiecare este responsabil pentru sine și pentru ceilalți. Dar fiecare om este unic, la fel și fiecare dimineață este unică. Omul trebuie să-și descopere misiunea în această viață. Alexandru Șafran pune un accent special pe etică, dar Cabala este în bună parte o antologie de comentarii care o apropie de misterul ficțional, ea a influențat mult literatura, ca și pe oamenii de știință, deopotrivă. Dar să nu uităm etica, singura salvare a omului este Binele, iar pentru exemplificarea unei exprimări lapidare, vom aminti de pilda lui Hilel( sec. I. e.a.). Întrebat fiind de un om mai puțin cunoscător, ce este iudaismul, cum poate fi definit într-un timp scurt, cât stă cineva într-un picior, Hilel a răspuns – „Să nu faci altcuiva ce nici ție nu-ți convine” ( ”Ce nu-ți place, altuia nu face”). „ Restul sunt comentarii”. Cabala este un vast comentariu.
Boris Marian
O lucrare interesantă și instructivă este „ Înțelepciunea Cabalei” de dr. Alexandru Șafran, fost Șef Rabin în România ( 1940-1947), fost Mare Rabin al Genevei. Cartea a apărut în original, în franceză ( 1986), iar traducerea în română de Țicu Goldstein, în 1997, la Editura Hasefer. „ Cabala este o doctrină a unității”, scrie Șafran.„Existența își are originea în Viața vieții, ea decurge din Cauza cauzelor, Rădăcina rădăcinilor, este însușii Creatorul”. Dumnezeu i-a făcut omului favoarea de a-i permite să fie gândit, dar nu perceput. Deci omul Îl poate gândi pe Dumnezeu. Deci omul caută Absolutul. Dumnezeu nu are nume pentru că este indefinit. Nici Ein Sof ( Infinitul) nu-L poate cuprinde. Dumnezeu oferă omuylui două căi de cunoaștere – Maase Bereșit ( primele opere, începutul) și Maase Merkava ( creația carului divin). Acestea sunt cele două axe mistice ale Cabalei. Prima revelație a fost în momentul primirii Torei de către Moise. Cabala urmează acestei prime revelații, fiind o parte a tradiției. Cuvântul lui Dumnezeu este Halaha, adică Legea. Legea și Narațiunea formează Talmudul, învățătura ( Halaha și Agada), care reprezintă Tora orală, devenită operă scrisă prin efortul învățaților dealungul a circa cinci secole, prin cele două părți distincte – Mișna ( repetarea) și Ghemara ( Talmudul propriu-zis, preceptele). Explicăm aceste noțiuni fără de care Cabala nu poate fi înțeleasă, ea fiind strâns legată de Tora și de Talmud. Biblia, Talmudul și Zoharul ( Cartea splendorii, prima Cabala scrisă) constituie cele trei contribuții ale iudaismulula spiritualitatea lumii.
După cum arătam în partea introductivă ( v. Despre Cabala) , inițiatorul a fost Rabi Șimon bar Iohai , în secolul II e.n. , în Palestina, dar învățătura sa ( tana) a fost făcută publică și răspândită abia în secolul XIII, în Spania, unde se mutase centrul spiritual al evreimii. Cabala rămâne și o tradiție orală, nu numai scrisă, pentru că mulți comentatori nu au lăsat texte sau ele s-au pierdut. Transmiterea se face de către un Mecubal ( un cabalist învățat) către un Mecabel ( ucenicul care primește învățătura). Orice mistică este transmisă pe cale orală, dar și scrisă. Ramban( Nahmanide) a explicat acest mod de a transmite Cabala. Primirea Cabalei este permisă numai celor care se pregătesc suficient ca să o primească, să fi studiat înainte Biblia și Talmudul. Există o legătură între mistică și filozofie, pe care Cabala o realizează strălucit. Astfel se explică și aria de răspândire a acesteia în rândul învățaților creștini și chiar musulmani. Fiind esențialmente mistică, învățătura Cabalei apropie pe om de Dumnezeu, iar fără mistică nu poate exista nici religia. Deveikut, în iudaism înseamnă atașamentul pentru Dumnezeu. Omul simte astfel că sufletul său este de natură divină. Se face trecerea de la un Dumnezeu personal la Dumnezeu ca adevăr absolut. Regele David, în Psalmii săi și-a exprimat atașamentul pentru Divinitate, iar iubirea dintre bărbat și femeie este pusă la același palier spiritual cu iubirea omului pentru Dumnezeu, pentru că iubirea este o condiție a Creației. Dar cele două forme de iubire nu se înlocuiesc una pe alta, este doar o comparație pentru înțelegerea noastră.
„ Misterul este fundamentul”, scrie în Zohar, iar Șafran adaugă – „ Cabala îl face pe om atent la mister, la misterul din el și la cel care îl înconjoară”. Tot în Cabala este scris că nimeni nu a ajuns la esența Cărții Sfinte, a Torei ( Cele cinci cărți ale lui Moise sau Pentateuhul). Un accent deosebit este pus pe inconștient, de fapt pe subconștient, pe vise, extaz. Așteptarea Mesiei este una dintre datoriile fundamentale ale omului. Cunoașterea este nelimitată. În Cabala se vorbește de evrei, dar și de oameni în genere, de aceea a fost preluată și de creștini. Respectul pentru om, pentru semeni sunt permanent amintite. De asemenea omul este comparat cu Arborele Vieții, dar există și Arborele Binelui, al Răului. Oamenii păcătuiesc din necunoaștere. Mesia personifică misterul cunoașterii. „Rațiunea ne lasă să întrevedem limitele sale”, se afirmă în Cabala. Știința și etica trebuie să stea împreună ( n.n. un principiu adesea nerespectat). Omul este răspunzător de destinul lumii. Faptele bune ale omului, mițvot, sunt dovezi ale credinței sale în Dumnezeu. Liberul arbitru nu este respins, dimpotrivă. Slujirea lui Dumnnezeu se numește Avodat Ha Șem ( avoda- muncă, Șem – Numele, pentru că Dumnezeu nu trebuie amintit printr-un nume, deși ele există). Prin slujirea lui Dumnezeu se ajunge la unirea spiritului cu materia. Igiena trupului și a spiritului sunt interdependente, apa este un simbol al Vieții.
Un rol important îl are rugăciunea, adresarea către Dumnezeu, prin Șema, Israel, rugăciunea principală a evreului, cum la creștini este Tatăl Nostru. Dumnezeu este Regele Universului, omul este cea mai de seamă creație, este centrul Creației. Țadicul, adică omul drept ( și învățat) este cel care se ocupă de îndreptarea evreului către fapte bune și spre învățătură. Deși viața este rtecătoare, omul credincios nu poate fi cuprins de pesimism, el știe că Dumnezeu este veșnic, la fel și Viața. Cabala ajută pe cel care se apropie de a să vadă dincolo de aparențe. În zilele lui Mesia, materia va redeveni spirit, ca la începuturi. Unitatea oamenilor se bazează pe responsabilitate, fiecare este responsabil pentru sine și pentru ceilalți. Dar fiecare om este unic, la fel și fiecare dimineață este unică. Omul trebuie să-și descopere misiunea în această viață. Alexandru Șafran pune un accent special pe etică, dar Cabala este în bună parte o antologie de comentarii care o apropie de misterul ficțional, ea a influențat mult literatura, ca și pe oamenii de știință, deopotrivă. Dar să nu uităm etica, singura salvare a omului este Binele, iar pentru exemplificarea unei exprimări lapidare, vom aminti de pilda lui Hilel( sec. I. e.a.). Întrebat fiind de un om mai puțin cunoscător, ce este iudaismul, cum poate fi definit într-un timp scurt, cât stă cineva într-un picior, Hilel a răspuns – „Să nu faci altcuiva ce nici ție nu-ți convine” ( ”Ce nu-ți place, altuia nu face”). „ Restul sunt comentarii”. Cabala este un vast comentariu.
Boris Marian
Elitism
Între dictatura proletariatului și elitism
Un prieten m-a atenționat să nu mai fiu familiar cu el. Desigur, a devenit … fost prieten. Încărcat de premii, după o viață de trudă, dorește să se considere membru al unei … elite.
De aici am pornit să fac o speculație. Amândoi am cunoscut binișor perioada de dictatură, care nu era și nu putea fi a proletariatului. Nici azi nu înțeleg ce au dorit să vadă „părinții socialismului științific”- Marx și Engels. Pragmaticul Lenin și fanaticul Stalin au înțeles că numai dictatura unui om și a unei camarile, numite CC sau Birou Politic sau altcumva, pot realiza „visul” părinților spirituali. În realitate, comunismul este o religie, iar atunci când devine ideologie, ucide. Noi, în România am cunoscut o teroare mai puțin vizibilă și mai puțin extinsă, deși numărul victimelor nu este un criteriu al criminalității unui regim. Unii, cei din nomenclatură au dus-o bine. Unii urmași au plecat, alții o duc bine acum, au dus-o bine și ieri. Există elite, ca în orice societate care a aruncat peste bord și apa și copilul din copaie. Ceea ce era bun în teoria comunistă, anume reluarea sloganului Revoluției Franceze de la 1789, LIBERTATE, EGALITATE, FRATERNITATE, a dispărut. Există libertatea de a fura, de a flămânzi, de a încălca legea, de a ucide din culpă sau cu intenție, egalitate există poate „la cei mari, dar nu pentru căței”, vorba fabulistului Grigore Alexandrescu, iar fraternitatea este o noțiune antică și irealizabilă. Iubirea de aproapele a fost temelia religiilor monoteiste, mozaică și creștină ( la islamism, nu cunosc). Noi nu ne iubim fără motivație, nu există iubire de aproapele în stare pură, noi iubim fie că suntem prieteni, fie amanți, soți, parteneri de interese comune, mai puțin de idei, însă iubirea de aproapele ca atare este utopică. Nu vorbesc despre excepțiile care … confirmă regula.„ Homo homini lupus est” rămâne în picioare. O spun cu durere, dar cred că așa suntem. În morală, ca și în artă nu există progres. Dacă Socrate ar fi trăit astăzi, nu s-ar fi bucurat de nici o atenție, eu aș crede că noi am involuat de la Socrate încoace. Reiau și închei – dictatura proletariatului este una dintre cele mai nocive idei născute în istorie, la fel ca și fascismul, dar nici elitismul, care este un reflex al tradiției oligarhice din antichitate nu este bun. Democrația nu ar trebui să încurajeze elitismul. Există elită economică, politică, elită intelectuală, alte elite, toate aceste grupuri, grupulețe nu fac decât să îngroape adevărata valoare a individului.
Ah, membru al unei societăți academice, ah, membru al unui club select, etc. Nu, dragii mei, în acest caz, prefer anarhia totală. Nu-mi plac zorzoanele, privirea de sus a unui pitic moral, ifosele unui savant care a muncit mai mult pentru propria glorie. Dar iubesc modestia omului de valoare, a omului care rămâne un copil la suflet, deși are mintea unui geniu. Einstein mi se pare un Socrate al secolului XX, dar mai sunt și alți minunați copii- genii ai timpului nostru.
Am dat doar un exemplu. Se spune că orgoliul este semnul inteligenței, talentului, etc. Nici vorbă. Orgoliul este exact partea slabă a minții omenești, este moștenirea omului din lumea necuvântătoarelor, anume de la lei și gheparzi. Acum, eu nu știu dacă omul nu se trage din altă planetă, dar avem și trăsături comune cu unele specii ale faunei pământene. Deși nu neg existența lui Dumnezeu, nu cred în creaționism, problema este departe de rezolvare.
De unde am plecat și unde am ajuns? LA MULȚI ANI!
BORIS MARIAN
Un prieten m-a atenționat să nu mai fiu familiar cu el. Desigur, a devenit … fost prieten. Încărcat de premii, după o viață de trudă, dorește să se considere membru al unei … elite.
De aici am pornit să fac o speculație. Amândoi am cunoscut binișor perioada de dictatură, care nu era și nu putea fi a proletariatului. Nici azi nu înțeleg ce au dorit să vadă „părinții socialismului științific”- Marx și Engels. Pragmaticul Lenin și fanaticul Stalin au înțeles că numai dictatura unui om și a unei camarile, numite CC sau Birou Politic sau altcumva, pot realiza „visul” părinților spirituali. În realitate, comunismul este o religie, iar atunci când devine ideologie, ucide. Noi, în România am cunoscut o teroare mai puțin vizibilă și mai puțin extinsă, deși numărul victimelor nu este un criteriu al criminalității unui regim. Unii, cei din nomenclatură au dus-o bine. Unii urmași au plecat, alții o duc bine acum, au dus-o bine și ieri. Există elite, ca în orice societate care a aruncat peste bord și apa și copilul din copaie. Ceea ce era bun în teoria comunistă, anume reluarea sloganului Revoluției Franceze de la 1789, LIBERTATE, EGALITATE, FRATERNITATE, a dispărut. Există libertatea de a fura, de a flămânzi, de a încălca legea, de a ucide din culpă sau cu intenție, egalitate există poate „la cei mari, dar nu pentru căței”, vorba fabulistului Grigore Alexandrescu, iar fraternitatea este o noțiune antică și irealizabilă. Iubirea de aproapele a fost temelia religiilor monoteiste, mozaică și creștină ( la islamism, nu cunosc). Noi nu ne iubim fără motivație, nu există iubire de aproapele în stare pură, noi iubim fie că suntem prieteni, fie amanți, soți, parteneri de interese comune, mai puțin de idei, însă iubirea de aproapele ca atare este utopică. Nu vorbesc despre excepțiile care … confirmă regula.„ Homo homini lupus est” rămâne în picioare. O spun cu durere, dar cred că așa suntem. În morală, ca și în artă nu există progres. Dacă Socrate ar fi trăit astăzi, nu s-ar fi bucurat de nici o atenție, eu aș crede că noi am involuat de la Socrate încoace. Reiau și închei – dictatura proletariatului este una dintre cele mai nocive idei născute în istorie, la fel ca și fascismul, dar nici elitismul, care este un reflex al tradiției oligarhice din antichitate nu este bun. Democrația nu ar trebui să încurajeze elitismul. Există elită economică, politică, elită intelectuală, alte elite, toate aceste grupuri, grupulețe nu fac decât să îngroape adevărata valoare a individului.
Ah, membru al unei societăți academice, ah, membru al unui club select, etc. Nu, dragii mei, în acest caz, prefer anarhia totală. Nu-mi plac zorzoanele, privirea de sus a unui pitic moral, ifosele unui savant care a muncit mai mult pentru propria glorie. Dar iubesc modestia omului de valoare, a omului care rămâne un copil la suflet, deși are mintea unui geniu. Einstein mi se pare un Socrate al secolului XX, dar mai sunt și alți minunați copii- genii ai timpului nostru.
Am dat doar un exemplu. Se spune că orgoliul este semnul inteligenței, talentului, etc. Nici vorbă. Orgoliul este exact partea slabă a minții omenești, este moștenirea omului din lumea necuvântătoarelor, anume de la lei și gheparzi. Acum, eu nu știu dacă omul nu se trage din altă planetă, dar avem și trăsături comune cu unele specii ale faunei pământene. Deși nu neg existența lui Dumnezeu, nu cred în creaționism, problema este departe de rezolvare.
De unde am plecat și unde am ajuns? LA MULȚI ANI!
BORIS MARIAN
Ce ne-a lăsat Socrate?
Ce ne-a lăsat Socrate?
Mulți au auzit de Socrate, nimeni nu l-a citit, pentru că omul nu a scris un rând. El trăiește prin moștenirea lui Platon, a unei pleiade de filosofi și gânditori străluciți până în zilele noastre. În timp ce unii ar trebui să-i ia exemplul, mai cu seamă cei fără har, inflația de literatură filosofică și filosofardă este un fenomen adeseori nedorit. Dacă ne uităm la anii în care a trăit Socrate ( 470-399 î.e.n.) ne gândim că nu există progres în capacitatea intelectuală a semenilor, nimeni nu a progresat, doar a acumulat experiență, cunoștințe. Socrate a renunțat ab initio de la orice drept de autor, orgoliu personal, dorință de a fi „academician”. Desigur, nu am de gând aici să neg dreptul de autor ca principiu de protejare a acestuia, nici nu iau în derâdere titlurile științifice, dar de orgoliile deșarte pot să râd. Socrate ne-a dăruit fără să ceară nimic. Mai mult, el ne-a învățat cum să asculți un om, să-i dai șansa de a gândi fără a exercita presiuni , stăpânea arta „pedagogiei” în cel mai înalt grad. Întrebările sale, așa cum le reproduce Platon, stimulează, nu sugerează răspunsul, cheamă rațiunea, nu o strivește. „Știu că nu știu nimic” este una dintre frazele sale celebre, care nu se doresc a ironiza rațiunea, ci a fi lucid până la capăt. Adevărul este intangibil, noi doar îl căutăm. Maieutica, care înseamnă arta moșitului, a devenit în practica de filosof a lui Socrate o metodă, ca fiu al unei moașe , el a preluat termenul cu un sens mai larg. A fost condamnat la moarte pentru modul său de gândire liber, independent de rigorile efemere ale Cetății, deși tot el a spus că „legile sunt părinții noștri”. De aceea nici nu a evadat din închisoare, deși mulți ucenici erau gata să-l ajute. Unii istorici au vulgarizat comportamentul filosofului, sugerând că era homosexual. Nici o legătură, anticii nu aveau rețineri în această privință, cum nici azi nu se mai condamnă această înclinație, în țările avansate. Este o chestiune personală, intimă, cât timp nu aduce un prejudiciu societății. Religia condamnă acest obicei, îl consideră un viciu, este , deci o interpretare. Anticii cunoșteau și halucinogenele, dar nu exista mafia de astăzi. Socrate era esențial mente bun, el afirma că orice om încearcă să facă un bine, paradoxal, chiar și criminalii au, după spusele filosofului, intenția de face bine, conform unor iluzii proprii. Încercăm să-l înțelegem, dar justiția trebuie , oricum, să-și facă datoria. „ Răul vine din faptul că omul se înșeală în privința binelui”. Este o definiție care nu poate fi respinsă. Să ne gândim la dictatorii secolului XX, de la cei mai mari la cei mai mititei, toți, fără excepție au vorbit despre „binele poporului”, doar că ei nu cunoșteau adevăratul bine sau îl ignorau. „ Recunoașterea binelui adevărat este un act moral”, au comentat filosofii de după Socrate. Platon a dus această afirmație în domeniul eticii. ”Cunoaște-te pe tine însuți” ar trebui să fie o lege morală pentru oricare om. Dar noi nu o aplicăm nici azi, poate doar în anumite situații limită ajungem la auto-cunoaștere.
Un alt principiu socratic este cel al punerii de acord a unei judecăți,a unei afirmații cu cea dinainte, în dialogurile sale cu ucenicii, Socrate le demonstrează șubrezenia modului nostru de gândire, de la o simplă întrebare, interlocutorul ajunge să dea în finalul discuției două răspunsuri, adesea contradictorii. Noi nu suntem consecvenți cu propria noastră gândire. Logica devine astfel un alt principiu moral. Socrate a pus în discuție și nemurirea oamenilor. El considera moartea o eliberare, nu un sfârșit. Urmașul său, Platon a părăsit Atena dezamăgit profund de rigorile mincinoase care dominau viața civică. A revenit pentru a întemeia Academia. Era un omagiu adus marelui predecesor, Socrate, care nu scrisese un rând.
Boris Marian
Mulți au auzit de Socrate, nimeni nu l-a citit, pentru că omul nu a scris un rând. El trăiește prin moștenirea lui Platon, a unei pleiade de filosofi și gânditori străluciți până în zilele noastre. În timp ce unii ar trebui să-i ia exemplul, mai cu seamă cei fără har, inflația de literatură filosofică și filosofardă este un fenomen adeseori nedorit. Dacă ne uităm la anii în care a trăit Socrate ( 470-399 î.e.n.) ne gândim că nu există progres în capacitatea intelectuală a semenilor, nimeni nu a progresat, doar a acumulat experiență, cunoștințe. Socrate a renunțat ab initio de la orice drept de autor, orgoliu personal, dorință de a fi „academician”. Desigur, nu am de gând aici să neg dreptul de autor ca principiu de protejare a acestuia, nici nu iau în derâdere titlurile științifice, dar de orgoliile deșarte pot să râd. Socrate ne-a dăruit fără să ceară nimic. Mai mult, el ne-a învățat cum să asculți un om, să-i dai șansa de a gândi fără a exercita presiuni , stăpânea arta „pedagogiei” în cel mai înalt grad. Întrebările sale, așa cum le reproduce Platon, stimulează, nu sugerează răspunsul, cheamă rațiunea, nu o strivește. „Știu că nu știu nimic” este una dintre frazele sale celebre, care nu se doresc a ironiza rațiunea, ci a fi lucid până la capăt. Adevărul este intangibil, noi doar îl căutăm. Maieutica, care înseamnă arta moșitului, a devenit în practica de filosof a lui Socrate o metodă, ca fiu al unei moașe , el a preluat termenul cu un sens mai larg. A fost condamnat la moarte pentru modul său de gândire liber, independent de rigorile efemere ale Cetății, deși tot el a spus că „legile sunt părinții noștri”. De aceea nici nu a evadat din închisoare, deși mulți ucenici erau gata să-l ajute. Unii istorici au vulgarizat comportamentul filosofului, sugerând că era homosexual. Nici o legătură, anticii nu aveau rețineri în această privință, cum nici azi nu se mai condamnă această înclinație, în țările avansate. Este o chestiune personală, intimă, cât timp nu aduce un prejudiciu societății. Religia condamnă acest obicei, îl consideră un viciu, este , deci o interpretare. Anticii cunoșteau și halucinogenele, dar nu exista mafia de astăzi. Socrate era esențial mente bun, el afirma că orice om încearcă să facă un bine, paradoxal, chiar și criminalii au, după spusele filosofului, intenția de face bine, conform unor iluzii proprii. Încercăm să-l înțelegem, dar justiția trebuie , oricum, să-și facă datoria. „ Răul vine din faptul că omul se înșeală în privința binelui”. Este o definiție care nu poate fi respinsă. Să ne gândim la dictatorii secolului XX, de la cei mai mari la cei mai mititei, toți, fără excepție au vorbit despre „binele poporului”, doar că ei nu cunoșteau adevăratul bine sau îl ignorau. „ Recunoașterea binelui adevărat este un act moral”, au comentat filosofii de după Socrate. Platon a dus această afirmație în domeniul eticii. ”Cunoaște-te pe tine însuți” ar trebui să fie o lege morală pentru oricare om. Dar noi nu o aplicăm nici azi, poate doar în anumite situații limită ajungem la auto-cunoaștere.
Un alt principiu socratic este cel al punerii de acord a unei judecăți,a unei afirmații cu cea dinainte, în dialogurile sale cu ucenicii, Socrate le demonstrează șubrezenia modului nostru de gândire, de la o simplă întrebare, interlocutorul ajunge să dea în finalul discuției două răspunsuri, adesea contradictorii. Noi nu suntem consecvenți cu propria noastră gândire. Logica devine astfel un alt principiu moral. Socrate a pus în discuție și nemurirea oamenilor. El considera moartea o eliberare, nu un sfârșit. Urmașul său, Platon a părăsit Atena dezamăgit profund de rigorile mincinoase care dominau viața civică. A revenit pentru a întemeia Academia. Era un omagiu adus marelui predecesor, Socrate, care nu scrisese un rând.
Boris Marian
Sabato-100
Sabato – o sută de ani, nu de singurătate
Cu mai puțin de două luni înainte de a împlini o sută de ani de viață, Ernesto Sabato a decis să pornească în căutarea lui Abaddon sau a lui Dumnezeu din ceruri. Publicația spaniaolă „ El Pais” l-a numit „ultimul clasic al literaturii argentiniene”, dar el a fost și un scriitor de talie mondială, o mândrie a literaturii sud-americane, atât de generoase în secolul XX cu nume de prestigiu.
Născut în apropiere de Buenos Aires, a murit în aceeași regiune, de pneumonie, deși promisese că va trăi cel puțin un veac. A studiat fizica, a lucrat la Institutul Curie din Paris, a fost remarcat de Bertrand Russel pentru lucrările sale, pentru eseurile sale științifice. După al Doilea Război Mondial se dedică literaturii beletristice și publică trei mari romane care i-au asigurat un loc de frunte în ierarhia scriitoricească – „ Tunelul” ( 1948), „Despre eroi și morminte” ( 1061), „Abaddon eterminatorul” ( 1974). Înainte de război a fost secretar al tineretului comunist din Argentina, a fost trimis să studieze la Moscova, dar în 1935 s-a întors și a declarat că în URSS poți ajunge fie în GULAG, fie într-un spital de psihiatrie. Cu asta relația sa cu comuniștii s-a terminat. Camus și Thomas Man au salutat debutul în proză a lui Sabato. El a primit Legiunea de Onoare franceză, Premiul Medicis ( Italia), Cervantes ( Spania), ș.a. În anii 80 a fost numit de președintele Argentinei să ancheteze crimele comise în timpul „războiului murdar” din 1970. Numeroasele sale eseuri pe teme politice, dar și literare ( despre Camus, Borges, Robbe-Grillet), au atras numeroși cititori, personalități. A publicat în 1976 un dialog cu Jorge Luis Borges, cu care avea unele afinități.
Creația lui Sabato este dominată de o anumită „stare de vigilență” față de forțele răului. În „Tunelul”, personajul principal este un scriitor care și-a asasinat femeia iubită, în al doilea roman , „ Despre eroi și morminte” oferă o imagine sumbră asupra evoluției societății din țara sa, iar în al treilea roman acest sentiment de îngrijorare devine obsesiv. Abaddon este în Biblia ebraică locul unde se coboară pentru a ajunge în Iad ( Sheol). Apoi, prin transfigurare în lumea greco-latină și în creștinism el devine Îngerul Morții, care va veni în Ziua Judecății de Apoi. Nu este bine să ai de a face cu acest Înger. Sabato era un pesimist, deși nu a cunoscut grozăviile din Europa anilor de război. Părinții săi proveneau din Italia, tatăl era de origine albaneză, iar mama italiancă. Numele Ernesto, scriitorul și l-a ales singur. Nouă frați au murit înaintea sa, dar el a „compensat” prin longevitate această năpastă. Soția sa, Matilde Kusminski Richter a murit în 1998, el s-a recăsătorit, fiind îngrijit de cea de a doua soție, Elvira. Prima soție i-a dăruit doi fii, Jorge și Mario. Nu știm nimic despre cariera acestora. „ Toată viața am încercat să-mi distrug ființa, pe a mea, nu pe a altora”, acesta era un credo al scriitorului. Într-unul din ultimele interviuri el declara – „ Oamenii de știință neglijează aspectele esențiale ale vieții omului, precum subconștientul și miturile care se află la originea expresiei artistice… fiecare Mr. Hyde are nevoie de un dr. Jekyll… Kierkegaard a fost primul gânditor care a avut curajul să răspundă ferm că viața se află întotdeauna pe primul loc”. Sabato avdea o mare admirație pentru opera lui Dostoievski, ca și pentru filozofie lui Jaspers, Heidegger. El se întreabă – este Don Quijote un personaj ireal? El nu crede că simfoniile lui Beethoven pot fi analizate științific, la fel și proza lui Kafka. În artă nu se poate vorbi de progres pentru că fiecare artist autentic caută … Absolutul. „Reputația scriitorilor, artiștilor și muzicienilor stă sub semnul legănării pendulului istoriei…Toate culturile trebuie privite cu egal respect…Ceea ce mă îngrijorează cu adevărat este catastrofa spirituală în care se scufundă era noastră… Tradițiile străvechi nu pot fi înlocuite de industria tranzistorilor”.
Opera literară
Romane
• Tunelul, 1948
• Despre eroi și morminte, 1961
• Raport despre orbi, 1968
• Abaddón, exterminatorul, 1974
Eseuri
• Unu și universul, 1945
• Oameni și angrenaje, 1951
• Heterodoxia, 1953
• El caso Sábato. Torturas y libertad de prensa. Carta Abierta al General Aramburu
• El otro rosto del peronismo, 1956
• Scriitorul și fantasmele sale, 1963
• Tango, discusión y clave
• Romance de la muerte de Juan Lavalle. Cantar de Gesta
• Pedro Henríquez Ureña
• Tres aproximaciones a la literatura de nuestro tiempo: Robbe - Grillet, Borges, Sartre
• Eduardo Falú (cu León Benarós)
• Dialoguri (cu Jorge Luis Borges, editată de Orlando Barone)
• Apologii și respingeri, 1979
• Los libros y su misión en la liberación e integración de la América Latina
• Între scris și sânge. Conversații cu Carlos Catania
• Înainte de tăcere, 1998
• La Resistencia, 2000
Premii literare
Miguel de Cervantes și Gabriela Mistral în 1984.
Autobiografie
În anul 1998 și-a publicat autobiografia, Antes del Fin - Înainte de sfârșit, publicată de editura Rao sub titlul Înainte de tăcere. Editura Humanitas a reluat toate romanele publicate de fosta editură Univers, într-o serie de autor "Ernesto Sábato".
BORIS MARIAN
Cu mai puțin de două luni înainte de a împlini o sută de ani de viață, Ernesto Sabato a decis să pornească în căutarea lui Abaddon sau a lui Dumnezeu din ceruri. Publicația spaniaolă „ El Pais” l-a numit „ultimul clasic al literaturii argentiniene”, dar el a fost și un scriitor de talie mondială, o mândrie a literaturii sud-americane, atât de generoase în secolul XX cu nume de prestigiu.
Născut în apropiere de Buenos Aires, a murit în aceeași regiune, de pneumonie, deși promisese că va trăi cel puțin un veac. A studiat fizica, a lucrat la Institutul Curie din Paris, a fost remarcat de Bertrand Russel pentru lucrările sale, pentru eseurile sale științifice. După al Doilea Război Mondial se dedică literaturii beletristice și publică trei mari romane care i-au asigurat un loc de frunte în ierarhia scriitoricească – „ Tunelul” ( 1948), „Despre eroi și morminte” ( 1061), „Abaddon eterminatorul” ( 1974). Înainte de război a fost secretar al tineretului comunist din Argentina, a fost trimis să studieze la Moscova, dar în 1935 s-a întors și a declarat că în URSS poți ajunge fie în GULAG, fie într-un spital de psihiatrie. Cu asta relația sa cu comuniștii s-a terminat. Camus și Thomas Man au salutat debutul în proză a lui Sabato. El a primit Legiunea de Onoare franceză, Premiul Medicis ( Italia), Cervantes ( Spania), ș.a. În anii 80 a fost numit de președintele Argentinei să ancheteze crimele comise în timpul „războiului murdar” din 1970. Numeroasele sale eseuri pe teme politice, dar și literare ( despre Camus, Borges, Robbe-Grillet), au atras numeroși cititori, personalități. A publicat în 1976 un dialog cu Jorge Luis Borges, cu care avea unele afinități.
Creația lui Sabato este dominată de o anumită „stare de vigilență” față de forțele răului. În „Tunelul”, personajul principal este un scriitor care și-a asasinat femeia iubită, în al doilea roman , „ Despre eroi și morminte” oferă o imagine sumbră asupra evoluției societății din țara sa, iar în al treilea roman acest sentiment de îngrijorare devine obsesiv. Abaddon este în Biblia ebraică locul unde se coboară pentru a ajunge în Iad ( Sheol). Apoi, prin transfigurare în lumea greco-latină și în creștinism el devine Îngerul Morții, care va veni în Ziua Judecății de Apoi. Nu este bine să ai de a face cu acest Înger. Sabato era un pesimist, deși nu a cunoscut grozăviile din Europa anilor de război. Părinții săi proveneau din Italia, tatăl era de origine albaneză, iar mama italiancă. Numele Ernesto, scriitorul și l-a ales singur. Nouă frați au murit înaintea sa, dar el a „compensat” prin longevitate această năpastă. Soția sa, Matilde Kusminski Richter a murit în 1998, el s-a recăsătorit, fiind îngrijit de cea de a doua soție, Elvira. Prima soție i-a dăruit doi fii, Jorge și Mario. Nu știm nimic despre cariera acestora. „ Toată viața am încercat să-mi distrug ființa, pe a mea, nu pe a altora”, acesta era un credo al scriitorului. Într-unul din ultimele interviuri el declara – „ Oamenii de știință neglijează aspectele esențiale ale vieții omului, precum subconștientul și miturile care se află la originea expresiei artistice… fiecare Mr. Hyde are nevoie de un dr. Jekyll… Kierkegaard a fost primul gânditor care a avut curajul să răspundă ferm că viața se află întotdeauna pe primul loc”. Sabato avdea o mare admirație pentru opera lui Dostoievski, ca și pentru filozofie lui Jaspers, Heidegger. El se întreabă – este Don Quijote un personaj ireal? El nu crede că simfoniile lui Beethoven pot fi analizate științific, la fel și proza lui Kafka. În artă nu se poate vorbi de progres pentru că fiecare artist autentic caută … Absolutul. „Reputația scriitorilor, artiștilor și muzicienilor stă sub semnul legănării pendulului istoriei…Toate culturile trebuie privite cu egal respect…Ceea ce mă îngrijorează cu adevărat este catastrofa spirituală în care se scufundă era noastră… Tradițiile străvechi nu pot fi înlocuite de industria tranzistorilor”.
Opera literară
Romane
• Tunelul, 1948
• Despre eroi și morminte, 1961
• Raport despre orbi, 1968
• Abaddón, exterminatorul, 1974
Eseuri
• Unu și universul, 1945
• Oameni și angrenaje, 1951
• Heterodoxia, 1953
• El caso Sábato. Torturas y libertad de prensa. Carta Abierta al General Aramburu
• El otro rosto del peronismo, 1956
• Scriitorul și fantasmele sale, 1963
• Tango, discusión y clave
• Romance de la muerte de Juan Lavalle. Cantar de Gesta
• Pedro Henríquez Ureña
• Tres aproximaciones a la literatura de nuestro tiempo: Robbe - Grillet, Borges, Sartre
• Eduardo Falú (cu León Benarós)
• Dialoguri (cu Jorge Luis Borges, editată de Orlando Barone)
• Apologii și respingeri, 1979
• Los libros y su misión en la liberación e integración de la América Latina
• Între scris și sânge. Conversații cu Carlos Catania
• Înainte de tăcere, 1998
• La Resistencia, 2000
Premii literare
Miguel de Cervantes și Gabriela Mistral în 1984.
Autobiografie
În anul 1998 și-a publicat autobiografia, Antes del Fin - Înainte de sfârșit, publicată de editura Rao sub titlul Înainte de tăcere. Editura Humanitas a reluat toate romanele publicate de fosta editură Univers, într-o serie de autor "Ernesto Sábato".
BORIS MARIAN
Ben Corlaciu
Ben Corlaciu – poet necunoscut?
Ben ( Benedict) Corlaciu s-a născut la 6 martie 1924, la Galați și a murit la 15 iunie 1981, la Paris. A studiat la București, absolvind Facultatea de Litere și Filozofie, a fost redactor la revistele „Albatros” ( cu Geo Dumitrescu și Dinu Pillat), „ Flacăra”, iar în 1975 s-a stabilit în Franța. Pentru a-și aduce familia a fost nevoit să facă o grevă a foamei, în fața Ambasadei române din Paris și a reușit. Poet, prozator, traducător, menționat și de GF. Călinescu, el este un nume practic necunoscut la noi, deși ar merita să fie citi și cărțile sale reeditate. În 1969 a apărut la Editura pentru Literatură , volumul- antologie „Poezii”, cu o prefață de Laurențiu Ulici. Cunoscutul critic a știut să prezinte, cu elogii meritate, valoarea operei poetului. El a reținut și versuri care încântă – „ Sunt un munte fugit în pământ/m-am întors în fântânile mele de rocă bătrână/prea se cățăraseră mulți pe umerii mei/prea multe tălpi mi-astupaseră stelele cu bătături de țărână”. De asemenea – „ Frunzele vremii întoarce-le/toamnă, când intră în carte mioarcele/toamnă sărută-le, toamnă, deschide-le/pământul când stau și-l ascultă gravidele/ să vezi tu atunci cum mai ard vetrele/ s-auzi cum mai cântă cerbii și pietrele/să simți cum în inimă se desfac drupele/ pentru la anul, când vine copilul cu vinul și cupele”. Original, arghezian sau bacovian, prin stil, dar de o factură existențială proprie ( Corlaciu nu este nici evlavios, nici nu … blestemă), poetul are versuri memorabile – „ În locul ochilor tăi indieni/ a răsărit într-o noapte o cârciumă scundă”…„hei, tatăl meu, bețivul, taciturnul/tavernelor, vierul Cerului”… „Vinul curgea ca un cântec de moarte”… ” Frigurile bălților în noi au crescut/ ca o trestie, ca un păcat”…”Sunetul ciorapilor tăi de mătase/ amintindu-mi de sunetul roșcovelor toamna, poleite de vânt”, ș.a. Este ciudat, cum de asemenea versuri au putut să apară în mare parte după 1945, când mulți confrați, dintre cei nearestați sau care nu s-au refugiat în Vest, se întreceau în osanale, timp de patru decenii și mai bine, aduse conducătorilor PCR, sistemului socialist, etc. Poetul este chiar un revoltat, iată ce scria în 1967 – „ Plini de strigăte bolnavi de strigăte/ne scărpinăm de gardul așteptărilor/cad de pe noi numai strigăte/ se scutură cojile marilor strigăte arse/în noi printre aripi întoarse din drum”. Astăzi, unii poeți chiar foarte buni se afișează ca potențiali dizidenți, caută explicații pentru compromisurile făcute. Ben Corlaciu a scris cum a vrut, iar când nu s-a mai putut a plecat. Iar opera sa este încă necunoscută, nerecunoscută. Păcat, au trecut 30 de ani de la plecarea sa în neființă, va trebui readus în memoria noastră.
BORIS MARIAN
Opera lui Ben Corlaciu
• Tavernale, Bucureşti, 1941;
• Pelerinul serilor, Bucureşti, 1942;
• Arhipelag, Bucureşti, 1943;
• Manifest liric, Bucureşti, 1945;
• Moartea lângă cer, Bucureşti, 1946;
• La trântă cu munţii, Bucureşti, 1949;
• Candidatul, Bucureşti, 1950;
• Timpii de aur, Bucureşti, 1951;
• Pâinea păcii, Bucureşti, 1951;
• Noaptea de la Ipoteşti: două episoade, Bucureşti, 1957;
• Cazul doctor Udrea, Bucureşti, 1959;
• Baritina, Bucureşti, 1965; ediţia (Când simţi cum moare vântul), Bucureşti, 1972;
• Poezii, Bucureşti, 1969;
• Poeme florivore, Bucureşti, 1972;
• Starea de urgenţă, Bucureşti, 1972;
• Strigoaica şi casa nebună, Bucureşti, 1973;
• Arcul biologic, Cluj Napoca, 1974;
• Tout espoir sera puni, traducere de Maura Barbul, Paris, 1984.
Traduceri
• Isadora Duncan, Viaţa mea, Bucureşti, 1946 (în colaborare cu Geo Dumitrescu);
• Lehel Szeberenyi, Se urnesc munţii, Bucureşti, 1954 (în colaborare cu Francise Munteanu);
• Antoine de Saint-Exupery, Micul Prinţ, prefaţă de Eugen Schileru, Bucureşti, 1962;
• Leon Negruzzi, Extraordinarele aventuri ale lui Rodolphe Durant. Gangsterul. Politicianul, Bucureşti, 1974 (în colaborare cu Dana Konya-Negruzzi).
Ben Corlaciu - Efigii în ceara În parcul acela imens, într-o seara,
oamenii vineți, fără plămâni,
scriau lapidar, cu ambele mâini,
un cuvânt pe un petec de ceara.
Cuvântul acela suna: ftizie.
Fiecare însa-l scria diferit,
cu același condei de lemn înnegrit
si-aceeași nesănatoasă beție.
Cei ce-așteptau sa le vina rândul
mureau fără cei dinaintea lor.
Ca un pumnal, condeiul
se îndreptă spre pieptul tuturor,
în locul plămânului sec, străpungându-l.
Când oamenii vineți piereau,
umbrele lor, aiurând, se-ntorceau
în sanatoriul din parcul imens și gol.
Joc de Hydrargir
Pat îmi făcusem din masa aceea, grea,
pentru adormire după crugul zilelor.
În ultimul pahar dansul bacililor
ca un exod lunar se arcuia.
Cântecul violei în pieptul osos
se înăbușea murind cu plămânii,
mai palida, uscata, pielea mâinii,
pe ultimul pahar, tremura.
Cei din urma prieteni, bacilii, scânceau
lugubra melodie a ultimei toamne:
acompaniindu-i, gura mea, Doamne,
te înjura și ochii, demenți, râdeau.
Mercurul termometrului spart se scălda
în vinul închegat al ultimei nopți -
în sângele altei neîndurate morți.
Sfârșitul, îndepărtatul sfârșit, zăbovea
prin aluviunile coastelor rărite.
Ben ( Benedict) Corlaciu s-a născut la 6 martie 1924, la Galați și a murit la 15 iunie 1981, la Paris. A studiat la București, absolvind Facultatea de Litere și Filozofie, a fost redactor la revistele „Albatros” ( cu Geo Dumitrescu și Dinu Pillat), „ Flacăra”, iar în 1975 s-a stabilit în Franța. Pentru a-și aduce familia a fost nevoit să facă o grevă a foamei, în fața Ambasadei române din Paris și a reușit. Poet, prozator, traducător, menționat și de GF. Călinescu, el este un nume practic necunoscut la noi, deși ar merita să fie citi și cărțile sale reeditate. În 1969 a apărut la Editura pentru Literatură , volumul- antologie „Poezii”, cu o prefață de Laurențiu Ulici. Cunoscutul critic a știut să prezinte, cu elogii meritate, valoarea operei poetului. El a reținut și versuri care încântă – „ Sunt un munte fugit în pământ/m-am întors în fântânile mele de rocă bătrână/prea se cățăraseră mulți pe umerii mei/prea multe tălpi mi-astupaseră stelele cu bătături de țărână”. De asemenea – „ Frunzele vremii întoarce-le/toamnă, când intră în carte mioarcele/toamnă sărută-le, toamnă, deschide-le/pământul când stau și-l ascultă gravidele/ să vezi tu atunci cum mai ard vetrele/ s-auzi cum mai cântă cerbii și pietrele/să simți cum în inimă se desfac drupele/ pentru la anul, când vine copilul cu vinul și cupele”. Original, arghezian sau bacovian, prin stil, dar de o factură existențială proprie ( Corlaciu nu este nici evlavios, nici nu … blestemă), poetul are versuri memorabile – „ În locul ochilor tăi indieni/ a răsărit într-o noapte o cârciumă scundă”…„hei, tatăl meu, bețivul, taciturnul/tavernelor, vierul Cerului”… „Vinul curgea ca un cântec de moarte”… ” Frigurile bălților în noi au crescut/ ca o trestie, ca un păcat”…”Sunetul ciorapilor tăi de mătase/ amintindu-mi de sunetul roșcovelor toamna, poleite de vânt”, ș.a. Este ciudat, cum de asemenea versuri au putut să apară în mare parte după 1945, când mulți confrați, dintre cei nearestați sau care nu s-au refugiat în Vest, se întreceau în osanale, timp de patru decenii și mai bine, aduse conducătorilor PCR, sistemului socialist, etc. Poetul este chiar un revoltat, iată ce scria în 1967 – „ Plini de strigăte bolnavi de strigăte/ne scărpinăm de gardul așteptărilor/cad de pe noi numai strigăte/ se scutură cojile marilor strigăte arse/în noi printre aripi întoarse din drum”. Astăzi, unii poeți chiar foarte buni se afișează ca potențiali dizidenți, caută explicații pentru compromisurile făcute. Ben Corlaciu a scris cum a vrut, iar când nu s-a mai putut a plecat. Iar opera sa este încă necunoscută, nerecunoscută. Păcat, au trecut 30 de ani de la plecarea sa în neființă, va trebui readus în memoria noastră.
BORIS MARIAN
Opera lui Ben Corlaciu
• Tavernale, Bucureşti, 1941;
• Pelerinul serilor, Bucureşti, 1942;
• Arhipelag, Bucureşti, 1943;
• Manifest liric, Bucureşti, 1945;
• Moartea lângă cer, Bucureşti, 1946;
• La trântă cu munţii, Bucureşti, 1949;
• Candidatul, Bucureşti, 1950;
• Timpii de aur, Bucureşti, 1951;
• Pâinea păcii, Bucureşti, 1951;
• Noaptea de la Ipoteşti: două episoade, Bucureşti, 1957;
• Cazul doctor Udrea, Bucureşti, 1959;
• Baritina, Bucureşti, 1965; ediţia (Când simţi cum moare vântul), Bucureşti, 1972;
• Poezii, Bucureşti, 1969;
• Poeme florivore, Bucureşti, 1972;
• Starea de urgenţă, Bucureşti, 1972;
• Strigoaica şi casa nebună, Bucureşti, 1973;
• Arcul biologic, Cluj Napoca, 1974;
• Tout espoir sera puni, traducere de Maura Barbul, Paris, 1984.
Traduceri
• Isadora Duncan, Viaţa mea, Bucureşti, 1946 (în colaborare cu Geo Dumitrescu);
• Lehel Szeberenyi, Se urnesc munţii, Bucureşti, 1954 (în colaborare cu Francise Munteanu);
• Antoine de Saint-Exupery, Micul Prinţ, prefaţă de Eugen Schileru, Bucureşti, 1962;
• Leon Negruzzi, Extraordinarele aventuri ale lui Rodolphe Durant. Gangsterul. Politicianul, Bucureşti, 1974 (în colaborare cu Dana Konya-Negruzzi).
Ben Corlaciu - Efigii în ceara În parcul acela imens, într-o seara,
oamenii vineți, fără plămâni,
scriau lapidar, cu ambele mâini,
un cuvânt pe un petec de ceara.
Cuvântul acela suna: ftizie.
Fiecare însa-l scria diferit,
cu același condei de lemn înnegrit
si-aceeași nesănatoasă beție.
Cei ce-așteptau sa le vina rândul
mureau fără cei dinaintea lor.
Ca un pumnal, condeiul
se îndreptă spre pieptul tuturor,
în locul plămânului sec, străpungându-l.
Când oamenii vineți piereau,
umbrele lor, aiurând, se-ntorceau
în sanatoriul din parcul imens și gol.
Joc de Hydrargir
Pat îmi făcusem din masa aceea, grea,
pentru adormire după crugul zilelor.
În ultimul pahar dansul bacililor
ca un exod lunar se arcuia.
Cântecul violei în pieptul osos
se înăbușea murind cu plămânii,
mai palida, uscata, pielea mâinii,
pe ultimul pahar, tremura.
Cei din urma prieteni, bacilii, scânceau
lugubra melodie a ultimei toamne:
acompaniindu-i, gura mea, Doamne,
te înjura și ochii, demenți, râdeau.
Mercurul termometrului spart se scălda
în vinul închegat al ultimei nopți -
în sângele altei neîndurate morți.
Sfârșitul, îndepărtatul sfârșit, zăbovea
prin aluviunile coastelor rărite.
Mussolinismul
Mussolinismul
Dintre dictaturii secolului XX, Mussolini pare cel mai aproape de un personaj de operă- bufă. Dacă gesturile și grimasele lui Hitler, privit în peliculele documentare, par mai mult amenințătoare, poza lui Mussolini , cu bărbia zvârlită înainte, cu brațele încrucișate la piept, cu salutul copiat de la romanii antici este mai mult comică. Și totuși, acest bărbat vânjos la tinerețe a fost prototipul multor dictatori, el a fost primul ideolog și apoi practicant al unui fascism primitiv la început, născut din socialismul primului deceniu al secolului trecut. Horthy, Hitler, Franco și alți dictatori mai mărunței din America de Sud și Centrală l-au copiat în parte. Nu-l putem compara cu Stalin pentru că mustăciosul osetin-gruzin avea școala ipocriziei est-teologice, nu era un orator, ci un „operator” din umbră. Poate de aceea a fost și cel mai „eficient” – a reușit să bage în pământ zeci de milioane de concetățeni.
Cine a fost Benito ( Amilcare Andrea) Mussolini? S-a născut la 29 iulie 1883 în satul Predappio și a fost ucis de partizanii italieni la 28 aprilie 1945, lângă satul Dongo. În anii 1912-1914 a colaborat cu Gramsci, socialist care avea să fondeze partidul comunist din Italia, a scris în ziarul „Avanti”, dar s-a despărțit și a fost îndepărtat din partid în momentul când s-a declarat adept al participării Italiei la Războiul Mondial. Era un criteriu pentru mai toți socialiștii din acel moment – cei care se opuneau războiului erau viitorii comuniști, la îndemnul bolșevicilor ruși. Este o curiozitate această luare de atitudine, mascată de lozinca umanitaristă pentru pace, când războiul a favorizat cel mai mult formarea structurii viitoarei Internaționale comuniste-leniniste, care s-a rupt de Internaționala a II-a, socialistă. Mussolini a fondat un nou organ de presă „ Il Popolo d”Italia”, în jurul căruia se va coagula mișcarea fascistă ( denumirea provine, se știe, de la fascii, arma purtată de lictorii romani, un mănunchi de nuiele cu o toporișcă în centru). Participă la război ca militar activ, ca și Hitler, față de care era mai în vârstă cu șase ani. Nu se vor cunoaște decât mult mai târziu. În 1919 începe să-și organizeze un partid care avea ca principal obiectiv cucerirea puterii și impunerea dictaturii unui partid unic. Lecția comuniștilor era încă proaspătă, în Rusia Sovietică, Lenin lichidase deja partidele, atât din opoziție, cât și aliate temporar ( socialist-revoluționar, ș.a.). În 1922, Mussolini conduce cunoscutul Marș asupra Romei, blocând astfel o grevă generală a muncitorilor. Deși se declara un prieten al muncitorilor, Mussolini se baza pe elemente de pe treptele joase ale societății, adică pe lumpen-proletari, șomeri, militari demobilizați, fără ocupații sigure, dar și pe intelectuali precum marele scriitor Gabriele D”Annunzio. Este numit prim-ministru, iar el introduce titulatura de Il Duce ( Conducătorul). Dictatura sa a durat circa 11 ani, Ducele a introdus un control sever al ordinii publice, a făcut anumite reforme sociale în favoare celor mai săraci, a revigorat sectorul construcțiilor publice ( idee preluată și de Hitler, în 1933), dar nu s-a oprit la reformele interne. Visul dictatorului era de a reface , cel puțin în parte, Imperiul Roman. De aici începe și… sfârșitul. O dictatură nu are , în limbajul de azi, un feed-back. Ea funcționează ca un robot programat definitiv. Ca și comunismul lui Lenin și Stalin. Megalomania mussoliniană va fi mereu un reper fatal al dictaturilor de orice culoare- neagră( la italieni), brună (la germani), roșie ( la ruși, chinezi, etc.). Mussolini cucerește cu chiu și vai Abisinia,în 1935, ocupă Libia, apoi semnează cu Hitler alianța, care împreună cu imperiul Japoniei va deveni Axa Berlin- Roma- Tokio. Declară, în 1940 război Angliei, apoi, în 1941, URSS și SUA. Deși l-a admirat pe Mussolini în anii premergători venirii la putere, în 1933, Hitler l-a tratat ulterior cu dispreț , de pe poziția unei Germanii mai puternice, economic și militar. Campaniile italiene în Grecia, în Nordul Africii au fost dezastruoase, nici Albania nu a putut fi ocupată de italieni, astfel că în momentul debarcării Aliaților în Sicilia, în 1943, companionii de partid ai lui Mussolini l-au destituit și arestat. Eliberat de un comando german trimis de Hitler, este repus în fruntea unei republici din Nordul Italiei ( Republica de la Salo), pentru ca în aprilie 1945 să fie capturat de partizanii italieni, în bună parte, comuniști,împușcat împreună cu amanta sa și spânzurat de picioare pentru a fi arătat populației disperate de efectele războiului.
Într-un mic studiu despre fascism, apărut în anii 90, Umberto Eco făcea o analiză a acestui fenomen, pornind de la exemplul mussolinismului . Trăsăturile principale ale fascismului italian erau – lichidarea pluripartitismului, condamnarea oricărei forme de democrație , deși se declara o ideologie „pentru popor”, corporatismul, adică organizarea socio-politică a țării pe baza profesiunilor, ocupațiilor de bază, un fel de sindicalism de stat, cultul tradiției antice, al eroilor- model, al morții eroice,demagogia deșănțată, naționalismul extremist, dar fără a fi rasist. Fascismul italian se deosebea de nazism prin lipsa unui antisemitism programatic, unui arianism care nici nu putea fi acceptat, Hitler disprețuind pe latini, la fel ca și pe slavi și, evident, pe evrei. În mișcarea lui Mussolini au fost și susținători evrei, care ulterior, abia după 1938, la presiunea lui Hitler au fost îndepărtați. Fascismul italian, ca și nazismul nu afișau un respect prea mare pentru Biserică, pentru religie, deși italienii, ca popor au o veche tradiție creștină. Ca și comunismul, fascismul are o religie mai „comodă” – cultul Conducătorului. De aici și criminalitatea de stat, de aici și pericolul imens pentru civilizație a dictaturii. Desigur, extremismul religios din Evul Mediu, ca și cel resuscitat de islamicii extremiști de azi nu este mai puțin pernicios.
Ce învățăminte se pot desprinde din analiza mussolinismului ca fenomen politic? Multe, dar ele se rezumă la o formulă care ar trebui să fie în mintea oricărui om conștient de valoarea sa ca individ – cultul personalității în orice domeniu, nu numai politic, pioșenia și idolatrizarea în fața unor ființe care se nasc oameni, ca fiecare dintre noi, sunt contrare naturii umane, duc la autodistrugerea omenirii. Cine își închipuie că o dictatură cade singură, se retrage ca o boală prin autoimunizare, se înșeală. Orice dictatură este pornită pe masacru numai pentru a-și menține poziția. Un exemplu discutabil este cel al lui Franco, deși ea a durat peste trei decenii, acest general abil cedând la bătrânețe puterea celor în drept, partidelor și Regelui.
BORIS MARIAN
Dintre dictaturii secolului XX, Mussolini pare cel mai aproape de un personaj de operă- bufă. Dacă gesturile și grimasele lui Hitler, privit în peliculele documentare, par mai mult amenințătoare, poza lui Mussolini , cu bărbia zvârlită înainte, cu brațele încrucișate la piept, cu salutul copiat de la romanii antici este mai mult comică. Și totuși, acest bărbat vânjos la tinerețe a fost prototipul multor dictatori, el a fost primul ideolog și apoi practicant al unui fascism primitiv la început, născut din socialismul primului deceniu al secolului trecut. Horthy, Hitler, Franco și alți dictatori mai mărunței din America de Sud și Centrală l-au copiat în parte. Nu-l putem compara cu Stalin pentru că mustăciosul osetin-gruzin avea școala ipocriziei est-teologice, nu era un orator, ci un „operator” din umbră. Poate de aceea a fost și cel mai „eficient” – a reușit să bage în pământ zeci de milioane de concetățeni.
Cine a fost Benito ( Amilcare Andrea) Mussolini? S-a născut la 29 iulie 1883 în satul Predappio și a fost ucis de partizanii italieni la 28 aprilie 1945, lângă satul Dongo. În anii 1912-1914 a colaborat cu Gramsci, socialist care avea să fondeze partidul comunist din Italia, a scris în ziarul „Avanti”, dar s-a despărțit și a fost îndepărtat din partid în momentul când s-a declarat adept al participării Italiei la Războiul Mondial. Era un criteriu pentru mai toți socialiștii din acel moment – cei care se opuneau războiului erau viitorii comuniști, la îndemnul bolșevicilor ruși. Este o curiozitate această luare de atitudine, mascată de lozinca umanitaristă pentru pace, când războiul a favorizat cel mai mult formarea structurii viitoarei Internaționale comuniste-leniniste, care s-a rupt de Internaționala a II-a, socialistă. Mussolini a fondat un nou organ de presă „ Il Popolo d”Italia”, în jurul căruia se va coagula mișcarea fascistă ( denumirea provine, se știe, de la fascii, arma purtată de lictorii romani, un mănunchi de nuiele cu o toporișcă în centru). Participă la război ca militar activ, ca și Hitler, față de care era mai în vârstă cu șase ani. Nu se vor cunoaște decât mult mai târziu. În 1919 începe să-și organizeze un partid care avea ca principal obiectiv cucerirea puterii și impunerea dictaturii unui partid unic. Lecția comuniștilor era încă proaspătă, în Rusia Sovietică, Lenin lichidase deja partidele, atât din opoziție, cât și aliate temporar ( socialist-revoluționar, ș.a.). În 1922, Mussolini conduce cunoscutul Marș asupra Romei, blocând astfel o grevă generală a muncitorilor. Deși se declara un prieten al muncitorilor, Mussolini se baza pe elemente de pe treptele joase ale societății, adică pe lumpen-proletari, șomeri, militari demobilizați, fără ocupații sigure, dar și pe intelectuali precum marele scriitor Gabriele D”Annunzio. Este numit prim-ministru, iar el introduce titulatura de Il Duce ( Conducătorul). Dictatura sa a durat circa 11 ani, Ducele a introdus un control sever al ordinii publice, a făcut anumite reforme sociale în favoare celor mai săraci, a revigorat sectorul construcțiilor publice ( idee preluată și de Hitler, în 1933), dar nu s-a oprit la reformele interne. Visul dictatorului era de a reface , cel puțin în parte, Imperiul Roman. De aici începe și… sfârșitul. O dictatură nu are , în limbajul de azi, un feed-back. Ea funcționează ca un robot programat definitiv. Ca și comunismul lui Lenin și Stalin. Megalomania mussoliniană va fi mereu un reper fatal al dictaturilor de orice culoare- neagră( la italieni), brună (la germani), roșie ( la ruși, chinezi, etc.). Mussolini cucerește cu chiu și vai Abisinia,în 1935, ocupă Libia, apoi semnează cu Hitler alianța, care împreună cu imperiul Japoniei va deveni Axa Berlin- Roma- Tokio. Declară, în 1940 război Angliei, apoi, în 1941, URSS și SUA. Deși l-a admirat pe Mussolini în anii premergători venirii la putere, în 1933, Hitler l-a tratat ulterior cu dispreț , de pe poziția unei Germanii mai puternice, economic și militar. Campaniile italiene în Grecia, în Nordul Africii au fost dezastruoase, nici Albania nu a putut fi ocupată de italieni, astfel că în momentul debarcării Aliaților în Sicilia, în 1943, companionii de partid ai lui Mussolini l-au destituit și arestat. Eliberat de un comando german trimis de Hitler, este repus în fruntea unei republici din Nordul Italiei ( Republica de la Salo), pentru ca în aprilie 1945 să fie capturat de partizanii italieni, în bună parte, comuniști,împușcat împreună cu amanta sa și spânzurat de picioare pentru a fi arătat populației disperate de efectele războiului.
Într-un mic studiu despre fascism, apărut în anii 90, Umberto Eco făcea o analiză a acestui fenomen, pornind de la exemplul mussolinismului . Trăsăturile principale ale fascismului italian erau – lichidarea pluripartitismului, condamnarea oricărei forme de democrație , deși se declara o ideologie „pentru popor”, corporatismul, adică organizarea socio-politică a țării pe baza profesiunilor, ocupațiilor de bază, un fel de sindicalism de stat, cultul tradiției antice, al eroilor- model, al morții eroice,demagogia deșănțată, naționalismul extremist, dar fără a fi rasist. Fascismul italian se deosebea de nazism prin lipsa unui antisemitism programatic, unui arianism care nici nu putea fi acceptat, Hitler disprețuind pe latini, la fel ca și pe slavi și, evident, pe evrei. În mișcarea lui Mussolini au fost și susținători evrei, care ulterior, abia după 1938, la presiunea lui Hitler au fost îndepărtați. Fascismul italian, ca și nazismul nu afișau un respect prea mare pentru Biserică, pentru religie, deși italienii, ca popor au o veche tradiție creștină. Ca și comunismul, fascismul are o religie mai „comodă” – cultul Conducătorului. De aici și criminalitatea de stat, de aici și pericolul imens pentru civilizație a dictaturii. Desigur, extremismul religios din Evul Mediu, ca și cel resuscitat de islamicii extremiști de azi nu este mai puțin pernicios.
Ce învățăminte se pot desprinde din analiza mussolinismului ca fenomen politic? Multe, dar ele se rezumă la o formulă care ar trebui să fie în mintea oricărui om conștient de valoarea sa ca individ – cultul personalității în orice domeniu, nu numai politic, pioșenia și idolatrizarea în fața unor ființe care se nasc oameni, ca fiecare dintre noi, sunt contrare naturii umane, duc la autodistrugerea omenirii. Cine își închipuie că o dictatură cade singură, se retrage ca o boală prin autoimunizare, se înșeală. Orice dictatură este pornită pe masacru numai pentru a-și menține poziția. Un exemplu discutabil este cel al lui Franco, deși ea a durat peste trei decenii, acest general abil cedând la bătrânețe puterea celor în drept, partidelor și Regelui.
BORIS MARIAN
Abonați-vă la:
Postări (Atom)