Grădina japoneză

 

Pe pleoape mi se topește zăpada de primăvară,

Metaforic,este vorba de iarnă,

Nepoții conduc mașini complicate,

Visez uneori războiul ruso-japonez,

O fi  fost un bunic pe acolo?

Mii, sute de mii de soldați s-au dus în pământ,

Copii uciși, violuri în lanț,

Iar eu scriu versuri, mă numesc simbolist, avangardist,

Postmodernist, cui, ce-i pasă?

Poezia este un medicament exprirat?

Ne îmbătăm cu xanax și whisky,

Hackerii își fac de cap,

Sexul înlocuiește literatura,

Dar  nu mi-e silă, știu să apreciez o grădină japoneză.

BORIS MARIAN

Maldoror

 

Duioșia este un act de agresiune, viclean,

Urăște-mă, diavole, nu mă accepta,

Eu sunt mereu același,  neîmblânzit ca lupul ,

Liber ca vulturul,

Fratele lipitorii, al șarpelui pândesc,

Vor să vorbească, ei vor striga,

Între noi se află omul umil.

Cine  e acea ființă divină.  Ce taină caută?

E  Maldoror, nu l-ați recunoscut?

Privirea lui este blândă și adâncă.

Pleoapele lui însoțesc adierea.

 

BORIS MARIAN

Abrupt

 

Drum abrupt, nedrept de abrupt,

înțeleptul îl ocolește,

poetul nu este un înțelept,

smârcuri pustii exprimă plictisul,

astfel se rup prietenii,

legături de rudenie,

numai iubirea preferă înălțimile.

Gloria este doar la buza prăpastiei,

Eu prefer buzele tale, iubito.

 

BORIS MARIAN

Eroarea unor dascăli

 

Tot mai des întâlnesc  la  unii dascăli, fie de nivel  liceal, fie  universitar și chiar academic, ca să nu vorbesc de „istoricii” de ocazie, din mass media, tendința de edulcorare și chiar de glorificare a unor personalități care și-au înscris numele  pe pagini sângeroase ale ISTORIEI acestei țări. Mă voi referi la Corneliu Zelea Codreanu și mareșalul Antonescu. Este limpede că prăbușirea comunismului a creat un vid,  aceasta ar fi prima eroare, dispariția dictatorului NC fiind privită  din punte de vedere diferite, în locul  cultului nemeritat al acestuia, fiind înălțate figuri care merită atenție, dar nu admirație. Am să mă explic. Codreanu a fost un personaj carismatic, avea o tendință spre mesianism politic, credea în menirea sa de mântuitor, a tras cu pistolul în prefectul de la Iași, ucigându-l, a fost achitat, a organizat și încurajat mișcări de stradă cu caracter ultranaționalist, a scris o „Cărticică a șefului de cuib” , de un primitivism  și o ură față de alte etnii, nedemnă pentru un veac ce se dorea civilizatoriu. De mișcarea legionară s-au atașat vremelnic sau mai consecvent, tineri intelectuali, străluciți prin pregătirea lor, fapt explicabil prin  situația jalnică în care se scufundase România interbelică, politicianismul și corupția  aduse până în vârful statului, ceea ce ne amintește și de situația de astăzi. Ucis de regele Carol II, Codreanu a fost urmat de un avocat mai puțin carismatic, dar mai crud, Horia Sima, răspunzător pentru masacrarea a 60 de demnitari români la Jilava, în octombrie 1940, a savanților Iorga și Madgearu, de jafurile din cartierul evreiesc și de Rebeliunea și Pogromul din ianuarie 1941. Sima a fost ținut în  lagăr, în Germania, ca piesă de șantaj împotriva mareșalului Antonescu. A murit liniștit în anii 90, în străinătate.

Poziția lui Ion Antonescu este mai DIFICIL de analizat. Lozinca sa de eliberare a Basarabiei și Bucovinei a deșteptat în sufletele românilor speranțe deșarte. El nu a cerut oficial înapoierea Ardealului de Nord, spre a nu-i supăra pe nemți și pe unguri. S-a aliat cu una dintre cele mai sinistre personaje ale istoriei, Hitler, comparabil ca bestialitate numai cu Stalin, sperând să câștige un război în care însăși existența civilizației europene și a lumii erau puse în  pericol. Este straniu la un om de pregătirea lui Antonescu un asemenea grad de cecitate. Dacă Napoleon nu a înțeles de la început absurditatea unei campanii în vastele zone ale Rusiei euro-asiatice, ciudat este că Hitler și Antonescu nu au reținut nimic. Înșiși Mussolini, Franco,Horthy, Mannerheim   s-au ferit să se angajeze într-un conflict care le putea aduce pieirea. În Rusia au pierit sute de mii de militari români, rezultatul fiind  intrarea tancurilor sovietice în România, cu toate urmările acesteia. Nu mai vorbim aici de crimele făptuite împotriva unor evrei nevinovați, femei, copii, bătrâni(  din biografia mea, dau exemplu pe bunicii din partea mamei) acuzați a fi bolșevici.  

Vreau să fiu bine înțeles. Eu nu vorbesc aici ca un evreu răzbunător, obsedat de Holocaust, deși tema este cumplit de obsesivă, ci de fapte la fel de reale, obiective.  Nostalgia pro-legionară, pro-antonesciană nu are nici un temei.  Chiar aderenți  sau simpatizanți ai Legiunii precum Nichifor Crainic, Emil Cioran, ș.a. s-au dezis categoric de crimele Legiunii, pe care o admirau la început. Pe unele site-uri apare Cioran lăudând Legiunea, dar se omite ce a spus în anii de după război, Cioran fiind un iubitor al Franței, un clasic al literaturii franceze.

BORIS MARIAN 

Așa grăit-a Zara…

 

Am părăsit ținutul și lacul ce tăcut,

Urcat-am sus, la munte pe drumul nebătut,

Trăiam din poezie și din seninul blue,

Trecut-au ani și secoli, trăiam ori, poate, nu.

 

Din poezie pură nici Dumnezeu n-ar fi

Mai mult decât o rimă la factorialul psi,

Poetul este vultur și șarpe totodat”,

El este ANDROGINUL,  femeie și bărbat.

 

BORIS MARIAN  

Spune, Materie Primă Chipuri după asemănarea noastră, Ne uităm la noi în fereastră, Este și asta o strategia, ... Spune prof.dr. Ilie. Protagonistul este ascuns, Citește din Scott și Duns, Nici un Barthes, Genette, băieți buni Pentru-ncărcat cărbuni. Pasăre prizonieră în cer, Trăim într-o eră de fier, Tăcerea – un mod de-a muri, Balerina nu mă iubi. Turnul Eiffel se înclină Exact ca o balerină. Așteptăm doar roade și recoltă, Frumusețea noastră unde e? Trandafirii se ridică, boltă Peste dezmățările de ieri. Iară tu te dărui trup și suflet, Din risipă trecem în neant, Cine ar putea să se disculpe Când în zori dispare un berbant? Iară seara vine înc-o umbră, Uneori nici moartea n-are preț, Clipa ta se face tot mai scumpă, Dar poetul a citit „ P…..”. ( n.n. volum apărut la o editură serioasă) Spune, Materie Primă, Ia aminte, Alma Mater, și cu spaimă și cu stimă, o, mein Gott, mein Vater. Nu vă speriați, cavaleri, Rotiți cheile-n broască, Am ierbivori niște veri, știu să fac țuică din boască. Degete trei i-au crescut Într-o ureche mistrețului, Decât mort pe un scut, Dați-mă hrană nevestelor. Lepră- nobil flagel, Galben ca ochiul pisicii, Sună din vârf Clopoțel, Așa-l porecliră amicii. BORIS MARIAN

 

Uneori

 

Uneori ne ascundem în noi,

Ne ghemuim în noi,

Cu orgoliul disperatului,

Napoleon  pe insula  Sf. Elena,

Alteori ieșim cu pieptul gol,

Curajoși ca spartanii,

Dar primim  zoaiele indiferenței,

acum , prietene, înțelegi de ce

mă dedic  unei vechi meserii,

sunt un scrib  al  furtunilor ,

pescăruș peste valuri,

plimbăreț pe o punte-n tangaj

ori o scoică pe fundul oceanului.

Înaintez doar în mine,  progresez doar în mine,

Cine vrea, mă poate culege din valuri.

 

BORIS MARIAN

  

 

Corabia

 

Deci, spune povestitorul, deci,

Se făcea că eram pe corabia argonauților,

Corabia cititorilor în stele,

 Căpitanul Popaiason mă primea

Cu mare pompă, mă adula,

 Eram prieteni de-o viață,

Nu știu de unde apăru duhul rău,

Valurile străluceau, nu prevesteau nimic,

Se mai învârtea pe acolo un pește ciudat

Mâncător de calcar  și mâl,

Multă ură avea dumnealui, multă ură

 Fără de miez și călcâi,

Acum eu ce să zic,  am scos paloșul de la brâu

 și în val l-am aruncat,

Popaiason  se supără, mări, se supără,

m-a izgonit de tri ori de pă corabia aceea 

și eu tot mă urcam, că ploua tare cu ouă de struț,

asta de la Popaploaie se trage, zise adevăratul Iason,

m-am trezit în ocean, de departe bietul slujbaș

Robinson îmi făcea semne.

Nu striga, i-am răspuns,

Nu eu sunt Vineri, dar nici departe nu sunt.

Așa am ajuns eu la voi, dragii mei.

Mă-ntrebați ce-i cu Popaiason, nu știu,

 Că parcă un chit uriaș l-a-nghițit ca pe Iona.

 

BORIS MARIAN

Dezintoxicare

 

 

 

 

O victorie inexplicabilă,

Omul devine zeu,

Ierți, otrava devine miere ,

Cuțitul –biberon,

Blestemul- cântec de leagăn.

Ești un zeu?

 

 

Se spune că unii au fost puși,

Nevinovați, pe scaunul electric.

Ce au făcu ei|?

S-au scuturat, au scos nițel fum,

Au troznit și sufletul lor electrizat

s-a dus la Domnul.

Întrebare – ai fost poet?

Da, spune timid sufletul.

 

 

Unui profesor de istorie

i-a căzut fata în prăpastie,

colegii au uitat s-o mai scoată.

Profesorul a plâns.

 

 

Un politruc citea macianii,

În loc de maniacii războiului rece.

Pe piatra funerară scria-

Subofițer Maciani.

 

 

Când Stalin a fost scos din Mausoleu,

Cineva a strigat – Trăiască  Stalin,

Jos Hrușciov. Discret, doi civili l-au ridicat

și l-au dus drept în Siberia.

 

 

Nu ești fericit, îmi spune

o cărămidă din zidul vechi,

mă gândesc că este bine să trăiești,

să nu-ți vină o cărămidă în cap,

să ai un scop în viață,

dar care scop?

 

 

Voi scrie un tratat de fericire,

despre bucuria de a te trezi,

de a te bucura de soarele de vizavi,

de a înota într-un iaz

cu apă limpede,

ați văzut bucuria câinilor

când își zăresc stăpânul?

Stăpânul este Domnul nostru.

Poate scrisul nostru.

Iar despre fericirea

 celor plecați în altă lume,

voi scrie altădată.

 

 

 Boris Marian

 

 

 

Cuvântul lui Don Quijote

 

Don Quijote nu este un anarhist, dar  un mare apărător al individualismului. Am să încerc să vorbesc în numele său.  De multe ori în viață am auzit cuvintele – colectiv, societate,  echipă, comando, etc. Mi-au fost urâte în context.  Cele mai importante decizii în viață  le-am luat în mod individual, chiar dacă mă consultam cu părinții, prietenii, iar de însurat  m-am însurat numai de capul meu. În privința  religiei, din cauza atracției ei pentru mase nu mi-a plăcut niciuna, dar niciuna. Și totuși nu sunt păgân. Eu dialoghez cu Dumnezeu ca   Abraham, Moise, Iov, Iisus,  care la creștini este Mântuitorul și  pentru mine este un exemplu de puritate sufletească. Acum  am să revin la oile noastre. Pionierii aveau grupe, detașamente, unități, după modelul militar, partidul avea organizații de bază, ad. Generale, comitete, tot tacâmul. Don Quijote a dus-o greu cu birocrația de partid. Guvernul are o echipă, e nevoie de echipă, statul major al armatei are și el o echipă, o întreprindere, o firmă au și ele  echipă. Fiecare site are și el o echipă. Un singur lucru am de obiectat – nimic nu strică  în creația artistică decât sentimentul de echipă.  Eu nu doresc  nici zâzanii, nici nu vreau să provoc disensiuni, dar NICIODATĂ DISCIPLINA NU A CREAT NIMIC ÎN AFARĂ DE DISCIPLINĂ. Actul creației este atât de intim ca și actul sexual. Când  pe un site se află unul- doi- trei , poate mai mulți creatori autentici, iar alți o mie sunt aspiranți, unii cu mult talent, alții fără, de ce nu se crează o protecție pentru unii „aleși”? Lăsați-i să treacă pe roșu, dacă mașinile îi calcă, este actul lor individual, nu le dați la cap cu regulamente. Secole de Inchiziție, despotism, teroare m-au învățat că masele nu fac istoria, cu indivizii care gândesc liber. Sună demagogic, priviți în sufletele voastre. Când un anume G.Re dădea cu ghioaga în mine pe RoLit, la reacția mea  venea cu „colectivul”, el voia să-și  atribuie rolul de inchizitor manipulând colectivul.  Mai am și alte exemple, nu le pomenesc, or fi și cititori care nu-mi dau dreptate. Să fie sănătoși și la ce vor ei – groși. Punct.

BORIS MARIAN  

Despre dictatori și alte morminte

 

În spatele unui adevăr se ascunde altul și în spatele acestuia, iar altul. ș.a.m.d. până ce ajungem la o mocirlă numită istorie , unde un crocodil ne învață ce este morala.

Mă uit la poza lui Augusto Pinochet. Încrezut, dur, a murit fără a mai plăti pentru asasinarea liderilor sindicali și a multor oameni nevinovați în Chile. Zice-se că a combătut pe socialistul-comunist Salvador Allende. O fi.  Saddam Hussein, cam de aceeași formație, un om care a suferit mult în copilărie și s-a răzbunat în cursul vieții pe mulți. Se spune că nu trebuia înlăturat, că era o chestiune a Irakului. Mă rog. Mussolini a fost un dictator oarecum comic. Cine știe câți oameni a avut pe conștiință, dar tot comic rămâne. Un exemplu de dictator nebun a fost Caligula, supus perversiunilor lui Tiberiu, unchiul său, care l-a lăsat, totuși urmaș. Așa unchi, așa nepot. Nepotul lui Caligula  a fost un alt nebun, Nero. Nici primul, nici al doilea nu au pierit de moarte naturală.  Vlad Țepeș a trecut prin multe în tinerețe, fratele său, Radu cel Frumos era iubitul sultanului. Umilit, Vlad  s-a răzbunat pe boieri, pe solii turci,  dar a pedepsit și pe tâlhari. Dorea independența Țării Românești. Trasul în țeapă a devenit o metodă aplicată și de țarul Ivan cel Groaznic  după aproape un secol. Hitler a cunoscut multe privațiuni , dezamăgiri, umilințe, tatăl său îl bătea, nu se știe dacă era chiar tatăl său, la fel ca și în cazul lui Stalin. S-au răzbunat  amândoi pe toată lumea.  Lucrau în simultan, în 1934, Stalin îl lichida pe „prietenul” său , Kirov, Hitler îl termina pe  Ernst Roehm, cel căruia îi datora multe.  Hitler nu a vizitat nici un lagăr de exterminare, nu a fost niciodată pe linia frontului. S-a sinucis cu mare greutate. Era un  laș, ca și Stalin, de altfel, care  se temea și de umbra sa. Nepotul dictatorului Ceaușescu, Daniel trăiește în anonimat, a fost în Israel, SUA cu mama sa, acum este cu noi, dar ce reprezintă  el, dacă bunicul nu mai este?

Idi Amin a fost unul dintre cei mai sadici dictatori, a murit în liniște, în Arabia Saudită. Rușinos pentru toată lumea. Muammar Gaddafi a fost mare și tare până când l-au bombardat americanii, în 1986. De atunci s-a cumințit, dar l-au ucis conaționalii sau agenții francezi, nu se știe. Ce s-ar putea spune despre Mao Tze Dong, Pol Pot ? Au  trecut peste munți de cadavre, se pretindeau  profeți. Ambii au murit nejudecați de nimeni, poate de morți. Ceaușescu a murit oarecum eroic, a crezut în steaua lui de lider comunist absolut, a creat mari necazuri propriului popor. Actorul Florin Călinescu a jucat rolul tânărului NC în serialul „Lumini și umbre”, l-a jucat prea bine.  Acum același FC este bogătaș, grăsuț, zâmbitor. De ce nu ar fi?  Este cel mai puțin duplicitar personaj din galeria post-decembristă. Mă uit la el și nu pot să nu mi-l închipui pe dictatorul NC  înjurând în surdină.

Despoți și dictatori, .luminați și întunecați. Sunt ei necesari în istorie? Nu știu. Cert este că masele acceptă cu ușurință  despotismul sau dictatura, cu condiția să nu se treacă peste anumite limite – crime de proporții sau înfometare, sărăcie , frig,  nesiguranță. Dar nici atunci nu  se găsesc  temerari decât foarte puțini, care să înfrunte  pe cel cocoțat în vârful piramidei, înconjurat, vorba lui Mandelștam, de  semi- oameni.  Seducerea maselor. Vai! Pervertirea culturii , a unei părți a intelighenției. Propaganda asurzitoare,  secretomania și asasinarea din întuneric, lagărele, tot arsenalul fricii și teroarei. Primii teroriști sunt dictatorii, deși par a fi părinții nației. Sunt ei nebuni? Poate. Nu toți. Există excepții care să confirme legitimitatea dictaturii? Da, în vreme de război, dar este războiul legitim? Când? Deci tot la jertfe umane se ajunge. Dictatura nu poate dura fără jertfe, fără cruzime, chiar cu zâmbetul pe buzele unsuroase ale dictatorului. Există o genă a dictaturii? Da. În lumea animală, în haitele de lupi, de lei, etc. există un șef nemilos. Viitorul nu ne dă un răspuns despre umanizarea treptată a societății. Mulți se visează lideri absoluți. pe unii bogăția îi potolește.

Pe alții sărăcia îndurată îi  cheamă spre porțile puterii. Puțini reușesc. Dar vai de semeni. Nici socialismul , nici capitalismul nu pot pune stavilă dictaturii. Nu știu la ce se gândea Marx când vorbea de dictatura proletariatului, el , care nu a cunoscut îndeaproape nici un proletar. Cred că îi disprețuia, așa cum o fac unii intelectuali. Om trăi și om vedea .

BORIS MARIAN