Viața și moartea tovarășului Stalin

Rămas singur, după  cheful de la vilă, tov. S sau simplu S începu să depene amintiri. Era în ajunul zilei de 3 martie   1953. Nimeni nu știa ce o să urmeze. În tinerețe i se spunea Koba, de la numele de ilegalist-infractor, Iakob. I se spunea  și Soso, de la Iosif, numele dat de tatăl său, cizmarul. Îl bătea cu sălbăticie acest tată. Soso nu i-a iubit pe muncitori, erau prea duri. El era delicat, scria versuri. Și-a iubit prima soție cu care a avut un copil, l-a numit                           Iakob. Pe Lenin nu l-a iubit, era prea intelectual. Nici pe  Troțki, mai cu seamă când lovitura de stat din octombrie 1917, organizată de acest ochelarist înfumurat, a reușit. În 1918, Lenin a fost împușcat   la un miting.  Stalin s-a bucurat, deși nu avea șanse să ajungă în frunte. Nu i-a iubit nici pe militari, nu prea înțelegea el arta militară,  chiar Troțki i-a spus-o în față, după rușinea îndurată la Țarițân(viitorul Stalingrad),  ca și în Polonia, pe care rușii   au pierdut-o. Lui Stalin îi plăceau vinul, femeile, cântecele rusești și gruzine. Muncea mult,cu  răbdare,verifica tot, mai cu seamă biografiile  celor cu care venea în contact. Devenise un om de temut. Când a murit Lenin, în 1924,   a preluat cu bucurie  nu numai conducerea partidului, dar și lagărele cu politici. Nu erau mulți, zece-douăzeci de mii.  A  construit un Gulag cu milioane de deținuți. Pe Frunze,moldoveanul care se cam opunea măsurilor represive, l-a lichidat   cu   ajutorul medicilor. Când a   murit Dzerjinski, s-a bucurat nespus, Ceka, temuta   Cekă era a lui. A trecut la lichidarea micii burghezii, inginerilor,                                             țăranilor mai bogați, apoi și a celor săraci.   Erau obraznici, nu aveau orientare. El știa ce are de făcut,a   învățat de la Troțki, care dorea o cazarmă  pe tot  spațiul URSS . Pe acest                                om îngrozitor   l-a terminat  în 1940 cu ajutorul comuniștilor mexicani.  Îl admira pe Hitler, cum știuse el să preia puterea fără luptă. Cum vorbea lătrăul acesta.  Se cutremura o țară. Stalin avea vocea joasă,răgușită,nu-i plăcea să vorbească în public. Când   nemții au  trecut granița, la 22 iunie 1941,  Stalin   s-a speriat.   Spera  că nebunul de Hitler va termina cu                Anglia,  apoi,mai știi? A băut trei zile  în  șir. Aliluieva,    a  doua soție, care s-a sinucis nu știa de ce, îl mai ținea din scurt.  Pe    cât de firavă, pe atât de încăpățânată. Pe militarii de frunte, Stalin i-a împușcat   înainte de  război,  antipatia era reciprocă.În timpul războiului a văzut că URSS nu era  controlabil, ba îl trădau tătarii, ba ucrainienii, moldovenii,                                                               caucazienii. Singurul care îl mai liniștea era Molotov. Omul avea un optimism   nativ, nici nu era prost. Ca să-l țină aproape, i-a trimis nevasta în lagăr. Pe evrei i-a folosit să meargă, fruntașii lor intelectuali, în SUA după ajutor.  A obținut mai mult decât spera. Arme, haine, alimente. După război,   evreii aceștia parșivi trebuiau lichidați, prea știau multe. A lăsat în apropierea lui numai pe cei mai slugarnici. Populația să meargă în Extremul Orient. Să muncească. Hitler nu a   înțeles cum să rezolve chestiunea, evreii nu erau un pericol, dar                          nu puteau fi iubiți. Nu se   întreba de ce,Lenin nu   avea nimic contra evreilor, era nepot de evreu,  admira cultura lor. Stalin iubea cărțile, dar nu oricare. În ultimii ani se temea de un complot al   propriilor slugi,în  frunte cu perversul de   Beria. Simți   că i se  face rău .  Căzu.

Nu a  vrut să cheme  paznicii, se  jena. Vomase. Apoi totul s-a scufundat în beznă. Îl durea îngrozitor capul.   A văzut chipul   radios al lui Beria,acesta vorbea tare, „A murit, amurit”, spunea nebunul.  Stalin aridicat mâna spre Beria, acesta i-asărutat-o. Apoi marele Stalin s-a  stins. „Pe mine mă vrea urmaș ”, a strigat Beria  isteric. Cei din jur s-au speriat . istoria și-a continuat cursul.  Prin 1963  am fost la Gori, satul unde s-a născut   Iosif Djugașvili. O statuie mare, ca în     fața   parcului    Herăstrău , din București, ca la Brașov, cândva,                                    mai        exista la Gori.  Casa-muzeu mai funcționa. Eram mirat,   deși nu știam multe despre                                     fărădelegile tătucului popoarelor, eram edificat, omul fusese un dictator  cumplit. Nu-l uram, dar   nici nu mai aveam acea admirație prostească din copilărie. La cimitirul Novodevici din Moscova  era mormântul  Aliluievei. Stalin venea în fiecare an și depunea flori. Unii spuneau că el ar fi ucis-o, dar nu pare a fi adevărat.   Stalin își iubea femeia cu care trăia. Dar nu permitea nimănui să intervină în planurile sale.  Aliații lui Stalin din țările socialiste                                 păreau niște caricaturi  în comparație cu tătucul.  Doar Mao  din China și Tito,care   s-a și dezis de Stalin păreau mai  originali. Astăzi  modelul stalinist există. Poate că în fiecare din noi,  acest Cain al   secolului XX  trăiește  ascuns.   DAR NU AVEM CONDIȚII.   

Boris Marian 

12.07.2013                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                       

CE ESTE POEZIA?

Ce este poezia și cu ce se mănâncă?

Latinii spun- ABYSSUS ABYSSUM INVOCAT,  adică   neantul cheamă neant. Poezia, ca toate artele frumoase, trăiește o criză după alta.  Majoritatea autorilor  se hrănesc , din păcate, încă  în lumea iluziilor. Arta, aici fiind inclusă și poezia, evident, are o vechime de mii de ani. Dacă religia este o necesitate, poezia nu este. Se poate trăi foarte bine și fără. Cineva spunea că poezia adevărată îi face pielea de găină. Regret, orice știre  teribilă la Tv  poate avea un efect similar sau mai „tare”.  Autobuzul care s-a răsturnat în Muntenegru, mineri blocași în subterană,  cutremure și tsunami pe glob, foametea și genocidul din diverse zone ale lumii ar trebui să ne  facă pielea, nu numai pielea, sufletul să sângereze. Dramele noastre intime, mă iubește, nu mă iubește cineva, etc.  sunt flori pe câmpie. Poezia nu este panaceul dramelor noastre personale. Psihologia, psihiatria sunt ramuri științifice. Desigur, cei care au parcurs cât de cât  drumul poeziei, au înțeles că  orice act cultural se înscrie într-o tradiție. Iar tradiția este bună în prima etapă a formării unui artist. Nu poți repeta experiențele  înaintașilor. Cineva îmi spunea cu naivitate că el scrie din inimă și că NU A CITIT NICIO POEZIE A ALTUI AUTOR, ca să nu fie influențat. O, sancta simplicitas. Dumnezeu să-l aibă în pază, că nu mai trăiește. Am ascultat poemele sale – curat Enăchiță Văcărescu. Fără să știe el refăcea drumul poeziei. Nu se poate, așa cum nici lectura extinsă la tot ce s-a  scris în 3000 de ani , prin absurd, nu ajută la nimic în lipsa  unui foc divin. Poezia trebuie să fie, așa cred, quia absurdum  est, trebuie să pară a fi un nou născut care vorbește. Nimic nou sub soare nu este valabil pentru un artist  adevărat. Orice poezie  care îmi amintește de alt autor din sec. XXI, XX, XIX și îndărăt mi se pare suspectă, depășită ca termen de valabilitate. Cântarea Cântărilor  din Biblie este scrisă de aproape trei mii de ani, desigur nu de regele Solomon, care avea alte griji. Cine să o mai întreacă?  Homer,Dante,  Shakespeare ne-au dat ce este mai bun. Ce mai vrem? Ne luăm la întrecere între noi ca la un concurs școlar. Vai, vai, nu mi-au plăcut concursurile, deși am participat, am mau ciupit un premiu, o mențiune. Nix!  Vise plăcute. Prima și ultima întrebare  a artistului este – am ceva nou de spus, într-o  exprimare personală sau tac și ascult? Scrieți, băieți, numai scrieți, era un îndemn pentru dezvoltarea limbii românești. Acum limba română, ca bogăție este la nivelul limbilor de circulație internațională, ba poate fi mai originală. De scris, oricine poate să scrie, dar să nu se laude că este scriitor. Dumnezeu nu a rupt sacul pentru toți. El  doar pune mâna pe creștetul unuia. Poate că  omul nici nu știe ce noroc a da peste el. Dacă știe, e și mai bine. Dar păsări sunt multe, una este Cea Măiastră. Subsemnatul nu se laudă și nu se crede Alesul. Asta știe Dumnezeu. Iar de crezut, credem cu toții.

BORIS MARIAN.