Ziua Ierusalimului - 38 28 Iyar este Ziua Eliberării oraşului vechi al Ierusalimului, Muntelui Templului şi Zidului de Apus, în timpul războiului de şase zile... În afară de luna renaşterii, data proclamării Statului Israel, care a avut loc la 5 Iyar 5708 (1948), Ziua Indepedenţei statului evreu, mai există încă o dată la care a avut loc un eveniment important pe drumul relizării „Începutului mântuirii” generaţiei noastre. Ea este 28 Iyar, Ziua Eliberării Ierusalimului, proclamată pentru totdeauna ca „Ziua Ierusalimului”. Consiliul Superior Rabinic al Israelului a stabilit ca în această zi, rugăciunea să cuprindă psalmii de laudă („Halel”), care trebuie citiţi în sinagogi. Există obiceiul de a veni în aceeaşi zi la Ierusalim, în amintirea pelerinajului care avea loc odinioară, precum şi ca expresie a autoidentificării cu capitala Israelului şi cu speranţa reconstruirii Templului. După 19 ani de la întemeierea Statului, conducătorii statelor arabe l-au ameninţat cu un război distrugător. Ei au concentrat forţe militare uriaşe lângă graniţele de nord, de est şi de sud ale ţării. Zahal (Armata de Apărare a Israelului) nu a avut altă posibilitate decât să înceapă un război preventiv de apărare pe aceste trei fronturi, cu scopul de a sparge centura de sufocare şi de înconjurare. Cu ajutorul lui Dumnezeu, care a venit în ajutorul fiilor săi, aşa cum a venit în toate războaiele Israelului, Zahal a reuşit să distrugă principalele centre de forţă ale duşmanului pe cele trei fronturi. După 6 zile de lupte crâncene a avut loc o victorie strălucită, Israelul înfrângând duşmanul în Peninsula Sinai, Platoul Golan, Iehuda şi Şomron. Zahal a ajuns la o culme istorică în ziua de 28 Iyar 5727 (1967), când trupele noastre au pătruns în oraşul vechi al Ierusalimului, aflat în mâinile duşmanului – şi l-au eliberat, ajungâng în interiorul său, la Zidul de Apus, rămăşiţă a Tempului. În anul 5708 (1948), gânduri multe au năpădit asupra poporului evreu. Atunci am reuşit să obţinem independenţa Israelului, statul poporului evreu, dar n-am reuşit să primim Ierusalimul. El a rămas împărţit, tăiat în două. Un zid despărţea între noi, pe de o parte – şi oraşul vechi şi Muntele Templului pe de alta. Era un zid în inimă şi un zid fizic, rreal. Încercările repetate de a elibera Ierusalimul nu au reuşit. Ce s-a întâmplat? De ce în cel mai sfânt război care a avut loc în Ereţ Israel, au rămas în afara Statului Israel nou creat, tocmai Ierusalimul dintre ziduri, oraşele Beit Lehem, Hebron şi altele, tocmai aceste locuri? Poate că războiul de independenţă ar fi fot o aventură? Poate că Dumnezeu nu este mulţumit de acest lucru? Pecetea de sus, din cer, care a venit să pecetluiască soarta acelui război, „vasul de ulei” care să ne justifice calea, este războiul de şase zile. Am intrat în Ierusalim şi am reuşit să-l eliberăm, în 2-3 zile. În timpul războiului de şase zile am văzut dovezi de unitate şi dragoste între evrei. A fost instaurat un guvern de unitate naţională, s-au prăbuşit paravanele şi barierele, cca prin farmec au dispărut toate acele lucruri care îi depărţeau pe evrei între ei. Chiar şi evreii depăstaţi, asimilaţi, care nu ştiau nimic despre iudaism, s-au trezit în acel moment. În mintea şi inima lor s-a aprins o scânteie. În Israel cu toţii s-au oferit voluntari. Îmi amintesc bucuria manifestată de evrei ş experimentată de ei în sinagogi şi la întâlniri particulare în România. S-a realizat o unitate completă, totală. Prin forţa ei şi cu ajutorul lui Dumnezeu am eliberat Ierusalimul. Este deosebit de greu a vorbi despre Ierusalim. Nu există poezie, nu există cântec, nu există fapt şi lucru care să poată exprima ceea ce simte cineva atunci când pronunţă cuvântul „Ierusalim” (Yerushalayim). Acest cuvânt cuprinde totul. Rabi Şmuel Ha-Naghid a spus: „Dacă cineva a scris chiar 5.000 de poezii, dar nu a scris nici o poezie despre Ierusalim, este ca şi cum n-ar fi scris nimic. Dar dacă el va scrie o singură poezie, despre Ierusalim, în această poezie el va exprima totul, pentru că este deosebit de greu a vorbi despre Ierusalim”. M-am gândit în sinea mea că generaţia noastră a avut norocul de a cunoaşte şi a primi ceva care nu au cunoscut şi nu au primit alte generaţii. Acest ceva de care am avut parte, acest dar bogat şi frumos pe care l-am primit, se datorează şi celor care nu au uitat Ierusalimul şi au fost ataşaţi de el totdeauna trup şi suflet, de-a lungul mileniilor care s-au scurs de la dărâmarea Templului. Deşi nu l-au văzut niciodată, ei l-au simţit drept oraşul lor, drept capitala lor. Acesta este un lucru minunat, de care n-a avut parte nici un alt popor. Sentimentul lor a fost exprimat în rugăciuni şi obiceiuri, în zile de bucurie şi în zile de durere. Rabinul învăţat Malbim, care a fost rabinul comunităţii evreieşti din Bucureşti timp de 6 ani (1858-1864), împarte jurământul pentru Ierusalim, depus de evreii din Babel (Irakul de astăzi) în trei feluri de jurăminte, diferite între ele. Primul dintre aceste jurăminte este: „Dacă te voi uita Ierusalime, să-mi fie uitată dreapta”. Acest jurământ apar şi situaţiei, în care evreii puteau şi trebuiau să apere oraşul, să lupte pentru el. Într-o asemenea perioadă, dacă un evreu se mulţumea cu vorbe şi poveşti, dar nu făcea nici o fapt şi nu-şi punea în acţiune mâna dreaptă, oricum el îşi călca jurământul „dacă te voi uita Ierusalime, să-mi fie uitată dreapta”, respectiv mâna dreaptă cu care putea lupta, care trebuia să apere Ierusalimul dar nu făcea aceasta. De aceea, urma să-i fie uitată dreapta. Dar au fost perioade şi situaţii în care evreii nu puteau să lupte, iar în acest caz ei erau obligaţi să respecte cel de-al doilea jurământ, respectiv să se roage pentru Ierusalim, să înveţe despre Ierusalim – iar dacă nu făcea acest lucru încălcau jurământul: „Să mi se lipească limba de cerul gurii”. Era vorba despre acea limbă cu care evreul trebuia să se roage, să înveţe şi să povestească despre Ierusalim, iar dacă nu făcea acest licru, limba urma să i se lipească de cerul gurii. Dar mai sunt perioade şi situaţii şi mai grele, aşa cum a fost în Rusia, situaţii in care evreul nu putea nici să se roage, nici să înveţe. Dar şi în acest caz el este obligat să-şi amintească de Ierusalim. La nuntă, când bucuria este în toi, se sparge un pahar de sticlă. Atunci când un evreu îşi văruieşte locuinţa, el lasă un colţ nevăruit, în amintirea Ierusalimului. Dacă nu făcea acest lucru, călca jurământul „Dacă nu vom putea înălţa Ierusalimul în culmea bucuriei noastre.” Prin puterea acestor trei jurăminte depuse şi făcute de-a lungul mileniilor atât de noi cât şi de strămoşii strămoşilor noştri, în orice situaţie şi oerioadă istorică, generaţia noastră a avut norocul să ajungă la ziua eliberării şi unirii Ierusalimului. Învăţaţii noştri ne arată că după o victorie apare pericolul cel mai mare. După ce am reprimit regiunile Iehuda şi Şomron, după ce am reprimit Platoul Golan (Ramat Ha-Golan) şi după ce am reprimit Ierusalimul întregit, Bunul Dumnezeu trebuie să vină în faţa noastră şi să ne spună din nou: „Nu te teme. Eu te voi apăra”. În război, Dumnezeu ne-a făcut o minune mare, minunea salvării noastre. Acum, noi avem nevoie de o nouă minune, cea a salvării acelei minuni. Prin această minune, Ierusalimul reunit, reîntregit, reunificat ca oraş, să rămână al nostru pe vecie. Dumnezeu va face pace şi va face în aşa fel încât să avem parte de a vedea unirea de la inimă la inimă, unitatea poporului, aşa cum s-a reunit Ierusalimul – şi să avem parte de a vedea revederea întregului popor evreu în Ereţ Israel, în curând, în zilele noastre. Amin.

Main | Frofil | Scopul Asociatiei | Noutati | Publicitate | Luati legatura

Cadavrul  viu
    Prietenilor mei EP, DI, EV

Degetele lui erau bufante,
Colonelul  părea-mbătrânit, fost infante,
el se hrănea cu celulele mele
moi și mustoase, boabe prea grele.
Palid reflectă furculița de-argint
lumina lui Jupiter din fostul Olimp,
eu m-am  schimbat la față, tu, ba,
tu nu ai față, o canava,
te voi vopsi ca în Tahiti,
să fii și tu sexy și pretti,
te-ai fript, îți spune policemanul,
ia povestește-ne crima și șmenul,
un act de milă este un ac,
atâta simți , de nu ești drac.
Pocnetul sec al ușii trăsurii,
este măsura iubirii și urii,
slăbănog, tu, un clovn sperios,
astfel te crede un  șef lunecos,
unde e inima de mărgean?
Unde-i oceanul pacific?  Lighean.
Dar cerul, terra  dăruie lesne,
nu pentru sine, doar contra beznei,
Ființa Veșnică , nedobândită
se mai reflectă într-o pepită.
De te-ntâlnești cu un nume celebru,
gândește-te ce faci pe Elba, pe Ebru.
Să nu vă-mbătați cu Netul, ascetul,
nu vor dispare  cartea, carnetul,
ca și orhestrele ce nu se tem
 de electronica manelelor ghem.
Litera grea, așternută pe piatră,
apoi pe piele de vită, de capră,
apoi pe hârtie, ca Biblia, Cartea,
cine s-o șteargă, virușii, noaptea?
Bune sunt saiturile, de-s buni gospodarii,
cine-i scriitor stă la fruntarii,
Toți se suspendă,  stăm suspendați,
precum Villon, de-un simplu laț.
Prietene, ia, tipărește, oricum,
Nu ești Socrate, Țuțea, la drum
către tiparul de neînvins,
nu sunt domnici, popi cu păr lins,
nu sunt viclene macedolene,
bun este saitul, tipărește poeme.

BORIS MARIAN 

Un film mai mult decât istorie, o rană deschisă

„ Valea curajului”, filmul izraelian  prezentat de Radu Gabrea la Cinematograful Union al Cinematecii Române, , ar fi trebuit să mă reconforteze psihic și totuși, am plecat cu o anumită tristețe. Mi-am amintit de rudele mele din partea mamei, plecate imediat după |Primul Război Mondial  în Palestina britanică și am înțeles că nu le-a fost ușor. Mai greu îmi pot imagina ce a însemnat exodul evreilor de prin anii 80 ai secolului XIX, acei eroi disperați , unii din Rusia pogromurilor, alții din România  prejudecăților și ieșirii din feudalismul târziu, din Polonia, ș.a., care au ajuns într-o țară deșertică, administrată de o Putere care nu avea nici un interes să dezvolte economia zonei, locuită de  arabi cu mentalități  rămase  din Evul Mediu. O femeie tânără din Rusia , care își poartă în brațe fetița născută după un viol nenorocit al unui pogromist-cazac, vine cu unchiul ei și începe o viață de ocnaș, cară pietre pentru a desțeleni un pământ degradat de sute de ani de o climă aspră și de inactivitatea unei populații care creștea doar cămile. Dragostea unui evreu stabilit mai devreme o ajută, ea își reface viața, mai bine zis deschide drumul unei noi vieți în Palestina ce avea să devină patria imigranților din Moineștii României,  din Rusia, Ucraina, Polonia, alte țări. Așa a renăscut Statul Israel, din eroismul munci, nu al războaielor provocate de vecini care nu au făcut nimic sute de ani ca în Vechiul Canaan să înflorească o economie normală. Acesta este mesajul extraordinar al unui film de mare impact pentru cei ce vor să înțeleagă începutul unei istorii în Orientul Apropiat. Regizorul este Dan Wolman ( n. 28 oct.1941), fiul unui imigrant, el însuși  apărător al țării sale, artist recunoscut în Israel, premiat în India, China, Franța, Germania, Elveția, România ( 2011), ș.a.  Cartea are la bază romanul scriitoarei  Shulamit Lapid,( n. 9 sept. 1934)la Tel Aviv, fost președinte al  Uniunii Scriitorilor Israelieni, soție și mamă a unor politicieni Josef Lapid și Iair Lapid., originară din Etiopia, a studiat la New York, are la activ cărți de succes. Actorii sunt excelenți profesioniști - Tamat Alkan, Zion Asckenazi, Yaacov Boda, Levana Finkelstein, Ezra Dagan, Rotem Zusman. Au participat ES Ambasadorul Statului Israel, dl. Dan Ben Eliezer, Președintele CEB și Vicepreședinte al FCER ing. Paul Schwarz, secretar general al FCER ing. Albert Kupferberg, consilier  cultural ing. Jose Blum, un public format în mare parte din tineri, studenți, ca și membri ai comunității. Înaintea prezentării filmului, Klezmer Band Orchestra CEB a susținut un scurt concert cu participarea unor soliste, repertoriul fiind atât idiș, cât și izraelian. Filmul a fost prezentat în mai mute  comunități evreiești din țară.
BORIS MEHR