Marcel Iancu – între libertate şi exil
Confesiunea unui mare
artist
În revista Acum, am
scris un articol care se referea la reevaluarea, în publicaţiile de limbă
română, a unor promotori ai literaturii şi artei de avangardă, din România
interbelică, şi care au avut un impact internaţional covârşitor asupra
evoluţiei culturii mondiale. Subliniam că, în repetate rânduri, se făcea
abstracţie de originea lor evreiască, de impactul pe care l-au avut asupra lor
manifestările antisemite, de dispreţul afişat de confraţii lor români, de
umilinţele la care au fost supuşi, de legile rasiale care i-au făcut să se
simtă străini în România, emigrând spre alte meleaguri. Un exemplu concludent
este evreul Marcel Iancu (Janco), pictor, ahitect, cofondator al mişcării Dada,
care, revenit de la Zürich, via Paris, la Bucureşti, a revoluţionat arhitectura,
arta, literatura şi publicistica română.
Am reprodus săptămâna
trecută scrisoarea lui Marcel Iancu (1895 Bucureşti – 1984 Tel Aviv) de pe
vaporul care îl ducea, în toamna anului 1938, spre Palestina, sub mandat
britanic, în speranţa să-şi găsească un nou punct de plecare, spre noi
orizonturi existenţiale, artistice şi spirituale, pe teritoriul viitorului stat
Israel, a cărui naştere o întrezărea, presimţind-o ca pe o „salvare“, un
„leagăn al poporului nostru“. După câteva luni (peste 6, din spusele fiicei
sale din Tel Aviv, dna Dadi Janco), artistul revine în România, decis să
emigreze cu întreaga sa familie.
Un alt document important, care dezminte orice
încercare de a mistifica motivele pentru care Marcel Iancu a părăsit definitiv
ţara sa natală, mi-a fost dăruit tot de fiica artistului. Dar Dadi Janco nu a
ştiut să-mi indice editorul acelui manuscris şi, de-abia după o căutare de
câteva luni, ajutat de interviul lui Marcel Iancu din Generaţia de Sacrificiu a
scriitorului Solo Har, apărută în Israel, şi de cercetările doamnei Ditza
Goshen, de la Universitatea din Ierusalim, am reuşit să găsim sursa. Marcel
Iancu a scris această confesiune în mod special pentru publicaţia Shevet
Romania (Tribul România), în nr. 8-9 (septembrie 1980), la o vîrstă înaintată,
aceasta explicînd şi unele mici erori în plasarea evenimentelor în timp. Părţi
din acest text au fost citate de Al. Mirodan în Dicţionar neconvenţional al
scriitorilor evrei de limbă română (literele G-H-I), apărut de curând în
Israel.
Shevet Romania,
publicaţie periodică de istorie a iudaismului din România, şi-a încetat de mult
apariţia. Aceasta era editată de Hitahdut Olei Romania-H.O.R. (Organizaţia
Originarilor din România), la Tel Aviv. Mărturia lui Marcel Iancu este
zguduitoare, smulsă din suflet, dureroasă, dar şi plină de speranţă. Cu
asentimentul dnei Dadi Janco, voi reda integral acest emoţionant material:
„Născut în frumoasa
Românie, într-o familie de oameni înstăriţi, am avut fericirea de a mă forma
într-un climat de libertate şi lumină spirituală. Mama, femeie inteligentă, în
posesia unui real talent muzical, şi tata, om sever şi harnic negustor, au
creat condiţiile favorabile dezvoltării tuturor aptitudinilor mele.
Manifestam, încă din primele clase primare, o
puternică atracţie pentru desen şi culoare. Pe cât de nemulţumit era tata că
mâzgăleam toate caietele şi cărţile mele, că umpleam spaţiile libere cu
aşa-zisele «meneheleh», cu caricaturile şi portretele profesorilor sau ale
colegilor, pe atât de mândră era mama de înclinaţiile mele artistice, pe care
le încuraja neîntrerupt şi pe toate căile. Tot mama a fost, de altfel, aceea
care a încercat să mă atragă, ca şi pe sora şi pe fraţii mei, spre arta pe care
ea însăşi o practica virtuos, spre muzică. Zadarnic însă, căci repetatele
încercări în această direcţie au eşuat toate. Am rămas astfel credincios artei
plastice.
Eram o fire sensibilă şi emotivă, un copil
retras şi predispus la visare şi meditaţie. Din prima tinereţe, am încercat să
mă formez singur, să caut, adică să înţeleg lumea înconjurătoare, să ajung la
adevăr, să descopăr sensul vieţii. M-am dezvoltat într-o atmosferă de libertate
reală, dominat de un puternic sentiment de umanitate şi dreptate socială.
Existenţa oamenilor defavorizaţi, slabi, a muncitorilor săraci, a cerşetorilor
mă îndurera şi, comparând-o cu buna stare a familiei noastre, îmi isca un
sentiment de culpabilitate.
La vârsta când alţii se
dedau cu voluptate numai jocului, eu preferam zgomotoaselor petreceri ale
copiilor solitudinea într-un colţ ascuns al grădinii noastre, unde meditam, în
tăcere, la toate nedreptăţile vieţii, la dreptul celui mai tare de a-l apăsa şi
umili pe cel slab. Ascuns acolo, citeam sau desenam. Citeam, ca să cunosc
viaţa, suferinţele omului, şi desenam, cu intenţia secretă de a contribui la
micşorarea sau chiar curmarea acestor suferinţe.
Eram convins că artei
îi revine misiunea de a îndrepta lucrurile, de a lecui rănile, de a întrona
dreptatea, de a pune capăt suferinţelor şi a aduce pretutindeni bucuria. Încă
din prima tinereţe, orice nedreptate de care mă izbeam o consideram un afront
personal, o trăiam intens, ca şi cum aş fi fost eu însumi victima ei; orice
suferinţă omenească devenea suferinţa mea. Mă durea durerea orbilor privaţi de
bucuria luminii şi mă dureau, la fel, lipsurile orfanilor, necazurile celor ce
se zbăteau în sărăcie. N-aş fi ucis vreodată o insectă măcar şi mi se părea un
păcat de moarte să rup o floare din grădina pe care o îngrijeam. Era acesta
poate comportamentul unui adolescent supersensibil, slab dintr-un anume punct
de vedere, nu îndeajuns de pregătit să înfrunte greutăţile vieţii. Aşa eram
însă.
Nu-mi propun aici să
vorbesc pe larg despre biografia mea şi nici despre activitatea mea artistică.
Voi aminti numai că, la 19 ani, am plecat la Zürich, cu scopul declarat de a
studia arhitectura, pentru a răspunde astfel doleanţelor tatălui meu care dorea
să-mi fac o carieră, dar cu intenţia secretă de a continua acolo studiile
începute la Bucureşti cu marele desenator şi pictor Iser.
Nu voi insista nici
asupra curentului artistic Dada, pe care l-am iniţiat la Zürich, în 1916,
împreună cu Hugo Ball, Jean Arp, Tristan Tzara, Hülsenbeck. Voi spune atît
doar: aflaţi într-o ţară neutră, într-un moment când, în toată Europa, se
desfăşura un război crud şi barbar, am trăit cu o intensitate aparte revolta
împotriva unei culturi care, falimentară, a permis dezlănţuirea crimelor
bestiale, distrugerea unor ţări întregi de veche şi mare civilizaţie. Dada a
fost expresia unei revolte sociale, a protestului vehement împotriva
războiului. Am propus o artă abstractă, un nou limbaj artistic care să-i
înfrăţească pe oameni şi să-i umanizeze cu adevărat. Nu mie, iniţiator al
acestui curent, ci altora – exegeţilor, artiştilor care au fost influenţaţi de
mişcarea noastră – le revine sarcina de a vorbi despre importanţa, valoarea şi
influenţa acestei revoluţii spirituale care a fost Dada. Mă voi limita aici să
narez doar unele întâmplări semnificative pe care le-am trăit după
reîntoarcerea mea în România, unde fusesem chemat, cu aceeaşi ardoare, de buni
prieteni şi de părinţii acum îmbătrâniţi şi unde veneam ca misionar al artei noi
– pentru mine o adevărată religie căreia mă dăruisem cu toată fiinţa.
Am trăit – repet – în mijlocul alor mei,
totdeauna ca om liber; niciodată, nicăieri, în România sau în alte părţi ale
Europei, în timp de pace sau în anii cruzi ai războiului, nimeni nu m-a
întrebat măcar dacă aş fi sau nu evreu ori… jidan.
În şcoală şi după aceea, am avut numai colegi
care-mi erau prieteni, relaţii cu o lume care nu m-a făcut să mă jenez într-un
fel că m-aş fi născut evreu, iar acasă primisem o educaţie care nu mă putea
complexa din această cauză.
Când m-am întors în
România, am auzit, e adevărat, despre existenţa unei mişcări antisemite, dar
efectele antisemitismului nu se repercutau asupră-mi. Lucram, expuneam,
construiam la Bucureşti şi în alte oraşe din România, în libertate. Nimeni nu
cuteza să mă jignească, să-mi facă o culpă din originea mea. Dar, brusc, prin
anii 1930-1931, odată cu apariţia lui Hitler, au început să se transforme şi
oamenii, şi moravurile. Ciracii români ai lui Hitler au reuşit să schimbe climatul,
să facă din România o ţară antisemită. O presiune insuportabilă începea a se
simţi pretutindeni: pe stradă, în mediile culturale, în presă, printre artişti,
în lumea intelectuală chiar în care, până atunci, antisemitismul nu se
manifesta nicicând. Mai mult, chiar din mediile acestea începeau acum a se
recruta conducătorii şi «ideologii» huliganilor. Efectul firesc al acestei noi
situaţii, al acestei schimbări: m-am simţit, eu însumi, brusc, «jidan» şi
victimă a unei insuportabile presiuni.
Expuneam în fiecare an
la Bucureşti. Ultima mea expoziţie a fost în iarna anului 1936. Am întâlnit în
sală un coleg şi un bun prieten, încă din anii şcolarităţii, colaborator activ,
o vreme, la revista Contimporanul, pe care o scoteam împreună cu Vinea – pe poetul
Ion Barbu.
Cuprins de admiraţie, entuziasmat de
frumuseţea lucrărilor uneia dintre cele mai bune expoziţii ale mele, fostul meu
amic s-a îndreptat să mă felicite. Dar felicitările sale se transformară într-o
injurie insuportabilă: «Vai, ce păcat că eşti jidan!». Am reacţionat prompt,
înjurându-l şi replicându-i că el e armean numai. Am rupt din acea clipă orice
legătură cu el.
Până atunci eram străin
oarecum iudaismului. Deodată, m-am simţit vinovat că n-am luat în serios
primele manifestări ale antisemitismului, că nu m-a îngrijorat pericolul care
se profila ameninţător; brusc m-am simţit vulnerabil, izolat într-o lume unde,
eronat, până atunci, mă credeam acasă. Înţelegeam, în sfârşit, că nu voi mai
putea lucra, respira într-o lume ostilă, unde va trebui în permanenţă să mă
ascund sau să port o mască apăsătoare. A fost întâmplarea aceasta o trezire la
realitate, care, ca om liber, m-a dus la concluzia că, pentru mine şi toţi ai
mei, nu rămâne decât o singură opţiune: reîntoarcerea la poporul meu.
Acestei puternice, zguduitoare traume i-a
urmat o consolare. La ferma din Budeni – construită împreună cu marele şi
neuitatul poet Jack Costin, care îmi era cumnat –, am aflat, într-o seară, un
grup de tineri executând, sub conducerea unui «ofiţer fără uniformă», exerciţii
militare. Vorbeau o limbă mie necunoscută. Jack permisese unor tineri evrei
«naţionali» sionişti să-şi facă «hahşaraua», pregătirea, în ferma noastră.
Erau, asemenea mie, evrei şi vorbeau o limbă pe care, în mod firesc, ar fi
trebuit s-o cunosc şi s-o vorbesc eu însumi. Am simţit brusc o chemare:
Palestina. Era, de altfel, locul pe care înşişi antisemiţii ni-l indicau, unde
intenţionau să ne gonească. «Ofiţerul fără uniformă» era Iacob Schieber, unul
dintre apropiaţii lui Vladimir Jabotinski şi şef al Betarului în România.
Alt eveniment care s-a repercutat puternic
asupră-mi o nenorocire: într-o seară, în luna decembrie a anului 1939, o bandă
de legionari a pătruns în casa părinţilor lui Jack Costin, cu gândul să-l
ridice. Negăsindu-l, l-au luat cu ei pe fratele său, un tânăr splendid. Mişu.
L-au schingiuit crunt în beciurile poliţiei legionare, ca să mărturisească unde
se ascunde Jack. Când le-a spus că Jack este plecat peste hotare, legionarii
s-au răzbunat ucigându-l.
A doua sau a treia zi – nu-mi amintesc precis
– l-am căutat multă vreme printre cele o sută de cadavre ale altor evrei
asasinaţi de bestiile legionare. Cu greu numai l-am putut identifica, într-atât
îl maltrataseră brutele.
Situaţia se degrada neîncetat. Trebuia
neapărat să plec. Şi cât mai repede. Fusesem doar condamnat pentru vina de a mă
fi născut evreu.
Eu n-am fost maltratat fizic, n-am fost
ridicat de legionari. Am fost însă maltratat moral. Am îndurat cu toată
intensitatea suferinţele întregului meu popor: am trăit, zi de zi, durerea
refugiaţilor evrei din Cehoslovacia, Ungaria, Polonia, care cerşeau la uşa mea
şi îmi vorbeau despre orori ce-mi păreau de necrezut; am suferit alături de ei
şi am plâns împreună cu ei, gândindu-ne la situaţia disperată a fraţilor noştri
din lagărele de concentrare; am plâns când am aflat cum au fost incendiate
sinagogile şi arse cărţile noastre sacre, cum au fost pângărite mormintele,
distruse cimitirele evreieşti; m-a cuprins disperarea când am aflat că bătrânii
şi copiii şi femeile laolaltă, oamenii unui neam întreg, erau goniţi din casele
lor şi transportaţi în vagoane plumbuite pentru a fi ucişi în camerele de
gazare sau arşi de vii.
Suferinţa lor m-a
zguduit. Mă simţeam ameninţat – eu şi toţi ai mei – de o mare, de neînlăturat
primejdie, simţeam că, dacă, printr-o nesperată şansă, mă voi salva totuşi de
acest pericol, tot nu voi mai putea, într-o atare lume lipsită de libertate,
lucra. Nici trăi.
Trebuia neapărat şi cât mai curând să plec.
N-am acceptat să plec în Franţa sau America,
unde atâţia dintre prietenii mei mă chemau insistent.
Identificat cu neamul meu apăsat, împilat,
batjocorit, umilit, sfârtecat, pe care duşmanii intenţionau să-l distrugă, m-am
decis pentru Palestina.
După efectuarea câtorva formalităţi, uşurate
de prietenii mei englezi, într-o dimineaţă, fără a anunţa pe nimeni, am părăsit
totul: casa şi masa, am părăsit-o pe scumpa mea mamă, mi-am părăsit fraţii,
sora. Şi am pornit în pribegie spre limanul ţării mele, singura în care puteam
trăi ca un om într-adevăr liber.
Am pornit în pribegie
împreună cu soţia mea bolnavă din cauza durerii pricinuite de moartea fratelui
ei, proaspăt înhumat; împreună cu cele două fetiţe ale mele. Am pornit în
pribegie fără bani, fără lucruri, cu mîinile goale; am pornit în pribegie fără
să cunosc limba ţării către care mă îndreptam şi fără să am, în acea ţară, un
singur om cunoscut măcar. Am pornit în pribegie şi am debarcat la Tel Aviv.
În acel moment eram un om liber. Am început să
lucrez ca arhitect la primăria din Tel Aviv. La aceeaşi masă de desen lucra un
tânăr coleg care reuşise printr-un miracol să evadeze dintr-un lagăr de
concentrare din Polonia. În orele de răgaz, îmi povestea cum şi-a pierdut în
cuptoare părinţii şi colegii, şi prietenii din copilărie. Nu mai contenea să zugrăvească
ororile pe care le-a trăit, să vorbească despre oamenii ucişi fără vină, despre
copiii zdrobiţi, despre bătrânii legănându-se în spânzurători, despre cadavre
de femei sfârtecate de câini, despre bărbaţi înecaţi în gropile de fecale,
despre copii care se luptau cu câinii ca să le smulgă un codru de pâine sau un
os cu care să-şi astâmpere foamea.
Colegul acesta m-a făcut să trăiesc toată
tragedia poporului meu disperat. Auzeam parcă strigătele inumane ale
schingiuirilor, ale celor mânaţi la moarte. Am suferit împreună cu el şi
plângeam alături de el calvarul poporului nostru, ai cărui bărbaţi şi ale cărui
femei şi copii erau mânaţi, în pielea goală, ca vitele spre abator, pe drumul
către camerele de gazare.
Aveam oroare de
«civilizaţia» care a permis unui întreg popor să se dezlănţuie cu toată
bestialitatea împotriva unor oameni slabi, fără arme şi fără apărare, pe care
numai credinţa într-un unic Dumnezeu îi mai susţinea.
În ceasul când, om liber, mă aflam în ţara mea
adevărată, am simţit, bineînţeles, nevoia de a lua arma în mână, pentru a-mi
apăra poporul şi a mă răzbuna. Nu mă îngrijorau atacurile bandelor arăbeşti,
fiindcă ştiam că, aici, în Ereţ Israel, eram liberi şi eram curajoşi şi
capabili să le dăm duşmanilor replica cuvenită. M-a impresionat frumuseţea
morală a ostaşului evreu şi vitejia sa.
Ura şi dispreţul meu faţă de bestiile care au
lovit atât de crunt poporul meu şi-au aflat, din chiar prima clipă de
libertate, şi altă formă de manifestare. Posedam şi alte arme, ale omului de
condei şi de artă. M-am apucat de scris şi am expus cu setea răzbunării.
Desenam ca să denunţ demenţa, sadismul, bestialitatea unui întreg popor care,
în secolul nostru, trăia în chiar inima a ceea ce numim – civilizata Europă.
Desenam cu setea unui fugărit care goneşte disperat să-şi potolească setea şi
să afle un refugiu.
Închei aici povestea
unei vieţi – o viaţă care mi-a zguduit credinţa în valorile acceptate ale
culturii şi civilizaţiei, care mi-a întărit convingerea că arta abstractă,
practicată de mine, este singura astăzi viabilă, care m-a făcut să mă regăsesc
pe mine însumi, aducându-mă în lumina Sionismului.“(Marcel Iancu, „Arta mea şi
sionismul“, Shevet Romania, nr. 8-9, septembrie 1980, Tel Aviv).
(Articol de Vlad Solomon – Observator cultural
– http://www.observatorcultural.ro)
