Sufletul pereche e într-o ureche,

În cealaltă  cântă o mioară  blândă,

Alchimie dragă, cin-să te-nțeleagă?

Tora și Cabala, arătați-mi calea,

Ce e după moarte? Unde mergem, frate?

Că eu nu pricep, moartea-i ca un cep?

Cred în nemurire, deși nu am știre,

De ce mă-ntristez? Repet – am un crez.

BMM

Pe masă ochii strălucind verzi,

Au plecat ochelarii singuri,

A rămas logica absenței,

Nici nu ați observat când am plecat definitiv,

Am văzut oameni devenind nori,

Am văzut femei devenind mori,

Ne clănțănesc dinții de vanadiu aurit,

Florile carnivore ne doresc ceva mai moi, 

Unghiile tale s-au încurcat în barba mea,

Capetele noastre au fost duse la muzeu,

Între amicii suspecți, mereu suspecți și rude chiar,

Simt că oamenii vor fi altfel , ceva trebuie schimbat.

Oamenii răi sunt asemănători, întoarcem masca.

. Voi spune DA în ultima clipă, umil treci doar de o

milă. Ah, picioarele, aripioarele, fastidios, insidios, duios, osos,

os. Printr-un culoar se strecoară și poeții mari. Not yet, niet.

Avem și părți blestemate ca niște nestemate. Essai sur le don,

Armaghedon. Insuficiență, pace și cadență, cine-o râde și-o

vorbi s-o mănânce coaptă. A trecut un veac și merg ca un rac. E

bine fără picioare, dar mai bine fără cap. Asta am auzit de o sută

de ori ca un banc prost. Fac un duș, mă uit, nu am picioare. Dar

am suflet, sufăr. Sufleu, suflu etc. La început a fost ideea, apoi

au venit idioții. Arhanghelii au doar aripi. Când cuvintele nu au

picioare nechează. Când o literă nu are pălărie se numește A.

Ah, Adela, ERAI IUBIREA MEA DIN FÂN. Fân fin, sânul era

din… Am visat cămi-au crescut picioarele la loc. Dar îi

pierdusem vederea. Mi-am luat nișe ochelari sănu se vadăcreierul.

 În timpul inundațiilor din octombrie, a fost găităo

inimăde băbat. A venit un motan ș a mistuit-o, asta e. N-aduce

anul ce aduce motanul. Vinul fiert este foarte incert. Ea nu este

nepoata noastră bunico, măauzi? Fărăpicioare poț câta la

pian, pe pedale pui un câne săapese. Fiecare clapăde pian este

un sfâc, atinge-l ușr, săauzi cum câtă Făabstracțe de tine ș

ai săl vezi pe dracul gol. Ironia e suprafaț sferei, în interior e

numai durere sau un copil minune ce nu s-a năcut. Orice

imitațe a sferei este tot sferă îcearcăo elipsoidă

 Am văzut căse vâd inimi mobile, Poț răni la ele, ți se va

răpunde, elefantul le ignoră cățlul se miră se vâd ș capete

mobile pentru cei cu permis de port-cap. M-am trezit, era

îtuneric, Cineva măîbrâcise pe scări, cineva mățnea de

braț, altul mălovea cu sete î burtă afară striga un bețv, afară

strigau alți mai treji, la mine strigau? De ce, pentru ce? De unde

aceastăbeznă Orice beznăare o cauză Bezna din tine,

dinafară M-am luminat. Nu era nimeni. Măluptam cu propriile

mele fantome ale trecutului. Eram cu toți la fel, neiertători,

orgolioș peste măură iar poezia plâgea undeva, îtr-un colț

ghemuită săn-o îcaseze ș ea.

 

 

 

BORIS MARIAN

 

 

_____________________________________________________________________________________________

 

 

 

Prințului i-a crescut într-o zi, prin 1988, o gogoașă de aur sub brațul drept. Ciudat, nu? Gogoașa a fost scoasă la iveală după o operație de trei ore. Prințul a plecat vesel, a trecut pe la Fundația pentru nevoiași, a depus obiectul prețios și vesel a revenit la palatul său din Bucegi.


Prințului i-a crescut într-o zi, prin 1988, o gogoașă de aur sub brațul drept. Ciudat, nu? Gogoașa a fost scoasă la iveală după o operație de trei ore. Prințul a plecat vesel, a trecut pe la Fundația pentru nevoiași, a depus obiectul prețios și vesel a revenit la palatul său din Bucegi.

Acolo a început a citi Dicționarul Khazar, unde scrie că acei ce se urăsc pe lumea asta nu trebuie luați în seamă. Seamănă leit unii cu alții. A venit un diavol, a zis, noi trebuie să fim în pas cu oamenii. Dar cine erau diavolii? Apoi niște falși închinători la trei religii, că Domnul este Unul-Ehad Adonai, nu aparține  unui popor anume, unui om anume, El este peste toți oamenii. Acum prințul este mai optimist, a împărțit tot ce avea la nevoiași, a plecat peste mări și țări, dar limba română o păstrează cu sfințenie. Limba ebraică este limba sfântă, adică numai Media o va aduce spre mărturie.

BMM

Dragă Iura, știu că NU AI TIMP ȘI NICI CHEF să citești uneori ceea ce scriu, deci nu ești obligat să o faci. Eu simt nevoia unei mărturisiri omenești. Mâine voi afla dacă am varice esofagiene, este fenomenul care determina existența cirozei. De fapt, un profesor mi-a spus în 2005 că am un varice, deci ciroză. Se pare că mințea ca să scape de mine. Între medici există oameni și neoameni, adică nemedici. Adică nemernici, că omul lua șpagă pe față pentru nimic. Nici nu opera. Eu am neglijat boala HCV ( Hep. C ) din motive explicabile- de interferon m-am ferit, văzând efectele la alții. În 2015 a apărut alternativa cu interferon-free, adică noi produse ce tratează virusul mult mai eficient , fără interferon. Nu am știut. Mai mult, există o prevedere absolut ilogică – ești tratat numai dacă ai fibroza ficatului , determinată în sânge, F3 și F4, adică faze avansate de ciroză. De ce? Nu știe nimeni. Eu am F2, deci trebuie să aștept. Încerc să nu mă gândesc mult la boală . Un alt doctor mi-a spus că la 77 de ani nu mai are importanță boala, toți murim. Desigur nu voi muri acum, dar un varice spart în esofag te poate omorî. Toți oamenii sunt muritori, dar nimeni nu vrea să moară sau aproape nimeni. Viața de dincolo, dacă ea există, va fi altceva. Această necunoscută este interesantă, de ce? Pentru că eu sunt printre cei care nu cred în moarte. Nu din ignoranță, știu ce este moartea doar fiind martor la moartea părinților, unor cunoscuți, etc. Nu știu ce este cu spiritul, sufletul, mă interesează. Știința este neputincioasă, religia este dogmatică, încerc să rezolv singur ecuația. Dumnezeu există sub forma căutării, cine nu caută nu va înțelege nimic. Ex nihilo nihil. De aceea nu ocolesc tema morții, chiar dacă unii mă consideră uneori cam lugubru în scris. Nu îmi este milă de mine, dar regret că voi părăsi o lume cunoscută. Cu drag, Boris.


Dragă Iura, știu că NU AI TIMP ȘI NICI CHEF să citești uneori ceea ce scriu, deci nu ești obligat să o faci. Eu simt nevoia unei mărturisiri omenești. Mâine voi afla dacă am varice esofagiene, este fenomenul care determina existența cirozei. De fapt, un profesor mi-a spus în 2005 că am un varice, deci ciroză. Se pare că mințea ca să scape de mine. Între  medici există oameni  și neoameni, adică nemedici. Adică nemernici, că omul lua șpagă pe față pentru nimic. Nici nu opera. Eu am neglijat boala HCV  ( Hep. C ) din motive explicabile- de interferon m-am ferit, văzând efectele la alții. În 2015 a apărut alternativa cu interferon-free, adică noi produse ce tratează virusul mult mai eficient , fără interferon. Nu am știut. Mai mult, există o prevedere absolut ilogică – ești tratat numai dacă ai fibroza ficatului , determinată în sânge, F3 și F4, adică faze avansate de ciroză. De ce? Nu știe nimeni. Eu am F2, deci trebuie să aștept. Încerc să nu mă gândesc mult la boală . Un alt doctor mi-a spus că la 77 de ani nu mai are importanță boala, toți murim. Desigur nu voi muri acum, dar un varice spart în esofag te poate omorî. Toți oamenii sunt muritori,  dar nimeni nu vrea să moară sau aproape nimeni. Viața de dincolo, dacă ea există, va fi altceva. Această necunoscută este interesantă, de ce? Pentru că eu sunt printre cei care nu cred în moarte. Nu din ignoranță, știu ce este moartea doar fiind martor la moartea părinților, unor cunoscuți, etc. Nu știu ce este cu spiritul, sufletul, mă interesează. Știința este neputincioasă, religia este dogmatică, încerc să rezolv singur ecuația. Dumnezeu există sub forma căutării, cine nu caută nu va înțelege nimic. Ex nihilo nihil. De aceea nu ocolesc tema morții, chiar dacă unii mă consideră uneori cam lugubru în scris. Nu îmi este milă de mine, dar regret că voi părăsi o lume cunoscută. Cu drag, Boris.

Aud materia plângând, materia fiind eu


Aud materia plângând, materia fiind eu

Cu tot ce am mai crud, mai greu,

Dar sufletul îmi este treaz, sunt venețian

Ori din Caucaz, sunt fericit doar când aud

O voce sau un geamăt surd ce spune,

Scrie, drag poet, revin din rătăciri și cred

Că scrisul meu nu va muri cât timp

Un cer va dăinui, cât timp un pui va piui,

Iar noi, iubito-n veci vom fi.

Poemul  meu e mai haios decât ce scrie prea serios

O condeier cu glasul gros.

BMM

Fratele meu este bolnav,


Fratele meu este bolnav,

Aflat în insula Mauriciu îmi scrie că este bolnav,

Nu știu exact ce are,  dar simt o apăsare

În zona inimii, o apăsare grea, mă strivește,

Magia gagurilor  indecente, lupta cu lăptăresele

A început, miercuri voi afla rezultatul,

Păgânilor, un zeu și-un eu, de privesc în sus

Nemic nu se vede, nu vrei să renunți la minciună,

Totuși spui adevărul, așa că nu te mai preface.

BMM  

O boală ciudată, îi crăpa pielea în diverse locuri, nu știa cauza. Nu putea merge la doctor, se afla pe o insulă pustie. A încercat la întâmplare diverse remedii făcute din plante exotice. Soarele devenise insuportabil. S-a împrietenit cu un tigru. Acesta îi procura și hrana. Se obișnuise cu carnea crudă. Plantele și le alegea singur. Totul singur, iar singurătatea este o boală necruțătoare. S-a aruncat în mare, marea l-a readus pe mal, era epuizat. A strigat, nu l-a auzit nici un înger, nici Dumnezeu. S-a rugat la rădăcina unui copac. A auzit o voce – fiule nu păcătui. Eu sunt cel care este. Eu te-am creat, eu am creat și copacul. Împacă-te cu mine și cu soarta. Dar care este soarta , cine o stăpânește? Nimeni, este stihia, sunt spiritele pe care voi le-ați lăsat libere. Pentru păcatele tale Eu nu pot răspunde. Gândește-te, speră, rabdă pedepse chiar de te simți nevinovat. Nimeni din voi nu este nevinovat. Avea dreptate Cel de Sus. Am așteptat, un vapor m-a adus acasă. Dar totul era schimbat, era un alt secol. Cei dragi nu mai trăiau. Pentru mine timpul stătuse pe loc. Vorbesc despre mine pentru că cel el devenisem eu. Am mers la Ierusalim, am plâns la Zidul Plângerii. Eram învelit în cearșaf mare, de culoare cenușie. Nu m-a gonit nimeni.Apoi m-am dus la Marea Moartă, am găsit leacul. Era un soare ucigător, sarea mă acoperise cu un strat lucios. Cineva m-a strigat pe nume. Era mama mea care plecase de mult într-o altă lume. Fericit i-am răspuns și ea m-a lat cu ea.


O boală ciudată, îi crăpa pielea în diverse locuri, nu știa cauza. Nu putea merge la doctor, se afla pe o insulă pustie. A încercat la întâmplare diverse remedii făcute din plante exotice. Soarele devenise insuportabil. S-a  împrietenit cu un tigru. Acesta îi procura și hrana.  Se obișnuise cu carnea crudă. Plantele și le alegea singur. Totul singur, iar singurătatea este o boală necruțătoare.  S-a aruncat în mare, marea l-a readus pe mal, era epuizat. A strigat, nu l-a auzit nici un înger, nici Dumnezeu. S-a rugat la rădăcina unui copac.  A auzit o voce – fiule nu păcătui. Eu sunt cel care este. Eu te-am creat, eu am creat și copacul. Împacă-te cu mine și cu soarta. Dar care este soarta , cine o stăpânește?  Nimeni, este stihia, sunt spiritele pe care voi le-ați lăsat libere. Pentru păcatele tale  Eu nu pot răspunde. Gândește-te, speră, rabdă pedepse chiar de te simți nevinovat. Nimeni din voi nu este nevinovat. Avea dreptate Cel de Sus. Am așteptat, un vapor m-a adus acasă. Dar totul era schimbat, era un alt secol. Cei dragi nu mai trăiau. Pentru mine timpul stătuse pe loc. Vorbesc despre mine pentru că cel el devenisem eu. Am mers la Ierusalim, am plâns la Zidul Plângerii. Eram învelit în cearșaf mare, de culoare cenușie. Nu m-a gonit nimeni.Apoi m-am dus la Marea Moartă, am găsit leacul. Era un soare ucigător, sarea mă  acoperise cu un strat lucios. Cineva m-a strigat pe nume. Era mama mea care plecase de mult într-o altă lume. Fericit i-am răspuns și ea m-a lat cu ea.

BMM

A studiat ecologia, criminalistica și existențialismul cu profesorul Bellow. A călătorit mult la Caliacra, Stuugard, Sinapsburg și alte orășele. A văzut un pui de bivol care semăna cu el, un crocodil ce aducea cu un coleg de bancă, iar pe Nil l-au deranjat țânțarii. Babuinii îi erau prieteni. Girafe, hipopotami, ce să mai spunem? Flamingo era pasărea preferată. O legătură de hașiș îl aștepta la Kampala. Un curcan i l-a mâncat iute, nici nu apucase să-l oprească. Mare tămbălău. Procese, ani grei. A ieșit după 2 de ani. Se schimbase lumea. Biliatrd nu mai putea să joace. Mulți aveau artrită, arterită, scolioză, diabet, pleurezie, datorii la bancă, o mașină stricată. Două surori nemăritate aveau grijă de el. Îl iubeau pe rând. A întinerit, ele s-au dus, el a apucat suta. Ce să facă el cu suta de ani? A jucat-o la loto și a mai luat 25. Mai departe nu știu.


A studiat ecologia, criminalistica și existențialismul cu profesorul Bellow. A călătorit mult la Caliacra, Stuugard, Sinapsburg și alte orășele. A văzut un pui de bivol care semăna cu el, un crocodil ce aducea cu un coleg de bancă, iar pe Nil l-au deranjat țânțarii. Babuinii îi erau prieteni. Girafe, hipopotami, ce să mai spunem? Flamingo era pasărea preferată. O legătură de hașiș îl aștepta la Kampala. Un curcan i l-a mâncat  iute, nici nu apucase să-l oprească. Mare tămbălău.  Procese, ani grei. A ieșit după 2 de ani. Se schimbase lumea.  Biliatrd nu mai putea să joace. Mulți aveau artrită, arterită, scolioză, diabet, pleurezie, datorii la bancă, o mașină stricată. Două surori nemăritate aveau grijă de el. Îl iubeau pe rând. A întinerit, ele s-au dus, el a apucat suta. Ce să facă el cu suta de ani? A jucat-o la loto și a mai luat 25. Mai departe nu știu.

BMM

SAPIENS- scurtă istorie a omenirii


SAPIENS- scurtă istorie a omenirii

 

La Ed. Polirom a apărut o carte de excepție, cu un succes puțin întâlnit  la Bookfest, anume SAPIENS de Yuval Noah Harari. Publicată în 2011, a fost tradusă în 40 de limbi, inclusiv în română. Spre deosebire de alte sute de istorii pe această temă, stilul acestei scrieri este original și  se adresează  tuturor categoriilor de cititori, fiind  bazată pe date recente și totodată pe intuiția unui om de largă cultură filosofică modernă. Tabelul cronologic  stabilește câteva repere ( în ani)-  apariția materiei și energiei – 13, 5 miliarde , formarea planetei Pământ – 4,5 miliarde, apar organismele vii- 3,8 miliarde, ultimul strămoș al omului și cimpanzeilor – 6 milioane,ș.a.m.d. În viitor oamenii vor fi înlocuiți de supraoameni?  Oamenii au apărut în diverse locuri și au evoluat diferit, începând cu 2,5 milioane de ani. Nu există o descedență liniară cum se credea  înainte. Homo sapiens este doar specia care a supraviețuit, numeroasele sale rude fiind dispărute. Mereu se descoperă rămășițe ale rudelor acestei specii. Dar în ultimii 10.000 de ani singura specie din care facem parte este specia umană. Înainte de această „dată”, oamenii preistorici nu se deosebeau de animale, în privința comportamentului. Autorul se desparte  astfel de orice interpretare teleologică  și teologică. Africa de Sud este leagănul apariției omului, dar în paralel și nu simultan au apărut oameni în alte zone apropiate și depărtate. Clima, alimentația au influențat modul lor de dezvoltare fizică, statura, forța, obiceiurile. Comun oamenilor, spre deosebire de animale este creierul care depășește ca volum și structură pe cel al animalelor. Creierul reprezintă 2-3% din greutatea corpului și consumă 25% din energia acestuia, când corpul este în repaus. Din acest motiv, oamenii au fost adesea lipsiți de apărare față de animalele sălbatice. Ajutorul a venit de la puterea de judecată. Cam cu 100.000 de ani în urmă omul a devenit stăpân în natura pământeană. Se pare că oamenii consumau  în special măduva  animalelor sfâșiate de dușmanii lor, ceea ce ar explica și dezvoltarea creierului. Pare simplist, dar adevărat. Focul a fost marea descoperire a omului. Numărul oamenilor nu este cunoscut pentru acele vremuri , pare-se puțin peste un milion. Un rol în evoluția oamenilor l-a avut încrucișarea diverselor  grupe din diverse zone, pentru că oamenii călătoreau de pe un continent pe altul. De asemenea unele grupe puteau extermina alte grupe de oameni. Se cunoaște o statuetă cu o vechime de 32.000 de ani cu trup de om și cap de leu. Statueta este rezultatul unei gândiri artistice, imaginative. Religiile sunt și ele născute din imaginația oamenilor. Apare limbajul,  care diferă de la zonă la zonă. Vânătoarea și formarea unor conducători de cete, apoi de mase mari de oameni au ajuns la apariția tehnicii, intuiției, puterii de concentrare. Hrana era consumată în mod inconstant, funcție de abundența sau lipsa unor resurse. Câinele a fost domesticit înainte de revoluția agricolă. Viața în comunități era destul de armonioasă, dar străinii nu erau acceptați. Poligamia era generală. Potopul, care nu a fost doar unul, a redus și chiar a distrus fauna cu indivizi mari ca dimensiuni. Dar și omul ca contribuit la dispariția unor specii. Între Asia și America exista un pod de trecere, iar adâncimea apelor nu era mare. Se cunosc urme ale trecerii între cele două continente în urmă cu 14.000 de ani.  Tranziția spre agricultură, adică revoluția agricolă a avut loc cam pe la  8500 î.e.a. Dar în unele zone ea a întârziat încă 6000 de ani. Goana după noi terenuri cu grâu a dus la arderea unor păduri, aglomerarea unor așezări, izbucnirea unor epidemii.  A apărut noțiunea de bogăție. oamenii au fost adesea lipsiți de apărare față de animalele sălbatice. Ajutorul a venit de la puterea de judecată. Cam cu 100.000 de ani în urmă omul a devenit stăpân în natura pământeană. Se pare că oamenii consumau  în special măduva  animalelor sfâșiate de dușmanii lor, ceea ce ar explica și dezvoltarea creierului. Pare simplist, dar adevărat. Focul a fost marea descoperire a omului. Numărul oamenilor nu este cunoscut pentru acele vremuri , pare-se puțin peste un milion. Un rol în evoluția oamenilor l-a avut încrucișarea diverselor  grupe din diverse zone, pentru că oamenii călătoreau de pe un continent pe altul. De asemenea unele grupe puteau extermina alte grupe de oameni. Se cunoaște o statuetă cu o vechime de 32.000 de ani cu trup de om și cap de leu. Statueta este rezultatul unei gândiri artistice, imaginative. Religiile sunt și ele născute din imaginația oamenilor. Apare limbajul,  care diferă de la zonă la zonă. Vânătoarea și formarea unor conducători de cete, apoi de mase mari de oameni au ajuns la apariția tehnicii, intuiției, puterii de concentrare. Hrana era consumată în mod inconstant, funcție de abundența sau lipsa unor resurse. Câinele a fost domesticit înainte de revoluția agricolă. Viața în comunități era destul de armonioasă, dar străinii nu erau acceptați. Poligamia era generală. Potopul, care nu a fost doar unul, a redus și chiar a distrus fauna cu indivizi mari ca dimensiuni. Dar și omul ca contribuit la dispariția unor specii. Între Asia și America exista un pod de trecere, iar adâncimea apelor nu era mare. Se cunosc urme ale trecerii între cele două continente în urmă cu 14.000 de ani.  Tranziția spre agricultură, adică revoluția agricolă a avut loc cam cu 8500 de ani în urmă. Dar în unele zone ea a întârziat încă 6000 de ani. Goana după noi terenuri cu grâu a dus la arderea unor păduri, aglomerarea unor așezări, izbucnirea unor epidemii.  A apărut noțiunea de bogăție. Una dintre vele mai vechi așezări, cu câteva sute de locuitori a fost Ierichon, din Orient( 8500 î.e.a.).Pe la 1776 î.e.a. a apărut Babilonul, cel mai mare oraș la vremea sa. Intrăm în istoria mai cunoscută a omenirii, succesiunea imperiilor, în Orient, în China, în Europa, America, Africa. Cartea este structurată  pe   20 de capitole, ordinea lor urmărind  

mai mult  logica  ș mai puțin cronologia. Menționăm câteva titluri incitante – Construirea Piramidelor, Nu există dreptate în istorie, Mirosul banilor, Viziuni imperiale, Legea Religiei, Descoperirea ignoranței, Crezul capitalist, Sfîrșitul lui Homo Sapiens. ș.a. Între religii  sunt incluse și iluzia socialistă, liberalismul etc. Sfârșitul lui Homo sapiens este , credem, o metaforă, ea fiind o replică la avansul extraordinar în domeniul tehnicilor cibernecite de ultimă oră, în mai toate domeniile activității umane. De altfel urmptoarea carte a lui Harari  se numește – Viitorul  tranformarea animalului – strămoș al omului în  zeu.  ( Deus, din titlu). Autorul are doctoratul terminat la  Universitatea din Oxford, a devenit deja celebru și orice cate a sa va fi studiată cu atenție.

BORIS M. MARIAN

 

 

 

Harry Brauner -90 de ani de la naștere, 30 de ani de la deces


Harry Brauner -90 de ani de la naștere, 30 de ani de la deces

 

Harry Brauner, frate cu vestitul pictor avangardist Victor Brauner a fost un eminent etno-muzicolog care a suferit grele încercări sub regimul comunist. Născut  la București, la  24 februarie 1908, Piatra Neamț , a decedat la 11 martie 1988, București. Era căsătorit cu Lena Constante, artist plastic și folcloritst, cunoscut om de cultură, disidentă a  regimului comunist. Harry Brauner  fost  și profesor universitar. El a descoperit-o pe cântăreața de muzică populară Maria Tănase, la mijlocul anilor 1930. Tatăl lau Harry Brauner, un evreu care lucra ca funcționar la o fabrică de cherestea, se mută cu familia, în 1913, la Viena, de unde se întoarce în România după doi ani, stabilindu-se temporar la Brăila. În această perioadă, Harry, frații săi și sora sa învață limba germană.Între 1917-1918 se stabilește cu familia la București.Între 1925-1929 studiază la Conservatorul din București, unde îi are ca profesori pe Dumitru Georgescu-Kiriac (teorie-solfegiu), Alfonso Castaldi (armonie), Ștefan Popescu (dirijat cor) Constantin Brăiloiu (istoria muzicii).În 1928 profesorul său, Constantin Brăiloiu, îl numește secretarul Arhivei de Folklor de pe lângă Societatea Compozitorilor, proaspăt înființată.Între 1928-1929, în paralel studiile muzicale, urmează la Universitatea din București și cursurile de sociologie ale lui Dimitrie Gusti și de estetică ale lui Tudor Vianu.În 1929 sociologul Dimitrie Gusti, descoperindu-i pasiunea științifică față de folclorul muzical, îl include în echipa de cercetare sociologică monografică în satul Drăguș, compusă din Mircea Vulcănescu, Paul Sterian, Petru Comarnescu, Margareta Sterian, Tudor Vianu, dr. Mitu Georgescu, Traian Herseni, Emanoil Bucuța și Lena Constante, de care se îndrăgostește. În cadrul acestei echipe multidisciplinare, Harry Brauner și Brăiloiu se ocupau de muzică. Timp de zece ani a reușit să înregistreze circa 5000 de melodii, cu un fonograf, pe cilindri de ceară.Între 1929-1932, pentru a putea trăi, lucrează ca profesor de muzică la liceul „Sf. Haralambie” din Turnu Măgurele.Între 1932-1935 este profesor de muzică la liceele Sf. Sava, Mihai Viteazul și Matei Basarab din București. În paralel este profesor suplinitor la clasele de istoria muzicii și estetică muzicală la Conservatorul din București și la Academia de muzică religioasă.În 1933 pleacă la Paris cu o bursă, unde lucrează la Muzeul Trocadero, dar se și documentează asupra cercetărilor de folclor muzical sub conducerea etnomuzicologului André Schaeffner.Între 1936-1938 efectuează numeroase cercetări de teren în toată țara și se îngrijește de editarea muzicii românești pe discuri de gramofon la casele Lifa și Columbia. Din 1939 este membru onorific la The English Folk Dance and Song din Londra.Între 1940-1944, în perioada celui de-al Doilea Război Mondial, fiind evreu, găsește cu greu un post de profesor de muzică la liceul evreiesc „Barbu Delavrancea” din București, avându-i colegi pe Alexandru Graur și Jacques Byck.Între 1944-1949 este consilier pentru folclor la Societatea Română de Radiodifuziune, îngrijindu-se de conservarea Arhivei de Folklor, al cărei director devine ulterior.Între 1948-1950 este profesor de folclor muzical la Conservatorul din București,[6] devenind șef de catedră.În 1949 înființează Institutul de Folklor și, prin intervenții la Lucrețiu Pătrășcanu, obține clădirea în care să funcționeze institutul. În aceeași perioadă, în cadrul institutului, întemeiază alături de naistul Fănică Luca și violonistul Ion Luca-Bănățeanu, Orchestra „Barbu Lăutaru”. Este directorul Institutului de Folclor până în ianuarie 1950.În 1950, din cauza amiciției cu Lucrețiu Pătrășcanu și a Lenei Constante cu soția ministrului, este arestat și implicat fără vină în procesul Pătrășcanu, fiind condamnat la 15 ani de închisoare (din care execută 12). Lena Constante, deși nevinovată, este și ea arestată.La 25 ianuarie 1962 este eliberat din închisoare și primește domiciliu obligatoriu la Viișoara, lângă Slobozia, unde putea lucra și discuta cu alți expulzați acolo și putea primi vizitele Lenei Constante, care fusese și ea eliberată din închisoare în 1962.În octombrie 1964 se căsătorește cu Lena Constante în comuna unde acesta avea domiciliu obligatoriu. În același an i se ridică domiciliul obligatoriu și revine la București. După un an cei doi divorțează, deoarece acesta vrea să plece în Israel. După ce renunță la plecare, cei doi se recăsătoresc.Între 1965-1968 este documentarist principal la Institutul de istoria artei al Academiei Române.În 1968, după rejudecarea procesului lui Părășcanu, este reabilitat și primește o pensie mizerabilă.În 1971 conduce primul laborator etnomuzicologic, înființat pe lângă Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din București.A fost colaborator la revistele „Contemporanul”, „Flacăra”, „Magazin”, „Muzica”, „Orizont”, „Revue roumaine d'histoire de l'art”, „România liberă”, „La Roumanie d'ajourd'hui”, „Sociologie românească”.În romanul Cel mai iubit dintre pământeni, de Marin Preda, Harry Brauner apare ca personaj, despre care se spune că era un "evreu pasionat de folclorul românesc, un om de cultură rafinat, care se străduia aproape zilnic să ne convingă de marile valori ale cântecelor noastre populare. Știa bocete de o frumusețe care te înfiora, cântece tragice de despărțire, de dor, de nuntă, unele sublime, altele brutale și grotești, cum nu auzise nimeni niciodată". A publicat volumele -Să auzi iarba cum crește (Studii critice despre tezaurul folcloric românesc), Editura Eminescu, București, 1979, 452 pag.,articole, Muzica populară și învățămîntul superior, în „Căminul cultural”, 13, nr. 3, București, 1947,Despre noțiunile de timp și loc în cîntecul popular romînesc, în „Studii”, nr. 1, București, 1948. Numele său se regăsește în numeroase surse bibliografice.

BMM

 

 

 

 

 


I.
PRINȚUL ERA TRIST. Cetatea asediată de circa un an părea să se prăbușească sub loviturile nibelungilor. Atunci, prințul porunci ca poarte dinspre răsărit să fie ridicată. Toți curtenii se cutremurară. Era sfârșitul? Când poarta se ridică, din adâncul pământului se ivi o ființă gigantică, înfiorătoare. Arunca flăcăfri pe nări și mirosea a pucioasă. Este fiul meu, spuse prințul, l-am făcut cu o fecioară care a fost pedepsită pentru păcatul ei să se transforme într-o salamandră, apoi să moră, acest este roduk dragostei mele. Prințul izbucni în lacrimi, în timp ce nibelungii fugeau îngroziți din cetate. Se frăcut pace. Monstrul se ascuns în adâncuri. Prințul se retrase la o mănăstire, locul său fiind luat de unul din fiii pământeni. Dar teama pentru reptila-gigant a rămas în folclor.

II.
După o ploaie strașnică, din crăpătura unui copac vechi ieși un prin de o frumusețe neasemuită. Florile i-au simțit prezența, în special rozele de culoare arămie. Una dintre ele îndrăzni să-i dăruiască un sărut. Prințul căpătă puteri, iar roza cea îndrăzneață deveni prima doamnă din regat. Din păcate nu s-a mulțumit numai cu dragostea Prințului, fu surprinsă într-o noapte cum făcea amor cu un arici. Prințul nu o iertă, o decapită. De arunci, unele flori sunt extrem de roșii.

Marcel Iancu – între libertate şi exil


Marcel  Iancu – între libertate şi exil

Confesiunea unui mare artist

 

În revista Acum, am scris un articol care se referea la reevaluarea, în publicaţiile de limbă română, a unor promotori ai literaturii şi artei de avangardă, din România interbelică, şi care au avut un impact internaţional covârşitor asupra evoluţiei culturii mondiale. Subliniam că, în repetate rânduri, se făcea abstracţie de originea lor evreiască, de impactul pe care l-au avut asupra lor manifestările antisemite, de dispreţul afişat de confraţii lor români, de umilinţele la care au fost supuşi, de legile rasiale care i-au făcut să se simtă străini în România, emigrând spre alte meleaguri. Un exemplu concludent este evreul Marcel Iancu (Janco), pictor, ahitect, cofondator al mişcării Dada, care, revenit de la Zürich, via Paris, la Bucureşti, a revoluţionat arhitectura, arta, literatura şi publicistica română.

 

Am reprodus săptămâna trecută scrisoarea lui Marcel Iancu (1895 Bucureşti – 1984 Tel Aviv) de pe vaporul care îl ducea, în toamna anului 1938, spre Palestina, sub mandat britanic, în speranţa să-şi găsească un nou punct de plecare, spre noi orizonturi existenţiale, artistice şi spirituale, pe teritoriul viitorului stat Israel, a cărui naştere o întrezărea, presimţind-o ca pe o „salvare“, un „leagăn al poporului nostru“. După câteva luni (peste 6, din spusele fiicei sale din Tel Aviv, dna Dadi Janco), artistul revine în România, decis să emigreze cu întreaga sa familie.

 Un alt document important, care dezminte orice încercare de a mistifica motivele pentru care Marcel Iancu a părăsit definitiv ţara sa natală, mi-a fost dăruit tot de fiica artistului. Dar Dadi Janco nu a ştiut să-mi indice editorul acelui manuscris şi, de-abia după o căutare de câteva luni, ajutat de interviul lui Marcel Iancu din Generaţia de Sacrificiu a scriitorului Solo Har, apărută în Israel, şi de cercetările doamnei Ditza Goshen, de la Universitatea din Ierusalim, am reuşit să găsim sursa. Marcel Iancu a scris această confesiune în mod special pentru publicaţia Shevet Romania (Tribul România), în nr. 8-9 (septembrie 1980), la o vîrstă înaintată, aceasta explicînd şi unele mici erori în plasarea evenimentelor în timp. Părţi din acest text au fost citate de Al. Mirodan în Dicţionar neconvenţional al scriitorilor evrei de limbă română (literele G-H-I), apărut de curând în Israel.

 

Shevet Romania, publicaţie periodică de istorie a iudaismului din România, şi-a încetat de mult apariţia. Aceasta era editată de Hitahdut Olei Romania-H.O.R. (Organizaţia Originarilor din România), la Tel Aviv. Mărturia lui Marcel Iancu este zguduitoare, smulsă din suflet, dureroasă, dar şi plină de speranţă. Cu asentimentul dnei Dadi Janco, voi reda integral acest emoţionant material:

 

„Născut în frumoasa Românie, într-o familie de oameni înstăriţi, am avut fericirea de a mă forma într-un climat de libertate şi lumină spirituală. Mama, femeie inteligentă, în posesia unui real talent muzical, şi tata, om sever şi harnic negustor, au creat condiţiile favorabile dezvoltării tuturor aptitudinilor mele.

 Manifestam, încă din primele clase primare, o puternică atracţie pentru desen şi culoare. Pe cât de nemulţumit era tata că mâzgăleam toate caietele şi cărţile mele, că umpleam spaţiile libere cu aşa-zisele «meneheleh», cu caricaturile şi portretele profesorilor sau ale colegilor, pe atât de mândră era mama de înclinaţiile mele artistice, pe care le încuraja neîntrerupt şi pe toate căile. Tot mama a fost, de altfel, aceea care a încercat să mă atragă, ca şi pe sora şi pe fraţii mei, spre arta pe care ea însăşi o practica virtuos, spre muzică. Zadarnic însă, căci repetatele încercări în această direcţie au eşuat toate. Am rămas astfel credincios artei plastice.

 Eram o fire sensibilă şi emotivă, un copil retras şi predispus la visare şi meditaţie. Din prima tinereţe, am încercat să mă formez singur, să caut, adică să înţeleg lumea înconjurătoare, să ajung la adevăr, să descopăr sensul vieţii. M-am dezvoltat într-o atmosferă de libertate reală, dominat de un puternic sentiment de umanitate şi dreptate socială. Existenţa oamenilor defavorizaţi, slabi, a muncitorilor săraci, a cerşetorilor mă îndurera şi, comparând-o cu buna stare a familiei noastre, îmi isca un sentiment de culpabilitate.

 

La vârsta când alţii se dedau cu voluptate numai jocului, eu preferam zgomotoaselor petreceri ale copiilor solitudinea într-un colţ ascuns al grădinii noastre, unde meditam, în tăcere, la toate nedreptăţile vieţii, la dreptul celui mai tare de a-l apăsa şi umili pe cel slab. Ascuns acolo, citeam sau desenam. Citeam, ca să cunosc viaţa, suferinţele omului, şi desenam, cu intenţia secretă de a contribui la micşorarea sau chiar curmarea acestor suferinţe.

 

Eram convins că artei îi revine misiunea de a îndrepta lucrurile, de a lecui rănile, de a întrona dreptatea, de a pune capăt suferinţelor şi a aduce pretutindeni bucuria. Încă din prima tinereţe, orice nedreptate de care mă izbeam o consideram un afront personal, o trăiam intens, ca şi cum aş fi fost eu însumi victima ei; orice suferinţă omenească devenea suferinţa mea. Mă durea durerea orbilor privaţi de bucuria luminii şi mă dureau, la fel, lipsurile orfanilor, necazurile celor ce se zbăteau în sărăcie. N-aş fi ucis vreodată o insectă măcar şi mi se părea un păcat de moarte să rup o floare din grădina pe care o îngrijeam. Era acesta poate comportamentul unui adolescent supersensibil, slab dintr-un anume punct de vedere, nu îndeajuns de pregătit să înfrunte greutăţile vieţii. Aşa eram însă.

Nu-mi propun aici să vorbesc pe larg despre biografia mea şi nici despre activitatea mea artistică. Voi aminti numai că, la 19 ani, am plecat la Zürich, cu scopul declarat de a studia arhitectura, pentru a răspunde astfel doleanţelor tatălui meu care dorea să-mi fac o carieră, dar cu intenţia secretă de a continua acolo studiile începute la Bucureşti cu marele desenator şi pictor Iser.

 

Nu voi insista nici asupra curentului artistic Dada, pe care l-am iniţiat la Zürich, în 1916, împreună cu Hugo Ball, Jean Arp, Tristan Tzara, Hülsenbeck. Voi spune atît doar: aflaţi într-o ţară neutră, într-un moment când, în toată Europa, se desfăşura un război crud şi barbar, am trăit cu o intensitate aparte revolta împotriva unei culturi care, falimentară, a permis dezlănţuirea crimelor bestiale, distrugerea unor ţări întregi de veche şi mare civilizaţie. Dada a fost expresia unei revolte sociale, a protestului vehement împotriva războiului. Am propus o artă abstractă, un nou limbaj artistic care să-i înfrăţească pe oameni şi să-i umanizeze cu adevărat. Nu mie, iniţiator al acestui curent, ci altora – exegeţilor, artiştilor care au fost influenţaţi de mişcarea noastră – le revine sarcina de a vorbi despre importanţa, valoarea şi influenţa acestei revoluţii spirituale care a fost Dada. Mă voi limita aici să narez doar unele întâmplări semnificative pe care le-am trăit după reîntoarcerea mea în România, unde fusesem chemat, cu aceeaşi ardoare, de buni prieteni şi de părinţii acum îmbătrâniţi şi unde veneam ca misionar al artei noi – pentru mine o adevărată religie căreia mă dăruisem cu toată fiinţa.

 Am trăit – repet – în mijlocul alor mei, totdeauna ca om liber; niciodată, nicăieri, în România sau în alte părţi ale Europei, în timp de pace sau în anii cruzi ai războiului, nimeni nu m-a întrebat măcar dacă aş fi sau nu evreu ori… jidan.

 În şcoală şi după aceea, am avut numai colegi care-mi erau prieteni, relaţii cu o lume care nu m-a făcut să mă jenez într-un fel că m-aş fi născut evreu, iar acasă primisem o educaţie care nu mă putea complexa din această cauză.

 

Când m-am întors în România, am auzit, e adevărat, despre existenţa unei mişcări antisemite, dar efectele antisemitismului nu se repercutau asupră-mi. Lucram, expuneam, construiam la Bucureşti şi în alte oraşe din România, în libertate. Nimeni nu cuteza să mă jignească, să-mi facă o culpă din originea mea. Dar, brusc, prin anii 1930-1931, odată cu apariţia lui Hitler, au început să se transforme şi oamenii, şi moravurile. Ciracii români ai lui Hitler au reuşit să schimbe climatul, să facă din România o ţară antisemită. O presiune insuportabilă începea a se simţi pretutindeni: pe stradă, în mediile culturale, în presă, printre artişti, în lumea intelectuală chiar în care, până atunci, antisemitismul nu se manifesta nicicând. Mai mult, chiar din mediile acestea începeau acum a se recruta conducătorii şi «ideologii» huliganilor. Efectul firesc al acestei noi situaţii, al acestei schimbări: m-am simţit, eu însumi, brusc, «jidan» şi victimă a unei insuportabile presiuni.

 

Expuneam în fiecare an la Bucureşti. Ultima mea expoziţie a fost în iarna anului 1936. Am întâlnit în sală un coleg şi un bun prieten, încă din anii şcolarităţii, colaborator activ, o vreme, la revista Contimporanul, pe care o scoteam împreună cu Vinea – pe poetul Ion Barbu.

 Cuprins de admiraţie, entuziasmat de frumuseţea lucrărilor uneia dintre cele mai bune expoziţii ale mele, fostul meu amic s-a îndreptat să mă felicite. Dar felicitările sale se transformară într-o injurie insuportabilă: «Vai, ce păcat că eşti jidan!». Am reacţionat prompt, înjurându-l şi replicându-i că el e armean numai. Am rupt din acea clipă orice legătură cu el.

 

Până atunci eram străin oarecum iudaismului. Deodată, m-am simţit vinovat că n-am luat în serios primele manifestări ale antisemitismului, că nu m-a îngrijorat pericolul care se profila ameninţător; brusc m-am simţit vulnerabil, izolat într-o lume unde, eronat, până atunci, mă credeam acasă. Înţelegeam, în sfârşit, că nu voi mai putea lucra, respira într-o lume ostilă, unde va trebui în permanenţă să mă ascund sau să port o mască apăsătoare. A fost întâmplarea aceasta o trezire la realitate, care, ca om liber, m-a dus la concluzia că, pentru mine şi toţi ai mei, nu rămâne decât o singură opţiune: reîntoarcerea la poporul meu.

 Acestei puternice, zguduitoare traume i-a urmat o consolare. La ferma din Budeni – construită împreună cu marele şi neuitatul poet Jack Costin, care îmi era cumnat –, am aflat, într-o seară, un grup de tineri executând, sub conducerea unui «ofiţer fără uniformă», exerciţii militare. Vorbeau o limbă mie necunoscută. Jack permisese unor tineri evrei «naţionali» sionişti să-şi facă «hahşaraua», pregătirea, în ferma noastră. Erau, asemenea mie, evrei şi vorbeau o limbă pe care, în mod firesc, ar fi trebuit s-o cunosc şi s-o vorbesc eu însumi. Am simţit brusc o chemare: Palestina. Era, de altfel, locul pe care înşişi antisemiţii ni-l indicau, unde intenţionau să ne gonească. «Ofiţerul fără uniformă» era Iacob Schieber, unul dintre apropiaţii lui Vladimir Jabotinski şi şef al Betarului în România.

 Alt eveniment care s-a repercutat puternic asupră-mi o nenorocire: într-o seară, în luna decembrie a anului 1939, o bandă de legionari a pătruns în casa părinţilor lui Jack Costin, cu gândul să-l ridice. Negăsindu-l, l-au luat cu ei pe fratele său, un tânăr splendid. Mişu. L-au schingiuit crunt în beciurile poliţiei legionare, ca să mărturisească unde se ascunde Jack. Când le-a spus că Jack este plecat peste hotare, legionarii s-au răzbunat ucigându-l.

 A doua sau a treia zi – nu-mi amintesc precis – l-am căutat multă vreme printre cele o sută de cadavre ale altor evrei asasinaţi de bestiile legionare. Cu greu numai l-am putut identifica, într-atât îl maltrataseră brutele.

 Situaţia se degrada neîncetat. Trebuia neapărat să plec. Şi cât mai repede. Fusesem doar condamnat pentru vina de a mă fi născut evreu.

 Eu n-am fost maltratat fizic, n-am fost ridicat de legionari. Am fost însă maltratat moral. Am îndurat cu toată intensitatea suferinţele întregului meu popor: am trăit, zi de zi, durerea refugiaţilor evrei din Cehoslovacia, Ungaria, Polonia, care cerşeau la uşa mea şi îmi vorbeau despre orori ce-mi păreau de necrezut; am suferit alături de ei şi am plâns împreună cu ei, gândindu-ne la situaţia disperată a fraţilor noştri din lagărele de concentrare; am plâns când am aflat cum au fost incendiate sinagogile şi arse cărţile noastre sacre, cum au fost pângărite mormintele, distruse cimitirele evreieşti; m-a cuprins disperarea când am aflat că bătrânii şi copiii şi femeile laolaltă, oamenii unui neam întreg, erau goniţi din casele lor şi transportaţi în vagoane plumbuite pentru a fi ucişi în camerele de gazare sau arşi de vii.

 

Suferinţa lor m-a zguduit. Mă simţeam ameninţat – eu şi toţi ai mei – de o mare, de neînlăturat primejdie, simţeam că, dacă, printr-o nesperată şansă, mă voi salva totuşi de acest pericol, tot nu voi mai putea, într-o atare lume lipsită de libertate, lucra. Nici trăi.

 Trebuia neapărat şi cât mai curând să plec.

 N-am acceptat să plec în Franţa sau America, unde atâţia dintre prietenii mei mă chemau insistent.

 Identificat cu neamul meu apăsat, împilat, batjocorit, umilit, sfârtecat, pe care duşmanii intenţionau să-l distrugă, m-am decis pentru Palestina.

 După efectuarea câtorva formalităţi, uşurate de prietenii mei englezi, într-o dimineaţă, fără a anunţa pe nimeni, am părăsit totul: casa şi masa, am părăsit-o pe scumpa mea mamă, mi-am părăsit fraţii, sora. Şi am pornit în pribegie spre limanul ţării mele, singura în care puteam trăi ca un om într-adevăr liber.

 

Am pornit în pribegie împreună cu soţia mea bolnavă din cauza durerii pricinuite de moartea fratelui ei, proaspăt înhumat; împreună cu cele două fetiţe ale mele. Am pornit în pribegie fără bani, fără lucruri, cu mîinile goale; am pornit în pribegie fără să cunosc limba ţării către care mă îndreptam şi fără să am, în acea ţară, un singur om cunoscut măcar. Am pornit în pribegie şi am debarcat la Tel Aviv.

 În acel moment eram un om liber. Am început să lucrez ca arhitect la primăria din Tel Aviv. La aceeaşi masă de desen lucra un tânăr coleg care reuşise printr-un miracol să evadeze dintr-un lagăr de concentrare din Polonia. În orele de răgaz, îmi povestea cum şi-a pierdut în cuptoare părinţii şi colegii, şi prietenii din copilărie. Nu mai contenea să zugrăvească ororile pe care le-a trăit, să vorbească despre oamenii ucişi fără vină, despre copiii zdrobiţi, despre bătrânii legănându-se în spânzurători, despre cadavre de femei sfârtecate de câini, despre bărbaţi înecaţi în gropile de fecale, despre copii care se luptau cu câinii ca să le smulgă un codru de pâine sau un os cu care să-şi astâmpere foamea.

 Colegul acesta m-a făcut să trăiesc toată tragedia poporului meu disperat. Auzeam parcă strigătele inumane ale schingiuirilor, ale celor mânaţi la moarte. Am suferit împreună cu el şi plângeam alături de el calvarul poporului nostru, ai cărui bărbaţi şi ale cărui femei şi copii erau mânaţi, în pielea goală, ca vitele spre abator, pe drumul către camerele de gazare.

Aveam oroare de «civilizaţia» care a permis unui întreg popor să se dezlănţuie cu toată bestialitatea împotriva unor oameni slabi, fără arme şi fără apărare, pe care numai credinţa într-un unic Dumnezeu îi mai susţinea.

 În ceasul când, om liber, mă aflam în ţara mea adevărată, am simţit, bineînţeles, nevoia de a lua arma în mână, pentru a-mi apăra poporul şi a mă răzbuna. Nu mă îngrijorau atacurile bandelor arăbeşti, fiindcă ştiam că, aici, în Ereţ Israel, eram liberi şi eram curajoşi şi capabili să le dăm duşmanilor replica cuvenită. M-a impresionat frumuseţea morală a ostaşului evreu şi vitejia sa.

 Ura şi dispreţul meu faţă de bestiile care au lovit atât de crunt poporul meu şi-au aflat, din chiar prima clipă de libertate, şi altă formă de manifestare. Posedam şi alte arme, ale omului de condei şi de artă. M-am apucat de scris şi am expus cu setea răzbunării. Desenam ca să denunţ demenţa, sadismul, bestialitatea unui întreg popor care, în secolul nostru, trăia în chiar inima a ceea ce numim – civilizata Europă. Desenam cu setea unui fugărit care goneşte disperat să-şi potolească setea şi să afle un refugiu.

 

Închei aici povestea unei vieţi – o viaţă care mi-a zguduit credinţa în valorile acceptate ale culturii şi civilizaţiei, care mi-a întărit convingerea că arta abstractă, practicată de mine, este singura astăzi viabilă, care m-a făcut să mă regăsesc pe mine însumi, aducându-mă în lumina Sionismului.“(Marcel Iancu, „Arta mea şi sionismul“, Shevet Romania, nr. 8-9, septembrie 1980, Tel Aviv).

 (Articol de Vlad Solomon – Observator cultural – http://www.observatorcultural.ro)

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Mici proze A venit o fiică a pictorului Băncilă, cine i-a scris numele cu D, vorbea fluent româna cu unele derapaje foarte haioase, de pildă, gamaglobină, pigmeii din Pirinei, pergament plin de pigmenți, Marchiza de la balcon, prea mulți vectori în universități, Lector a fost ucis de Ahile,mama ei are mulți hectori,. ( din presă și Net) Era un tip sever, născut în sudul Europei, se credea uriaș, dar avea un metru juma, oamenii vorbeau cu el în genunchi, s-a dus la țărmul mării a mâncat insecte, scoici, crabi, fusese în trecut director la Canal, mirosea și acum a mort, acum spune că era naiv, credea în viitorul luminos din zare, a intrat în apă și s-a făcut verde, iar forma corpului se făcuse de măgăruș. Trecu el calea ferată, îl călcă un tren de noapte care circula și ziua, din verde se făcu măgăruș roșu, a revenit la marea lui neagră, a fost luat la bord niște mateloți din Arhanghelsk, aceștia l-au dus la bucătărie, acolo era tranșat un măgăruș fără culoare. Omul nostru, că om era, a fugit în orașul natal, acolo muri de infarct. La înmormântare veni un vecin care avea un cățel. Când au coborât coșciugul, cățelul începu să latre cu multă duioșie. Așteptam la restaurant să fim serviți, dar chelnerițele se schimbau mereu și se făcuse noapte, se auzea o muzică funebră, ceva a la Chopin. A murit un client, ni s-a explicat. Dar chelnerițele? S-au măritat, au copii, nu pot veni, voi plecați, luați aici o chiftea și plecați. La iețire ne aștepta un echipaj de poliție, ne-au întrebat cât am băut. Nimic. Dar mașină aveți? Nu. Atunci veniți cu noi. De ce? Așa e regula, cine nu are mașină nu circulă noaptea.De la bun început trebuie să recunosc că numele meu nu le spunea mare lucru când la începutul anului 2087 i-am cules o carte de pe rafturile unui anticariat din Londra. A fost o zi în care am pescuit, cum îmi place mie să spun. Apele erau tulburi. Le-am deschis cărțile și am citit din fiecare câteva poeme. Nu știam nici căror națiuni le aparțin și nici dacă sunt în viață sau nu, cu atât mai puțin dacă au vreo valoare versurile lor. După o săptămână Rita s-a așezat în bibliotecă alături de alți amatori, însă un polițai a rămas lângă mine, zi de zi, timp de șase luni. M-a fascinat înainte de toate omul pe care începeam să-l cunosc și pe care îl găseam privindu-mă și zâmbindu-mi parcă numai mie, de fiecare dată, din spatele caselor. Am început să aflu ușor, ușor cât mai multe despre el și uite așa, în final, am ajuns cu admirația aici unde nu știu ce să-i mai fac și nici cărui fapt îi datorez cel mai mult: sincerității, curajului.. Desigur că am pierdut infinit neputând avea acces la multe dintre boeme,aici m-am bazat pe ajutorul prietenului Hadrian al Doilea, pe care îl plagiez zilnic, care a acceptat cu bucurie propunerea mea de colaborare. A murit și el din cauza poluării. Aerul Bucureștiului e saturat cu rugăciuni şi vise, aşa cum aerul oraşelor industriale este irespirabil,uneori sosesc tunuri în loc de omici prozeameni, liniştea urmează neșiniștii. BMM


Mici proze

A venit o fiică a pictorului Băncilă, cine i-a scris numele cu D, vorbea fluent româna cu unele derapaje foarte haioase, de pildă, gamaglobină, pigmeii din Pirinei, pergament plin de pigmenți, Marchiza de la balcon, prea mulți vectori în universități, Lector a fost ucis de Ahile,mama ei are mulți hectori,. (  din presă și Net)
Era un tip sever, născut în sudul Europei, se credea uriaș, dar avea un metru juma, oamenii vorbeau cu el în genunchi, s-a dus la țărmul mării a mâncat insecte, scoici, crabi, fusese în trecut director la Canal, mirosea și acum a mort, acum spune că era naiv, credea în viitorul luminos din zare, a intrat în apă și s-a făcut verde, iar forma corpului se făcuse de măgăruș. Trecu el calea ferată, îl călcă un tren de noapte care circula și ziua, din verde se făcu măgăruș roșu, a revenit la marea lui neagră,  a fost luat la bord  niște mateloți din Arhanghelsk, aceștia l-au dus la bucătărie, acolo era tranșat un măgăruș fără culoare. Omul nostru, că om era, a fugit în orașul natal, acolo muri de infarct.  La înmormântare veni un vecin care avea un cățel. Când au coborât coșciugul, cățelul începu să latre cu multă duioșie.

Așteptam la restaurant să fim serviți, dar chelnerițele se schimbau mereu și se făcuse noapte, se auzea o muzică funebră, ceva a la Chopin. A murit un client, ni s-a explicat. Dar chelnerițele? S-au măritat, au copii, nu pot veni, voi plecați, luați aici o chiftea și plecați. La iețire ne aștepta un echipaj de poliție, ne-au întrebat cât am băut. Nimic. Dar mașină aveți? Nu. Atunci veniți cu noi. De ce? Așa e regula, cine nu are mașină nu circulă noaptea.De la  bun început trebuie să recunosc că numele meu nu le spunea mare lucru când la începutul anului 2087 i-am cules o carte de pe rafturile unui anticariat din Londra. A fost o zi în care am pescuit, cum îmi place mie să spun. Apele erau tulburi. Le-am deschis cărțile și am citit din fiecare câteva poeme. Nu știam nici căror națiuni le aparțin și nici dacă sunt în viață sau nu, cu atât mai puțin dacă au vreo valoare versurile lor. După o săptămână Rita s-a așezat în bibliotecă alături de alți amatori, însă un polițai  a rămas lângă mine, zi de zi, timp de șase luni. M-a fascinat înainte de toate omul pe care începeam să-l cunosc și pe care îl găseam privindu-mă și zâmbindu-mi parcă numai mie, de fiecare dată, din spatele caselor. Am început să aflu ușor, ușor cât mai multe despre el și uite așa, în final, am ajuns cu admirația aici unde nu știu ce să-i mai fac și nici cărui fapt îi datorez cel mai mult: sincerității,  curajului.. Desigur că am pierdut infinit neputând avea acces la multe dintre boeme,aici m-am bazat pe ajutorul prietenului Hadrian al Doilea, pe care îl plagiez zilnic, care a acceptat cu bucurie propunerea mea de colaborare. A murit și el din cauza poluării. Aerul Bucureștiului e saturat cu rugăciuni şi vise,  aşa cum aerul oraşelor industriale este irespirabil,uneori sosesc tunuri în loc de oameni, liniştea urmează neșiniștii.
BMM