Nu există capăt de drum, fiecare drum este continuarea celui
anterior, viața nu dispare, moartea nu există, este în mintea noastră înfricoșată.
Morții noștri dragi ne însoțesc pretutindeni, în vise, în amintiri. Să nu-i
uităm, pentru că și ei ne pot uita. Iar Dumnezeu este în fiecare din noi, cum
ar putea muri?
Nu există capăt de drum, fiecare drum este continuarea celui anterior, viața nu dispare, moartea nu există, este în mintea noastră înfricoșată. Morții noștri dragi ne însoțesc pretutindeni, în vise, în amintiri. Să nu-i uităm, pentru că și ei ne pot uita. Iar Dumnezeu este în fiecare din noi, cum ar putea muri?
Primo Levi – supraviețuitorul sinucigaș
Primo Levi –
supraviețuitorul sinucigaș
Primo Levi s-a născut la 31 iulie 1919, la Torino și a murit
sinucigându-se ( s-a aruncat de la etaj, la vârsta de 67 de ani) la 11 aprilie
1987, în orașul natal. Suferea de ani de zile în urma suferințelor îndurate în
lagărul nazist de la Auschwitz. Avea și un pseudonim - Damiano Malabaila. S-a specializat și a lucrat în domeniul
chimiei, dar a devenit celebru ca scriitor. Cartea care l-a făcut cunoscut se
numea –„Dacă acesta este un om”, întrebare pe care și-a pus-o , probabil, orice
deținut și chiar călăii lor. A scris romane, povestiri, eseuri, poeme, dovedind
un talent de excepție. A fost publicat la început în SUA, apoi în patria sa. Primo
Levi a fost și calomniat în presa de dreapta, fascizantă, iar sinuciderea sa a
fost banalizată ca accident. Levi a combătut și antisemitismul din URSS, deși
era comunist. Mama sa i-a oferit o educație de intelectual, citea mult, cânta
la pian, vorbea franceza fluent. Tatăl său nu era prea atent decât cu femeile
cu care își înșela soția. Ca elev , Levi era strălucit, dar suferea din cauza staturii
sale scunde. Cânta în corul sinagogii din vecinătate. A fost atras de mișcarea avangardistă din
Italia. În timpul studiilor l-a cunoscut pe Cesare Pavese, care i-a fost model.
Pentru că a scris , ca elev , un comentariu favorabil republicanilor din Spania
, a fost exmatriculat și a pierdut bacalaureatul, ceea ce l-a efectat mult. Tatăl
său l-a înscris în miliția fascistă, dar în 1938, legea rasială antievreiască
l-a obligat să părăsească trupa. A scris o proză „ Fra Diavolo pe Po”. A intrat
totuși la Universitatea din Torino, la Chimie. Politica lui Mussolini față de
evrei a fost destul de tolerantă până în 1940, când alianța cu Hitler l-a
determinat să introducă un regim rasist. Nici până atunci, datorită influenței
bisericii catolice, evreii nu erau agreați. Iar în 1938 au fost adoptate
primele legi rasiste, la care au contribuit și intelectuali de frunte. Cărțile
lui Levi au fost interzise. Levi a fost împiedicat să acceadă la un grad
academic, apoi chiar a devenit șomer. In decembrie 1941 a primit o slujbă la o mină de azbest.
Pericolul de a se îmbolnăvi l-a determinat să revină la Universitate, s-a
ocupat de tratarea diabetului, cu extracte din plante, la o firmă elvețiană. La
8 septembrie 1943, germanii ocupă Italia
ca urmare a destituirii lui Mussolini de către rege și semnării unui armistițiu
cu Aliații. Levi s-a alăturat mișcării de partizani anti-naziști, dar în
decembrie a aceluiași an a fost arestat. La 21 februarie 1944 a fost trimis în lagăre
de muncă, apoi la Auschwitz. A fost eliberat de armata sovietică la 18 ianuarie
1945. În timpul detenției la Auschwitz – Birkenau a lucrat ca specialist la
uzina de cauciuc Buna-Werke a firmei IG Farbenindustrie. Înainte de eliberarea
lagărului, naziștii au otrăvit numeroși
prizonieri, Levi a supraviețuit, dar era bolnav. A participat ca membru al
armatei italiene prosovietice , a trecut prin Belarus, Ucraina, România,
Ungaria, Austria, Germania. Abia în octombrie 1945 a ajuns la Torino. Toate
aceste experiențe se regăsesc în jurnalele sale intime și în proza și poezia sa. În 1946 a fost îndrăgostit de o
femeie care i-a oferit clipe de fericire, poate primele după o viață de
suferințe. A început să lucreze la o fabrică de coloranți. O perioadă, Levi a devenit alcoolic, s-a
adresat medicilor psihiatri. S-a remarcat totuși ca un bun colaborator în
domeniul chimiei aplicate , a fost și director tehnic la o firmă. În 1954 a
vizitat lagărul – muzeu de la Buchenwald. Editura Einaudi a început să publice romanele lui Levi, apoi
firma engleză Stuart Woolf. Cărțile sale au publicate și în germană. A fost
premiat în Italia,cu premiile Strega și Viareggio, a colaborat la ziarul La
Stampa din Torino. Dar depresia a devenit un nou chin pentru el, din 1963.
Romanul ” Dacă acesta este un om” a fost reluată la Radio, pe scena teatrelor.
A publicat povestiri editate în mai
mulți ani. Levi a fost și un om de știință recunoscut. De-a lungul vieți a
publicat și republicat „ Dacă nu acum, când” ( citat biblic), „ Cheia franceză”.
Proza cu titlul „ Armistițiul” a intrat în programa școlară. Este descris
itinerariul unor suraviețuitori care ajung în Palestina. Regretabil, Levi a
devenit cunoscut în Israel abia după moartea sa tragică. A mai făcut prefața la
autobiografia lui Rudolf Hess, fostul comandant al lagărului de la Auschwitz,
care a scris că înaintea morții a discutat cu diavolul. În ultimu an de viață,
Levi a scris proza – „ Ce înecați și cei salvați”, o referire la soarta
supraviețuitorilor. I s-a publicat o antologie de povestiri – ” Meșterul de
oglinzi”. Ultima scriere a fost publicată postum – „ Datoria dublă”, redenumită
– „ La Signorina”, cu amintiri intime. Desigur numeroase scrieri au fost
republicate sau refăcute postum, prin grija unor prieteni devotați. Elie Wiesel
a spus că Levi a murit la Auschwitz după 40 de ani. Opera lui Levi a fost
aprefiată și criticată, părerile au fost contradictorii. El nu a acceptat comparația
Holocaustului u Gulagul, dar , mai târziu a revenit cu noi opinii. De altfel el
a spus că două iaduri nu pot fi comparate. Mai cu seamă că propaganda sovietică
a dezinformat opinia publică încercând să
demonstreze că mortalitatea în Gulag ar fi fost de 30%, față de peste 90% în Holocaust. Proporțiile nu sunt reale, în
Gulag au murit mai mulți oameni decît 30%. În Holocaust proporțiile au fost
diferite, în funcție de zonă. Amintirea lui Primo Levi este de neșters.
BORIS M. MEHR
Care este cel mai dureros sentiment? Frica. Frica de boală, nu de moarte. Unii o înving. Îi admir. Durerea, greața sunt stări diabolice și diabolizante. Atunci de ce să nu dorești să mori? Nu fac un elogiu sinuciderii, dar nu-i judec pe sinucigași. Dar , uneori sinuciderea nu se justifică. Viața este o pribegie. Cunoaștem noi pământul care ne hrănește și pe care îl hrănim ? Cum am trăit până azi? Cum am trăit până ieri? Adevărul poate ucide. Adevărul este că toți murim. Dar poți să nu te gândești la asta? Poți. Mai bine nu știi că ești bolnav. Trăiești mai liniștit. Trăiești.
Care este
cel mai dureros sentiment? Frica. Frica de boală, nu de moarte. Unii o înving. Îi
admir. Durerea, greața sunt stări diabolice și diabolizante. Atunci de ce să nu
dorești să mori? Nu fac un elogiu
sinuciderii, dar nu-i judec pe sinucigași. Dar , uneori sinuciderea nu se
justifică. Viața este o pribegie. Cunoaștem noi pământul care ne hrănește și pe care
îl hrănim ? Cum am trăit până azi? Cum am trăit până ieri? Adevărul
poate ucide. Adevărul este că toți murim. Dar poți să nu te gândești la asta?
Poți. Mai bine nu știi că ești bolnav. Trăiești mai liniștit. Trăiești.
Noi nu ne
gândim la moarte,
Ea se
gândește la noi,
Ea este
biblicul șarpe,
Ea ne tot
cheamă-napoi.
Trăia o
prințesă, se spune,
Ateh o
chema, vraja ei
Era
cunoscută în lume,
Poetă între
femei,
Frumoasă
între poete,
Ea mi-arăta
alte lumi,
De veșnicie mi-e
sete,
Cum s-o
revăd, spune, cum?
BMM
Joseph Roth – un talent prodigios
Joseph Roth – un talent prodigios
Joseph Moses Roth s-a născut la 2 septembrie 1894, Brody, Galicia,
Austria-Ungaria ( azi în Ucraina) , a murit
la 27 mai 1939, Paris ( 44 de ani), grav bolnav după o viață agitată și
în același timp activă. Sinuciderea unui prieten apropiat, Ernst Toller l-a
afectat cel mai mult. A fost și romancier și jurnalist, preocupat de soarta
evreilor din estul Europei. A scris în
germană, deși mai cunoștea și alte limbi. A terminat studiile la Universitatea
din Viena. Cel mai cunoscut roman este „Marșul lui Radetzky”, despre decăderea
și dispariția imperiului habsburgic. Cunoscut este și eseul „ Evrei pe drumul
pribegiei”, apărut recent la Ed. Hasefer ( traducere Veronica Bîrlădeanu,
prefață și cronologie, dr. Lya Bejamin). Copilăria lui Roth a fost marcată de
lipsa tatălui care și-a părăsit familia înainte de nașterea viitorului
scriitor. În 1914 a studiat la Universitatea din Viena, dar între anii
1916-1918 s-a întolat ca voluntar în armata imperială. Ulterior a recunoscut că
ura dinastia habsburgică, fiind in simpatizant al stângii. Experiența
războiului și decăderii imperiului a fost una din sursele importante de
inspirație. In 1918 a revenit la Viena , unde s-a implicat xa jurnalist e
succes, apoi s-a mutat la Berlin, a scris la Neue Berliner Zeitung , iar în
1923 începe să călătorească în Europa, vizitează pentru presa germană sudul
Franței, URSS, Albania, Polonia, Italia. Este recunoscut drept un jurnalist de
excepție. În 1933 Roth este unul dintre primii jurnaliști care semnalează marele
pericol al accederii lui Hitler la conducerea Germaniei. În viața de familie, Roth
a suferit din cauza bolii psihice a soției, Friede, care în anii Holocaustului
a fost exterminată de naziști, în lagăr. Între 1936-1938 a avut o relație sentimentală
cu Imgard Keun cu care a călătorit în mai toată Europa. A avut un interes
pentru catolicism, explicabil prin firea sa instabilă, a început să fie alcoolic,
s-a îmbolnăvit de tuberculoză și a murit relativ tânăr cu trei luni înainte de
începerea celui de al doilea război mondial, pe care îl prevăzuse. Opera sa se
compune din numeroase romane –Pânza de păianjen, devenit subiect de film în
1989, Hotel Savoy (1924), Rebeliunea (1924, tradusă în engleză cu mare succes),
"Aprilie. Istoria unei iubiri” (1925), „ Oglinda oarbă” ( 1925), „ Evreul pe
drumul pribegiei” (1927), „Zbor fără sfârșit” (1927), „Zipper și tatăl său”
(1928),„ Dreapta și stânga”(1929), „ Profetul surd” (1929), „ Iov” (1930), „
Marșul lui Radetzky”(1932)„ Antichrist” (1934), Tarabas (1934), „ Bustul
împăratului” (1934). „ Confesiunea unui ucigaș”(1936), „ Cele o sută de zile”(1936),
„ Greutate falsă”( 1937), „ Mormântul
împăratului” (1938), „Legenda sfântului
bețiv”(1939),„ Istoria celor 1002 nopți”(1939), " Leviathan" (1940; postum),
ș.a. O bogată corespondență. Pe baza
bibliografie lăsate moștenire de Roth au fost realizate circa 15 pelicule de
lung metraj și unele de scurt metraj. Istoria și literatura îi datorează mult
acetui harnic și dăruit truditor al penei de prozator.
BMM
Vasili Grossman – un mare scriitor marginalizat
Vasili
Grossman – un mare scriitor marginalizat
„Viață și destin”, romanul lui Vasili Grossman a devenit
postum un bestseller în fosta URSS, apoi în lume. Este neterminat, autorul
fiind bolnav în ultimii ani de viață, după
persecuții și interdicții impuse de regimul sovietic. Fost reporter de război,
el a publicat împreună cu Ilia Ehrenburg , după război CARTEA NEAGRĂ, despre
crimele naziștilor pe teritoriul sovietic, victimele fiind circa un milion de evrei. Romanul „Viață și
destin” este în stilul celebrului „Război
și pace” al lui Lev Tolstoi, desigur, păstrând proporțiile. Dar Vasili Grossman
a reuși să reabiliteze proza rusă, după
noianul de cărți propagandistice și false sub aspect istoric. În roman apar și
secvențe din Gulag și din lagărele naziste, paralela fiind un act de curaj al scriitorului. Nu i s-a
iertat acest curaj civic, manuscrisul a fost confiscat de KGB, dar un lucrător
inimos sau pur și simplu inteligent a salvat cartea. Scriitorul s-a născut la 29 noiembrie/12 decembrie 1905, Berdicev,
Ucraina, a murit la 14 septembrie 1964 (58 de ani)Moscova, RSFS
Rusă, URSS. A fost corespondent
de război,jurnalist,scriitor, scenarist. I s-au acordat mai multe premii pentru
activitatea de corespondent de război. A
publicat -1937 - 1940: Stefan Kolciughin,1942: Popor nemuritor ,1952: Pentru o
cauză dreaptă,1958: Povestiri. Nuvele. Schițe. Postum – 2012, Drumul , după „Viață
și destin”( prima traducere a fost
publicată în Franța, la noi au apărut două ediții, după 1989). A fost
prezentat într-o lucrare -Războiul Uniunii Sovietice împotriva scriitorilor:
cazul Vasili Grossman, eroul devenit inamic, Andreea Lupșor, 2011-09-30,
Historia. Roamanul „Viață și destin” a apărut în ediția a doua la Polirom, în
traducerea lui Laurentiu Checiches.” Unul dintre cele mai îndrăznețe acte de
condamnare a sistemului sovietic din câte s-au scris vreodata.”,se spunea în The
Wall Street Journal.Viata si destin, una dintre capodoperele literaturii ruse
si universale, este o carte cu o istorie iesita din comun. Fara a se lasa
descurajat de dificultatile intimpinate la publicarea romanului anterior,
Pentru o cauza dreapta (1949, aparut in revista Novii mir intre 1952-1954), Grossman
a inceput lucrul la proiectata continuare a acestuia, Viata si destin, in 1952.
Opt ani mai târziu, l-a propus spre publicare, dar in 1961 KGB-ul a confiscat
manuscrisele, copiile la indigo si notitele romanului, sub pretextul ca era mai
subversiv chiar decât Doctor Jivago al lui Pasternak. Actiunea cartii se
desfasoara pe fundalul bataliei de la Stalingrad, dar ramificatiile ei cuprind
intreaga Rusie, de la cotul Donului până in lagarele Gulagului.Pe lînga
criticile la adresa sistemului totalitar, anumite aspecte ale romanului
sugereaza o strinsa analogie intre nazismul german si comunismul sovietic.
Salvat ca prin minune, un exemplar microfilmat al cartii a ajuns in Elvetia,
unde a fost publicat in 1980. In Rusia, o prima editie, imperfecta si
trunchiata, a aparut in 1988, un an mai tirziu fiind publicata editia
definitiva. Nuvelele şi povestirile lui
Grossman s-au bucurat de succes şi au atras atenţia unor autori ca Maxim Gorki
şi Mihail Bulgakov. În 1934 a apărut nuvela „În oraşul Berdicev”, care a stat
la baza filmului Comisarul (1967), regizat de Aleksandr Askolov. Filmul este
însă interzis de KGB şi apare pe marile ecrane abia în 1990, în perioada
perestroikăi. Articolul lui Grossman „Infernul de la Treblinka”, din 1944, a
făcut parte dintre probele acuzării în procesul de la Nürnberg. Însă criticile
la adresa colectivizării şi a represiunii politice din URSS au dus la
interzicerea cărţilor sale, gloria lui Grossman fiind, în cele din urmă, ca şi
a lui Bulgakov sau Pasternak, postumă. Tot în română a apărut proza „Panta rhei” unde
se surprinde o felie de viaţă din marea
Rusie aflată sub călcâiul lui Stalin. Ivan, un tânăr capabil şi foarte simţitor
este trimis în lagăr pentru că discutase la un seminar de filozofie despre
libertatea ca o condiție vitală a omului. Se întoarce la Moscova, după 20 de
ani. În acest timp avuseseră loc frământări politice şi ideologice care au dus
mii de oameni la moarte, oameni nevinovaţi condamnaţi arbitrar. Aflăm
amintirile omului de ştiinţă pus să îşi denigreze colegii, să semneze acte
împotriva voinţei lui. Apoi ne sunt dezvăluite o introspectivă de-o clipă a
omului ce îl turnase la securitate şi îl nenorocise .A treia şi cea mai întinsă
parte a povestirii prezintă povestea vieţii a două femei: Anna Sergheevna şi
Maşenka. Anna S. dă mărturie despre întâmplările din Ucraina, politica de
exterminare dusă în câmpiile de acolo şi moartea a mii de ucraineni. Sunt
evocate povesti emoţionante cu mărturii rare de devotament între membrii
familiilor, dar şi poveşti de canibalism şi pierderea umanităţii. În acelaşi
timp, sunt redate şi amintirile din lagăr ale lui Ivan. Constatarea este dură:
suferinţa nu purifica, ci dezumanizează. La fel de emoţionantă este povestea
femeii despărţită de soţ şi de fiică, trăind în lagăr numai susţinută de
speranţa revederii. În ziua în care are certitudinea că a sperat în zadar,
moare. Toate aceste rememorări îl fac pe Ivan să înţeleagă că toate trec, numai
el rămâne la fel, că aşa bătrân, sufletul lui nu s-a schimbat ( am reprodus
parțial din recenzia Anei Popescu – Cartapedia).
BMM
Am avut , azi noapte o sumedenie de vise, dar ele se pierd ca
bănuții dintr-un buzunar găurit. Oricum am reținut un vis cutremurător,
izbucnise o răzmeriță care a răsturnase complet ordinea publică, cam cum era în
februarie 1917, subliniez, nu în octombrie,
când marinarii bolșevici au impus o dictatură. Acum toți cereau schimbări,
guvernul fugise, ceea ce mi se pare logic, o și văd pe madam strachină cu
poalele în mâini fugind prin băltoace de sânge, toți voiau desființarea societăților private româno-străine, unii se
instalau șefi locali, poliție ioc, de jandarmi nici nu vorbim, ce mai, haos
politic rău-prevestitor. Acum , sincer, eu nu știu de ce a fost demonstrația de
la 10 august, iar reacția jandarmeriei seamănă cu secolul XIX. Societatea este
lovită de un clar idiotism, mă refer la societatea politică, unii s-au ascuns în șifonier, guvernul joacă
o piesă slabă de-a guvernarea, președintele pare a fi arestat de propriile
temeri, nu există practic, este un înțelept fără gură și ochi, ce mai asta este
vacanța, asta e. Apoi am visat că eram la munte, într-o cabană cu un individ și
soția lui, ea nu mă interesa, iar individul, ceva fost mare mahăr mă călca pe nervi, aproape că
ne-am bătut. M-am trezit cu tensiunea 171, puls mărit, ce mai , să mori pentru
patrie.
Acum revin la Cioran – pentru el semnele viețiierau cruzimea,
fanatismul, intoleranța, iar decadența era blândețe, înțelegere, indulgență.
Era un fel de Calvin ori Savonarolla.
Cred că tabloul este deformat, Cioran era un intelectual. El însuși
spunea că luptă contra tiranior prin cuvînt, practicând sofismul și
enormitatea. Avea umor – zicea – omenirea nu i-a adorat decât pe cei ce-au dus-o
la pieire. Imediat m-am gândit la Napoleon, Hitler, Stalin. Coran a părăsit țara în 1937, era tânăr, 27 de ani, a revenit
în ianuarie 1941 să-i susțină pe legionarii lui Sima, apoi a plecat definitiv.
Eliade nici nu a venit.Ciorana devenit sceptic, spunea că se poate guverna fără
crime, poate doar cu nedreptăți.Spunea – Garda de Fier era o sectă smintită. De
reținut – legionarismul de care el se despărțea era apanajul nu numai al
tinerilor, se regăseau în el și oameni de 60 de ani. Foarte prețioasă
observație. Socială. La Paris Cioran s-a apropiat de Fundoianu, semn că
antisemitismul din tinerețe îi trecuse. Era fascinat de Fondane- Fundoianu,
care avea chipul brăzdat de riduri milenare. Frumos se exprimă maestrul Cioran.
„ Istoria evreilor e o schismă fără sfârșit”. Și-a creat mituri spre a le
distruge, și-a făurit o religie de care se rușinează. Eu mă îndoiesc ( BMM),
mulți evrei sunt mândri și nu renunță la religia mozaică, poate doar Steunhadt,
pe care nu-l pot admira pentru asta.
Cinismul la evrei ar fi unica armă de apărare, Din nou nu sunt de acord, dar
Cioran nu mă aude. L-ar fi recunoscut pe Iisus, dacă celelalte
popoare l-ar fi respins. Orice metropolă fără evrei pare un oraș de provincie.
( vom continua)
BMM
Paul Păun- fervent avangardist
Paul Păun-
fervent avangardist
Zaharia Herșcovici, cum se numea la naștere scriitorul,
artistul Paul Păun s-a născut la 10 septembrie 1916, la București și a murit la
5 aprilie 1994, la Haifa, în Israel. Bunicul pe linie paternă provenea din
Rusia, deunde s-a refugiat în urma pogromurilor. Paul Păun a studiat medicina ,
la București, dar, fiind atras de literatură s-a împrietenit cu Geo Bogza,
Gherasim Luca, D. Trost, M.R. Paraschivescu, Virgil Teodorescu, avangardiști
declarați, dar și oameni de stânga. A debutat în revista Alge, în 1931, la vârsta
de 15 ani, colaborează cu S. Perahim,
Aurel Baranga, Sesto Pals, este arestat pentru titlurile indecente a două
publicații, la dispoziția lui Nicolae Iorga. Mai colaborează la revistele
„unu”, Viața imediată, Azi, Meridian, Viața Românească. Debutează în volum, în
anul 1939, cu titlul „Plămânul sălbatec”. Ov. S. Crohmălniceanu îl elogiază în
cartea sa despre avangardiști, pentru frumusețea poemului „Marea palidă”. După
război, în 1947, participă la Expoziția Internaționlă Suprarealistă de la
Paris, cu un catalog artistic Infranoir. Cu un an în urmă organizase și la
București o expoziție suprarealistă, la Căminul Artei, fără ecou , din păcate. În 1961, total marginalizat în RSR, emigrează
în Israel. Publică în 1975 volumul Rose Parallele, cu influențe cabalistice
remarcate și de Crohmălniceanu. În 1989 expune la Paris lucrări de artă
grafică. Dar se afirmă mai mult ca poet, este cuprins în antologii franceze,
germane, la noi de Sașa Pană, Marin Mincu, Gabriela Duda, Nicolae Bârna, ș.a.
La noi, inexplicabil , este puțin popularizat, deși talentul său era
recunoscut.
BMM
eau da afară că nu avea acte. Nu se putea transfera nici
eau da afară că nu avea acte. Nu se putea transfera nici
în altă parte. Nu putea pleca nicăieri, nu se putea recăsători.
Era singur, nu mai făcea nimic, se plimba, citea,
înota la bazin. Se ferea de prieteni. Nu era nici omul invizibil
al lui Wells. Femeile îl doreau, dar el avea o inapetență
pentru iubire, se asemăna cu Stendhal, Vigny,
Voltaire, Kafka, Ceaikovski, Swift, Rousseau, Kierkegaard,
Delacroix. Adică nu putea să iubească fizic, era
un caz de metempsihoză. L-aș fi ucis cu cuțitul, ca să
verific existența lui, dar mă temeam. A simțit și el. Nu
încerca, mi-a spus, riști chiar să reușești, dar te paște o
condamnare grea. Au trecut mai mulți ani, eu mă ocupam
cu scrisul. Am primit un telefon, cam la cinci ani
de la ultima noastră discuție. Ce faci, mai trăiești? De ce
nu, mi-am găsit și actele, dar nu mă pot regăsi pe mine,
am impresia că nu mă vede nimeni. Vino și spune-mi
adevărul. Am mers la el cu viteză cosmică. Eram curios.
Ușa apartamentului său s-a deschis, o voce mi-a spus –
intră, te rog. Dar în spatele ușii nu era nimeni. Auzeam
Abonați-vă la:
Postări (Atom)