Corijenţă de toamnă
Stimată elevă, faci câteva mici greşeli. Prima- te pedepseşti singură, aşa cred, doi – mă pedepseşti pe mine, aşa crezi, trei – iar te lauzi că ai muncit ca să înveţi limbi multe şi străine, patru – am avut o perioadă dificilă şi ai tot plimbat căţei pe afară, adică ai bătut câmpii cu N., iar eu ţi-am dat unele informaţii mult mai interesante, cred. Am observat un defect ceva mai mare, cauţi partea care se referă la tine, cine spunea că eşti narcisistă? Parcă fiica. Eşti, nu vine bine unei persoane inteligente.Eu pot afirma fără teamă că sunt un geniu, pentru că mulţi nu prea mă consideră întreg la minte, ceea este oarecum adevărat, din moment ce scriu versuri, dar la tine pare o lipsă de măsură. Nu am de gând să reiau tot felul de ostilităţi, din fericire, nu am nici un chef. Nu-mi place că nu răspunzi, deşi eu devin insistent, acum nu voi mai fi în situaţia de a mă ameninţa cineva cu justiţia. Bietul Mirel, cred,s-a vindecat de a mă mai aborda, tu te-ai convins, cred, că nu am venin, nici ură, erau exagerări ale vârstei precoce prin care trecem cu toţii, vrei tăcere, o vei avea. Eşti corijentă, vrei reexaminare, poftim, încearcă, nu vrei, repeţi anul,dar cu alţi colegi. Scuze încă o dată că nu am înţeles trimiterile tale subtile şi ... chiar foarte subtile, de ce să nu recunosc. M-au depăşit.
To define nothingness, you will need a lot of words.
Sf. Augustin întreba unde au văzut profeţii viitorul, dacă el nu există. Paradisul pierdut, cine nu l-a avut? Omniprezent, iminent, profeţie şi culpabilitate. Se poate. El venea plin de vânt, de nopţi fără stea, cu ochiul stins, cu părul sâlhui, tremura ca frunza trupul lui şi-a izbelişte de câini mirosea... Şi-n locul străinului, străluceau limpezi stelele. ... Apa se-ntunecă, e noapte. Nu ştiu este Manger, este Nina Cassian?
Greu de spus. Poemul „Stă în cale un copac” este unul dintre cele mai frumoase poeme în română, datorită Ninei.
Chiar am încheiat acum o corespondenţă cu un individ foarte ciudat.
După ce mă face KO, mai bine zis încearcă, timp de două săptămâni, recunoaşte că este un neica-nimeni, cum aş fi şi eu, ceea ce nu are relevanţă. Minte de două ori. Nu se consideră aşa cum spune, crede că este extrem de inteligent, sunt curios, la şcoală câtă bătaie a mâncat de la colegi, doi, nu mă cunoaşte, nu citeşte ce scriu, mă pune la zid din orice . Rar mi s-a întâmplat să găsesc un caz de boală psihică pornită din nerealizare. Cei care se consideră specialişti, ei singuri, de multe ori sunt obsedaţi de nerealizare. Un om are o gândire liberă. Respect specializarea, dar este şi un mod de a te închide, de a te claustra.Totuşi Internetul este un duşman al comunicării, la fel ca şi avionul, oamenii se mecanizează, se electronizează.
Boris Marian
.jpg)
JJ Rousseau
Ciudată această afirmație – bărbatul trebuie iubit mai puțin și înțeles mai mult, iar femeia invers. Eu cred că un bărbat, aparent invulnerabil, este mai vulnerabil decât o femeie, el păstrează ceva din copilul neglijat uneori de părinți. Dragostea de mai târziu îi suplinește acest gol. Iar înțelegerea trebuie să existe de ambele părți. Acea taină feminină este o legendă, femeile sunt foarte raționale, când vor. Numai gelozia le întunecă mintea. In plus au o lăcomie mai mare în toate – la bani, la sex, la situație socială. Acesta este misterul așa zis feminin. Deci să nu ne ascundem după degete.Nu există o măsură a iubirii. Dar o măsură a înțelegerii există. Fericirea care nici n-ar trebui să existe , e singura sursă a ideilor fixe,sărutul tău va fi ultimul, jur, înainte de drumul la Kuala Lumpur, de aceea îți scriu, amân doar sfârșitul, „ Tu ce faci acum?”, parcă nu-ți mai știu chipul, simt apăsarea buzelor tale, plumbul a pătruns în petale și parcă-ntre noi principalele artere ale orașului vuiesc de durere ... Este clar că nu te poți face iubit. Greșeala mea este că investesc prostește în orice sentiment, oamenii sunt mai echilibrați. Ea suferea de singurătate, nu era dorul care o chinuia, nu i-a fost dor de mine, ar fi o prostie să cred așa ceva. Eu,când sunt îndrăgostit, simt clipă de clipă acest sentiment, și în somn.Asta este. Trăim o vreme de obidă, șoptesc, în gând, melc și omidă, în bezna mucedă se-aude cum picură din lună dude, atunci, pe ceruri s-a ivit un meteor, cum l-am numit? „ Polen de aștri”, numele-i rămas în scripte, doar scântei și flăcări stinse prea curând, unde căzu el pe pământ. De atunci suntem noi muritori, pe cerul veșnic, meteori.Dumnezeu merge să-i încerce pe oameni, cum iubesc ei, a văzut un sărăntoc, iar sărăntocul s-a gândit, uite ăsta este mai sărac decât mine, se vede după haine, nici pâine nu are, ia să-i dau eu o bucățică. Noi nu suntem așa. Bucățica noastră e a noastră. Dezbrăcată ești, Rusia, zice poetul Esenin, doar azurul te mai soarbe, numai plopii te mai plâng, doar aromele de mere și de miere amintesc de vechea mea durere , de trecutul tău mai blând. Nimic nu este mai neasemănător mie decât eu însumi, spunea J.J.Rousseau, absolvindu-se singur de toate păcatele.O totală lipsă de moralitate la marele moralist? Zarurile au fost aruncate, cui, Doamne, în ce calitate? Cum se joacă unii cu omenirea, un joc obligat, un joc cu nemurirea? Ovidiu la Tomis se considera barbar între barbari, pentru că nu era înțeles, cum nici el nu-i înțelegea pe cei din jur.Suntem barbari între barbari.„ Măreață și frumoasă este imaginea omului ieșind din neant prin propriile sale eforturi”, zice același Rousseau. Din nou un îndemn la ceea ce omul obișnuit nici nu gândește. De unde s-a născut și Nietzsche. Astfel se explică de ce barbarii au distrus imperii bogate, puternice doar în aparență. Impovărat de ani și de melancolie, profesorul ar vrea să recâștige timpul înscris pe-o coală de hârtie, se duce gându-n urma unei cotige, ”Pe mine binele suprem mă obsedează, dar nu știu, dragii mei, care e țelul”, profesorul ar prefera o vază cu flori aprinse, decât să reia duelul părerilor opuse, miza-i mare, „ ”E veșnică pe lume doar schimbarea ”, începe profesorul confesiunea, care la el nu e nici o minune, ar vrea și el un oarecare basm, dar tusea îl îneacă, are astm, este un om care se pregătește-acum să povestească un început de drum. Tot JJR spune – o, mândrie, fiică a plictiselii, noi, oamenii mărunți, fără prea mari talente, să găsim fericirea în noi, nu în opinia altora. Asta spunea un om care nu știa că peste secole numele său va fi rostit cu evlavie. O fi crezut în mediocritatea sa?
Boris Marian
Boris Marian
Maiakovski
Am vrut și vreau să spun ceva.Ce porunci ai să dai când vei fi în rai, dar în iad- Galaad, dar în brad, unde suie nebunii, când fug de petunii, crezând că-s tăunii veniți cu hunii? Ce porunci vei da, draga mea? Eu, nu, eu, nu, eu sunt acolo, Archimboldo Apolo, un derbedeu fără țară și Dumnezeu, eu mă rog pentru un biet inorog, căruia lordul John i-a rupt unicul corn și cântă, ne-ncântă într-o fântână adâncă”. Sau – Atunci când carnea va fi devorată, sângele meu secat într-o vatră, când osemintele mele vor străluci ca-ntr-un prund , pietricele, atunci voi fi doar literatură, iarbă verde voi fi, arătură, sunet curat de clarinet, miracol într-un cabaret, atunci veți afla că am trăit, undeva-n București, pe Cuțitul de Argint
Mă gândesc la bătrânul scriitor, nu foarte bătrân, un copac fără flori, trăind cu o scriitoare relativ tânără, cum trăia Nicole Kidman cu Anthony Hopkins într-un film recent, inspirat din romanul ”The Human Stain” de Philip Roth. Bucuria este reciprocă. Inspirație de ambele părți. Sexul nici nu contează, iar dacă el contează, nu este important. Dar , ce este cu divide et impera, guvide , o, tempora, spune un paznic numit Ivan Groaznic, prea multe capete , taie-le, scapă-le de trunchiul lor , de teama lor, terminator, Gog și Magog și-un ventriloc ce n-are loc de noi, de voi, cinstiți eroi , fețele Dumneavoastră, stau la fetreastră, ca la spital, unde totu-i oval și viața și moartea, că morga-i cartea, nimic rotund, Dumnezeu scund.
„Stiu, iubito, părul îmi cade acum de viață destrăbălată și trebuie să zac pe pietre. Mă vedeți bând rachiul cel mai ieftin și umblu gol în vânt. Dar a fost o vreme, iubito, când am fost pur. Aveam o femeie care era mai puternică decât mine, așa cum iarba e mai puternică decât taurul, se îndreaptă la loc. Ea a văzut cât sunt de mâhnit și m-a „„iubit.... Când mi-a dăruit trupul , mi-a spus – Aceasta e tot. Si trupul ei fu al meu. Acum ea nu mai este nicăieri, a dispărut ca un nor după ploaie.. Noaptea, câteodată, când mă vedeți bând, îi văd fața palidă-n vânt, puternică și întoarsă către mine și mî înclin în vânt” – Brecht. Ce seamană cu Poe, chiar mai frumos. Toata vara așteptând luna lui septembrie priveam aurul căzând luna lui septembrie soarta celor care mor nu este ușoară toată vara le e dor ce mai e pe-afară iar septembrie venea cu o dulce teamă unul moare altul bea septembrie-cramă.
„Toamna are mâinile galbene, toamna are încălțări roșii, dar n-are nici un prieten în pădurea de oase, se aude duruitul merelor căzând, se aud bătăile de tobă ale nucilor căzând, pentru dansul morții, doar un ultim fruct contemplativ atârnă încă în spațiu, iubito, și îngerul geamăn luminează de fosfor” ( Yvan Goll).„Se-ndoapă și-apoi pier în noapte, pe rând, lăfăitele cărnuri, că de puf nu-i mai saturi, și unul peste altul se târăsc, asudând, de cutremură orașele dârdâiala din paturi” – pornografia marelui Maiakovski, în 1915.„ Microbul cu labe de aur în sufletu-i ros era rubla”, excelent.„Cu nările umflate ne uităm la femele, cu nările roase de cocaină”. O fi fost invidios?
Boris Marian
Mă gândesc la bătrânul scriitor, nu foarte bătrân, un copac fără flori, trăind cu o scriitoare relativ tânără, cum trăia Nicole Kidman cu Anthony Hopkins într-un film recent, inspirat din romanul ”The Human Stain” de Philip Roth. Bucuria este reciprocă. Inspirație de ambele părți. Sexul nici nu contează, iar dacă el contează, nu este important. Dar , ce este cu divide et impera, guvide , o, tempora, spune un paznic numit Ivan Groaznic, prea multe capete , taie-le, scapă-le de trunchiul lor , de teama lor, terminator, Gog și Magog și-un ventriloc ce n-are loc de noi, de voi, cinstiți eroi , fețele Dumneavoastră, stau la fetreastră, ca la spital, unde totu-i oval și viața și moartea, că morga-i cartea, nimic rotund, Dumnezeu scund.
„Stiu, iubito, părul îmi cade acum de viață destrăbălată și trebuie să zac pe pietre. Mă vedeți bând rachiul cel mai ieftin și umblu gol în vânt. Dar a fost o vreme, iubito, când am fost pur. Aveam o femeie care era mai puternică decât mine, așa cum iarba e mai puternică decât taurul, se îndreaptă la loc. Ea a văzut cât sunt de mâhnit și m-a „„iubit.... Când mi-a dăruit trupul , mi-a spus – Aceasta e tot. Si trupul ei fu al meu. Acum ea nu mai este nicăieri, a dispărut ca un nor după ploaie.. Noaptea, câteodată, când mă vedeți bând, îi văd fața palidă-n vânt, puternică și întoarsă către mine și mî înclin în vânt” – Brecht. Ce seamană cu Poe, chiar mai frumos. Toata vara așteptând luna lui septembrie priveam aurul căzând luna lui septembrie soarta celor care mor nu este ușoară toată vara le e dor ce mai e pe-afară iar septembrie venea cu o dulce teamă unul moare altul bea septembrie-cramă.
„Toamna are mâinile galbene, toamna are încălțări roșii, dar n-are nici un prieten în pădurea de oase, se aude duruitul merelor căzând, se aud bătăile de tobă ale nucilor căzând, pentru dansul morții, doar un ultim fruct contemplativ atârnă încă în spațiu, iubito, și îngerul geamăn luminează de fosfor” ( Yvan Goll).„Se-ndoapă și-apoi pier în noapte, pe rând, lăfăitele cărnuri, că de puf nu-i mai saturi, și unul peste altul se târăsc, asudând, de cutremură orașele dârdâiala din paturi” – pornografia marelui Maiakovski, în 1915.„ Microbul cu labe de aur în sufletu-i ros era rubla”, excelent.„Cu nările umflate ne uităm la femele, cu nările roase de cocaină”. O fi fost invidios?
Boris Marian
Octavian Goga
Octavian Goga - cântăreţ al pătimirii, dar şi antisemit activ
Astăzi, o serie de intelectuali, creatori de valoare din interbelic sunt recuperaţi, unii sunt urcaţi pe piedestale mai înalte decât ar merita, alţii, pe merit. Poetul Octavian Goga ( 1881-1938) nu trebuia recuperat, încă de prin 1958, creaţia sa literară a început să fie prezentă în manuale şcolare, datorită patosului patriotic şi armoniei versului , de netăgăduit. Dar nici înainte de 1989, nici după, despre activitatea politică a acestuia nu s-a prea vorbit. Se ştia că a condus trei luni, împreună cu antisemitul notoriu A.C.Cuza, un guvern care a pregătit dictatura regală a lui Carol II. Introducerea unor legi rasiale, precum interzicerea unor profesii ( medic, avocat, ş.a.), revizuirea dreptului la cetăţenie şi lipsirea de cetăţenie a evreilor din teritoriile care au format România Mare, în 1918, se datorează acetui guvern de tristă amintire. La Institutul Naţional de Studiere a Holocaustului din România, am avut ocazia să ascultăm, în ziua de 24 noiembrie 2009, o interesantă prelegere, extrem de documentată, a prof.univ.dr. George Voicu, cu titlul „ Octavian Goga – de la ideologie antisemită la politică antisemită”. Directorul executiv al INSHR, dr. Alexandru Florian a prezentat datele generale ale chestiunii, menţionând că pe site-ul Wikipedia personalitatea lui O.Goga este corect prezentată.
Conferenţiarul a arătat cum a început să se manifeste antisemitismul literar al lui Goga, prin negarea contribuţiei evreilor la cultură ( cum a spus şi dr. Lya Benjamin, Wagner procedase la fel, în muzică), deşi , faţă de Gaster a avut o atitudine cu totul binevoitoare, cu ocazia vizitei acetuia, ca şi a primirii în Academie. C.Stere l-a numit pe Goga „cântăreţul pătimirii noastre”, aşa cum i-a rămas şi renumele. Premiat, primit în Academie, după primul război mondial, Octavian Goga , începuse încă din 1916, când s-a mutat la Bucureşti, să se ocupe preponderent de politică, în scopul unirii Ardealului cu patria mumă, apoi pentru apărarea drepturilor românilor, al stimulării sentimentului naţional, dar excesele sale, temperamentul şi lipsa de înţelegere faţă de drepturile altor etnii, în special ale evreilor l-au dus în diverse tabere, s-a despărţit de Partidul Naţional al lui Maniu, s-a asociat cu Averescu, a fost ministru, deputat, a proclamat dreptul la răzbunare pentru toate umilinţele românilor din Ardeal, neuitând să acuze pe evrei de dezbinarea românilor, de corupţie, etc. Apreciat cândva şi de IL Caragiale, de Titu Maiorescu, P.Carp, el a uitat să le fie, postum, recunoscător, iar EugenLovinescu a remarcat comportamentul „deviant” al turbulentului politician, care renunţase la literatură., de dragul politicii. Z. Ornea a scris în cartea sa despre dreapta românească din anii 30 , că Goga era un politician mediocru. In funcţiile pe care le-a ocupat a intzerzis adesea publicaţiile democrate şi cele evreieşti. Mare admirator al fascismului lui Mussolini, a devenit apoi un fervent adulator al lui Hitler şi apologet al nazismului, cerând încă din 1933 exilarea evreilor din ţară, ca şi internarea lor în lagăre de concentrare, pe când în Germania, asemenea măsuri încă nu se aplicau, fiind doar enunţate(v. Mein Kampf). Până şi Pamfil Şeicaru, în memoriile sale, apărute în 1970, menţiona apucăturile de dictator ale lui Goga, pe când era în guvernul lui Averescu. In 1932, Goga înfiinţase Partidul Naţional Agrar, de extremă dreapta, care , în1935 a fuzionat .cu LANC, partidul lui Cuza, formând PNCreştin. Goga a ştiut, totuşi . să profite de atenţia unor bogătaşi evrei, precum Aristide Blank, care i-a subvenţionat sejurul de aproape un an , pe Coasta de Azur. S-a spus că Goga a fost primul politician român stipendiat de nazişti. El a salutat Anschluss-ul, considerând că „iudaizarea” Vienei ( la fel vorbea despre Budapesta) era una din motivaţiile Germaniei naziste de a intra în Austria. Goga vorbea de „ahasverismul internaţional”, de acapararea culturii, a presei de către evrei. La discuţii, pe marginei acestei teme incitante, au participat dr. Lya Benjamin, Geo Şerban, dr. Liviu Beris, av. Iulian Sorin, Eva Galambos, moderatorul, dr. Al. Florian, ş.a.
Boris Marian
Astăzi, o serie de intelectuali, creatori de valoare din interbelic sunt recuperaţi, unii sunt urcaţi pe piedestale mai înalte decât ar merita, alţii, pe merit. Poetul Octavian Goga ( 1881-1938) nu trebuia recuperat, încă de prin 1958, creaţia sa literară a început să fie prezentă în manuale şcolare, datorită patosului patriotic şi armoniei versului , de netăgăduit. Dar nici înainte de 1989, nici după, despre activitatea politică a acestuia nu s-a prea vorbit. Se ştia că a condus trei luni, împreună cu antisemitul notoriu A.C.Cuza, un guvern care a pregătit dictatura regală a lui Carol II. Introducerea unor legi rasiale, precum interzicerea unor profesii ( medic, avocat, ş.a.), revizuirea dreptului la cetăţenie şi lipsirea de cetăţenie a evreilor din teritoriile care au format România Mare, în 1918, se datorează acetui guvern de tristă amintire. La Institutul Naţional de Studiere a Holocaustului din România, am avut ocazia să ascultăm, în ziua de 24 noiembrie 2009, o interesantă prelegere, extrem de documentată, a prof.univ.dr. George Voicu, cu titlul „ Octavian Goga – de la ideologie antisemită la politică antisemită”. Directorul executiv al INSHR, dr. Alexandru Florian a prezentat datele generale ale chestiunii, menţionând că pe site-ul Wikipedia personalitatea lui O.Goga este corect prezentată.
Conferenţiarul a arătat cum a început să se manifeste antisemitismul literar al lui Goga, prin negarea contribuţiei evreilor la cultură ( cum a spus şi dr. Lya Benjamin, Wagner procedase la fel, în muzică), deşi , faţă de Gaster a avut o atitudine cu totul binevoitoare, cu ocazia vizitei acetuia, ca şi a primirii în Academie. C.Stere l-a numit pe Goga „cântăreţul pătimirii noastre”, aşa cum i-a rămas şi renumele. Premiat, primit în Academie, după primul război mondial, Octavian Goga , începuse încă din 1916, când s-a mutat la Bucureşti, să se ocupe preponderent de politică, în scopul unirii Ardealului cu patria mumă, apoi pentru apărarea drepturilor românilor, al stimulării sentimentului naţional, dar excesele sale, temperamentul şi lipsa de înţelegere faţă de drepturile altor etnii, în special ale evreilor l-au dus în diverse tabere, s-a despărţit de Partidul Naţional al lui Maniu, s-a asociat cu Averescu, a fost ministru, deputat, a proclamat dreptul la răzbunare pentru toate umilinţele românilor din Ardeal, neuitând să acuze pe evrei de dezbinarea românilor, de corupţie, etc. Apreciat cândva şi de IL Caragiale, de Titu Maiorescu, P.Carp, el a uitat să le fie, postum, recunoscător, iar EugenLovinescu a remarcat comportamentul „deviant” al turbulentului politician, care renunţase la literatură., de dragul politicii. Z. Ornea a scris în cartea sa despre dreapta românească din anii 30 , că Goga era un politician mediocru. In funcţiile pe care le-a ocupat a intzerzis adesea publicaţiile democrate şi cele evreieşti. Mare admirator al fascismului lui Mussolini, a devenit apoi un fervent adulator al lui Hitler şi apologet al nazismului, cerând încă din 1933 exilarea evreilor din ţară, ca şi internarea lor în lagăre de concentrare, pe când în Germania, asemenea măsuri încă nu se aplicau, fiind doar enunţate(v. Mein Kampf). Până şi Pamfil Şeicaru, în memoriile sale, apărute în 1970, menţiona apucăturile de dictator ale lui Goga, pe când era în guvernul lui Averescu. In 1932, Goga înfiinţase Partidul Naţional Agrar, de extremă dreapta, care , în1935 a fuzionat .cu LANC, partidul lui Cuza, formând PNCreştin. Goga a ştiut, totuşi . să profite de atenţia unor bogătaşi evrei, precum Aristide Blank, care i-a subvenţionat sejurul de aproape un an , pe Coasta de Azur. S-a spus că Goga a fost primul politician român stipendiat de nazişti. El a salutat Anschluss-ul, considerând că „iudaizarea” Vienei ( la fel vorbea despre Budapesta) era una din motivaţiile Germaniei naziste de a intra în Austria. Goga vorbea de „ahasverismul internaţional”, de acapararea culturii, a presei de către evrei. La discuţii, pe marginei acestei teme incitante, au participat dr. Lya Benjamin, Geo Şerban, dr. Liviu Beris, av. Iulian Sorin, Eva Galambos, moderatorul, dr. Al. Florian, ş.a.
Boris Marian
Amintirile unui nostalgic
Amintirile unui nostalgic
Primo tempo
Nu ştiu alţii cum sunt, vorba bădiţei din Ţicău, marele Creangă, dar eu când mi-amintesc de vremurile socialismului în patria noastră, RPR şi apoi RSR, mă cuprinde o nostalgie, ca în anecdota ... era cum era, dar eram noi mai tineri. Prima schimbare de macaz am observat-o în ziua în care, la intersecţia străzii Dr.Felix ( n.n. evreu, medicul Capitalei, cu un secol în urmă) cu B-dul A.I.Cuza poliţaiul nu mai purta haină maro, ci albastră şi se numea miliţian. Afişele cu o mână mare de muncitor care strângea două buruieni, una fiind cu capul lui Iuliu Maniu, alta cu cel al lui Brătianu, rămăşiţe de la alegerile din 1946, dispăruseră. In clasa a doua de primară am fost făcuţi pionieri, cu mare alai, eu nu am intrat din prima. Eram vorbăreţ şi se considera nedemn ca un pionier să vorbească la ore. Am fost foarte fericit când am putut să ascult şi să cânt imnuri pioniereşti. Numele lui Dej nu se pomenea, doar Partidul, uneori, Lenin, Stalin. Mult Stalin. A murit Stalin, profesoarele au plâns. Mie, în aceeaşi lună mi-a murit bunicul, cam de aceeaşi vârstă, astfel că durerea ar fi trebuit să fie dublă, dar, copil fiind , nu am simţit nimic. Mergeam vara, în tabere de pionieri, seara cântam în jurul focului, fetele îmi plăceau ca şi copilului Creangă. Copil, copil, dar ceva mă atrăgea la ele. Aveau farmec taberele acelea, mai veneau copii greci, refugiaţi după războiul pierdut de comunişti, apoi coreeni, din ţara pustiită de un război cu napalm, ziceau ziarele. Eram într-o vară comandant de detaşament şi am fost prins în ora de somn obligatoriu, băgat din propria voinţă, într-o noptieră pentru a-mi distra colegii de cameră. Am fost destituit prin scoatere la raport şi citirea unei decizii ce semăna cu o condamnare pe viaţă. Nu mai vorbea nimeni cu mine, nici golăneii care erau mereu pedepsiţi pentru diverse abateri. Eu trădasem încrederea organizaţiei. Am păţit chestii asemănătoare la UTM ( ulterior, redevenit UTC). Iar nu am fost primit în prima serie, vorbeam la ore. Acest vorbit m-a costat peste treizeci de ani, un vot de blam cu avertisment, vorbeam în acelaşi timp cu tovarăşul Nicolae Ceauşescu, el la megafon, eu în câmp, prin Parcul Tineretului. La liceul Nicolae Bălcescu, actualmente Sf.Sava am avut profesori eminenţi, nemaitrăind îi pomenesc, la română, Mişu Bărbătescu, un maniac al fişelor literare, care m-a învăţat să scriu scurte recenzii, temător de a pomeni numele lui Blaga, Voiculescu, ş.a.la latină. Gh. Guţu, un aristocrat din vremea lui Cato Maior, am învăţat şi istoria Romei antice, deşi nu era în programa de latină, la el se spunea numai domnul elev, domnul profesor, îmi venea să spun,în glumă, tovarăşul Iulius Caesar . L-am admirat simţind la el altceva faţă de alţi dascăli. Scrisese un dicţionar masiv de latină, nu avea adversari în domeniu, nici la Universitate. La biologie era Dabija, un munte de om, glumeţ din fire, dar şi intreprinzător, se spunea că a convins pe un portar al şcolii care trăgea să moară, să-şi ofere trupul pentru a reface scheletul, ceea ce s-a şi realizat iatr noi îi spuneam scheletului, nea Vasile. Secretarul de partid al liceului a aflat şi scheletul a dispărut, nu se ştie unde. L-am regretat, era foarte util., în plus, am învăţat , atunci, să nu mă tem de moarte. La astronomie era un tip atât de antisemit, încât i-a spus vărului meu, care era cu un an mai mare, să plece în Palestina. Era supărat pe evrei. Vărul meu i-a urmat îndemnul după circa două decenii.La facultate am intrat cu mulţi .tineri slab pregătiţi, dar cu dosar „bun”. Nu mai era mediul de la Sava. M-am autopropus organizator de grupă, din lipsă de alt interes. In anul doi am răsturnat planurile comitetului de UTM pe Politehnică, care dorea o fiică de nădejde, propunând pe un amic de al meu, simpatizat de mulţi. A fost ales, dar eu am fost chemat la Comitet şi mi s-a pus în veder că la următoarea abatere voi zbura din Politehnică.
Am ieşit mulţumit că le-o făcusem. In anul trei am plecat la Moscova, dar după multe intervenţii. Doream foarte mult să ies undeva. Existau trei posibilităţi – RDG, URSS, China, nici vorbă de Occident. Dosarul meu a zăcut până când cineva a intervenit la ministrul de resort, care fusese cu tatăl meu în războiul civil din Spania, evident, comunist din conducere. Omul a păus o semnătură pe o hârtie şi astfel am ajuns la Moscova. Nimeni , nici eu nu înţeleg fericirea care m-a cuprins când am văzut Piaţa Roşie.În acea zi, mai bine zis, cu o noapte înainte , trupul îmbălsămat al lui Stalin fusese scos din Mauzoleu, despărţit de marele său îndrumător, Lenin şi îngropat în spatele clădirii din marmură roşie. Evtuşenko, poetul semidizident avea să scrie că Stalin nu a ieşit definitiv din Mauzoleu, el poate oricând să se întoarcă, era o alarmă pe care în van poetul o lansa în spaţiu, Brejnev, Ceauşescu, Honecker, Hussak, Ulbricht, Enver Hodja, Mao, Castro au continuat cu sârg să aplice lecţiile mustăciosului, fostului seminarist de la Tbilisi. În Piaţa Roşie , o mulţime de foşti participanţi la Marele Război de Apărare a Patriei comentau cu indignare hotărârea CC al PCUS, luată la propunerea lui Hruşciov, aflat atunci la apogeul carierei sale. L-am văzut o dată la un miting cu Walter Ulbricht, eram aproape, neamţul era scund, nu prea rian, iar Hruşciov plesnea de sănătate. Revenit la căminul studenţesc, le-am spus colegilor, uite, eram aproape, puteam să trag în el. Era chiar după asasinarea lui Kennedy, mă obseda ideea că un preşedinte poate fi asasinat, unde, în SUA. Colegii, un rus şi un evreu s-au îngălbenit şi au ieşit afară. Am înţeles, am bănuit, că în simpla noastră cameră de cămin era un aparat de ascultare. De atunci nimeni nu a mai vorbit cu mine, de parcă aveam de gând , în mod serios, să atentez la viaţa seretarului general al PCUS. In 1964, veselul Nichita a fost îndepărtat extrem de rapid şi pe nepregătite. Studenţii străini au fost chemaţi la rectorat, a venit un secretar de la raion şi ne-a expus situaţia. Toţi tăceam, numai studenţii din RDG, instruiţi , desigur, de ai lor, au vociferat, ca şi cum Hruşciov ar fi aparţinut de drept istoriei RDG. De fapt , aveau dreptate, cum într-o ţară – un gigant, îl iei pe primul om din stat şi-l dai afară, pe scări, cum s-ar spune..In rest a fost linişte. Am terminat studiile, nu înainte de a participa la mitingul de doliu de la ambasada RSR din Moscova, cu ocazia morţii lui Dej. Interimarul care a ţinut cuvântarea ( ambasadorul era la Bucureşti) a plâns, se pare sincer. Eu mă gândeam cum să fac să mă însor cu o rusoaică, era colega mea şi mă îndrăgostisem. Un individ care studia la Academia de Ştiinţe Politice din Moscova, fostă Jdanov, un activist de la UTM, ceva secretar în CC mi-a spus să nu dea dracul să mă însor cu o rusoaică pentru că e de rău. Ruşii ne sunt duşmani. Am rămas perplex. Colega mea era şi gravidă, e drept, de două luni, dar eu voiam să am un copil. Ajuns în ţară, m-am lămurit, toţi activiştii vorbeau acelaşi lucru, prietenia cu marea Uniune Sovietică s-a terminat, suntem prieteni cu China, Coreea de Nord, Vietnamul de Nord, dar nu cu marea vecină. Am început să scriu cereri de aprobare a căsătoriei cu o „străină”, , întâi lui Chivu Stoica, apoi lui Ceauşescu. Funcţionara de la registratură, desigur, cu grad în Secu, mi-a spus că scriu degeaba, la care am replicat – Mă voi duce la Neptun, la tovarăşul şi o să-i înmânez cererea. Doamne, fereşte, a spus ea, ca o soră, ca o mamă îţi spun să nu faci aşa ceva. Mă uitam la TV, mă uitam la mitinguri, unele la Arenele Romane, Ceauşescu vorbea ca un apucat, nu-l văzusem pe Dej de aproape, lui Ceauşescu îi plăceau adunările , aşa zisele băi de mulţime, cucoana nu merge încă alături de el, omul mi se părea un idiot. Nici în aceşti ani, ascultând ce spuneau Ştefan Andrei sau Mizil, la TV, nu pot să cred că NC era inteligent. Şefii mei de la intreprindere, deşi nici ei nu erau mult mai breji, tot vorbeau o limbă mai vie, Ceauşescu vorbea ca o maşină stricată. Poate că eram şi subiectiv, fiind supărat că nu mi se aproba cererea de căsătorie. Brusc, după un an şi ceva de aşteptare, toţi care au cerut, au primit aprobare oficială, cu semnătură, fiecare cu un Decret, de parcă noi eram persoane oficiale. Se pare că ambasadorul URSS a informat Moscova de numărul destul de mare, peste cincizeci , de cereri pentru căsătorii cu cetăţene sovietice şi nea Nicu a cedat. Dar de atunci am intrat eu în vizorul Securităţii, ca potenţial agent sovietic, fapt pe care aveam să-l aflu peste 43 de ani, în 2009.
Fine del primo tempo
Boris Marian
Amintirile – secundo tempo
Serviciul de inginer într-o intreprindere industrială era unul dintre cele mai ingrate. Cred că un agricultor are multe de făcut, un inginer nu avea nimic de făcut, cel puţin în primul an, de stagiatură. Facultatea este una, fabrica este alta. Muncitorii se uitau la noi, stagiarii ca la nişte paraziţi, ceea ce şi eram . Vorbeam între noi, fumam, citeam cărţi. Şeful de producţie m-a luat la ochi şi m-a acuzat că dorm noaptea, ceea ce iar era adevărat. Dar domeam cu capul sprijinit de perete şi cu faţa la uşa dispeceratului, când intra un muncitor, maistru, deschideam ochii şi răspundeam la orice chestiune. Acuzaţia şefului m-a supărat în aşa hal, că am dar cu pumnul în sticla ce acoperea masa dispeceruluui. Sticla s-a transformat într-o lucrare de artă, ceva, un păianjen cu picioare lungi pe toată suprafaţa sticlei. Şeful a tăcut, iar a doua zi am fost mutat la cercetare. Toată cercetarea era condusă de marea savantă, mamă iubitoare, numită ADI (academician, doctor, inginer) . NU aveam s-o văd decât într-un jeep, la Zalău. Dar ăi cunoşteam colaboratoarele , care îi erau şi prietene ( de nevoie). Femei pricepute în meserie, îi scriau toate articolele, mai erau şi nkişte flăcăi, unii foarte capabili, unul dintre ei a înnebunit brusc, după o vizită la Moscova. Probabil, ciripise ceva. La cercetare se făceau deplasări destul de frecvente în străinătate, în Occident, în Asia. Numai subsemnatul nu mergea nicăieri, deşi scriam articole pe care le semna directorul şi cu mine. Evident, directorul, un om „de casă” al „cucoanei”, aşa îi spuneam noi „tovarăşei”, habar nu avea ce scriu eu, dar mă pupa la oricer ocazie şi mai dădea ceva prime. L-am întrebat pe secretarul de partid, căruia îi făcusem o parte din lucrarea de diplomă de inginer, de ce nu merg şi eu „pe afară”. Mi-a spus, surprinzător de sincer, reproducând cuvintele directorului – „ Măi, zicea, tu nu ştii că evreii pot pleca oriunde, ce să-l trimit eu pe jidanul ăsta, mai bine pleacă ai noştri”. Asta era prin anii 70, nu exista Vadim , doar Barbu,antisemitismul era discret, dar eficient. Chestia m.-a supărat mult, m-am gândit să plec în Israel, dar , un văr al meu stătea de cinci ani pe schimburi, după ce depusese actele, pentru că lucrase la biroul de invenţii şi inovaţii. Alt văr a fost chemat la Secu, i s.a propus să colaboreze, în schimbul vizei, omul s-a internat la Spitalul nr. 9, apoi a primit rapid viză. IN 1977, după cutremur, viaţa în Bucureşti mi se părea nesigură, aveam şi familie, un băiat de unsprezece ani,hai în Israel, îi spun soţiei. Ea nu şi nu, că URSS nu are relaţii cu Israel, cum îşi mai vede ea părinţii. Iarăşi, relaţiile interstatale interveneau în destinul meu. La Zalău , se clădea o fabrică din banii BIRD ( Banca Internaţională de Investiţii), am plecat ca director tehnic. Intre timp un unchi al meu , fost ilegalist, plecase în Israel, dezamăgit de faptul că a fost marginalizat. Mai aveam un unchi , fost ministru în guvernul lui Ben Gurion, apoi Eşkol,aşa că dosarul meu atârna cam ca o balanţă, tata murise în 1960, fusese incinerat de Partid, că la Paertid, vechii ilegalişti nu se îngropau decât cu aprobare specială. Numirea mea ca director tehnic a fost pregătită cam opt luni, dosarul a fost dstudiat de zeci de ochi atenţi şi minţi limpezi. In fine, nefiind nici un inginer specialist în domeniu, iar judeţul Sălaj era cel mai înapoiat din patria noastră, alături de Tulcea, am primit decizia de numire. La Zalău am înţeles cum se conduce o ţară. Nu eu, ci Partidul. Primul secretar al judeţului primea zilnic telefon de la însuşi „TOVARĂŞUL”( se spunea în şoaptă, cum se feresc evreii habotnici să spună (IAHVE), care făcea teleconferinţă şi îi înjura la rând pe fiecare secretar din fiecare judeţ, în auzul tuturor. Pui de căţea, să vă ia dracul, dhracul , mai exact, acesta era repertoriul, tovarăşul era greu de mulţumit. Securiştii rânjeau. Unui director de la Centrală i-au spus să-şi ia pijamaua şi să se mute la Zalău ca să pună în funcţiune fabrica, la care alt securist a şuierat – Ar fi bun să stea în pijama. Am simţit o oarecare adiere rece pe spinare. A venit în vizită şi TOVARĂŞUL.Abia îşi trăgea cizmele, pe şantier era noroi, „Cucoana” a rămas cu dobermanii în maşină, m-am uitat de la vreo doi metri la Elena cea savantă. M-a privit cu ochi reci, de culoare cenuşie, obosiţi şi şi-a mutat privirea , fără nici o expresie. Ceauşescu a dat o mână „de lemn” cu conducerea fabricii, a zâmbit muncitorilor, toţi , tineri, o fată s-a grăbit s-i dea flori, nici o pupătură, omul s-a plimbat obosit prin uzină, arăta destul de bolnav. Apoi m-am uiitat la TV cum vorbea , exttrem de hotărât , energic în piaţa centrală a oraşului. Ori la uzină ori la meeting a fost o sosie a lui NC, semănau şi nu erau aceiaşi. Dar din cauza lui NC , am luat un vot de blam şi era să fiu exclus din partid. Revenit la Bucureşti, după o manevră reuşită a unui pitic de secretar economic ( pitic, la propriu), care voia musai un localnic pe post de director tehnic, poate şi din motive de „dosar”, am lucrat în cadrul Centralei Industriale. Directorul m-a rugat să scriu un articol omagial pentru TOVARĂŞA care împlinea nu se punea câţi ani. M-am distrat şi am folosit cel mai lemnos limbaj, articolul a fost tipărit urgent în presa centrală, cu semnătura directorului. La un miting pentru pace, cu NU VREM BOMBE NUCLEARE ( adică vrem alte bombe), eram în PARCUL TINERETULUI, citeam o revistă, megafonul reproducea un miting mai mare,din faţa CC al PCR, vine la mine un tip solid şi-mi smulge revista , vrea să mă legitimeze, eu mă opun, cheamă un miliţian răsărit din pământ, mi se ia buletinul, iar individul spune că voi dat afară din partid, din uzină, am vrut să întreb dacă nu şi din casă. Cineva mi-a spus că este secretarul doi de la sector. La fabrică s-a organizat o adunare fulger, după numai trei zile, unde s-a discutat „cazul”. Secretarul a cerut excluderea din partid , ceea ce nu mă durea prea mult, neavând funcţii, dar aveam o teamă - să nu fiu trimis în schimburi, aveam deja peste 40 de ani, nu mai mergea. Cineva, mai moderat a propus vot de blam cu averisment, eu m-am bucurat, s-a pus la vot, dar votul nu ieşea, s-a numărat de vreao trei ori. După şedinţă, o colegă mi-a spus că doar o treime au ridicat mâna, restul nici nu au votat. Nimeni nu înţelegea ce făcusem. Nici eu. Dar votul m-a costat o deplasare în Coreea de Nord, care mă interesa. Eu vorberam ruseşte, iar coreenii, fără a mai fi aliaţii URSS, ştiau rusa. Revoluţia sau livoluţia , cum bine i se spune, am privit-o la TV, însă m-a apucat o Zonă Zoster, poate din cauza stresului. Am mers cu maşina, soţia conducea, la Fundeni.Pe drum se auzeau împuşcături. La spital l-am întrebat pe un medic-şef, sunt terorişti în Spital? Sunt , a zis el. Este singura mărturie, n-am mai auzit ceva atât de autentic , după aceea. Era vorba de palestinieni, libanezi
Din 1990, uzina în care lucram a intrat într-o curbă descendentă, treptat fiind preluată de un individ care fusese înainte de 89, responsabil cu deşeurile. Am devenit unul dintre bogătaţii şi acţionarii de frunte, avea printre angajaţi şi un viitor sau fost prim-ministru.Preşedintele sindicatului era un fost ospătar . de la Athenee Palace, adică un fost informator sau gradat. S-a mers până la desfiinţarea uzinei. Cine a câştigat? Cineva. Acum s-au construit acolo vile. In anul 2009, tot ascultându-l pe Dinescu care sporovăia de toate despre dosare, îi„demascase” pe Amedeo Lăzărescu, Doinaş, alţi intelectuali de elită pe care eu îi stimam, m-am dus şa CNSAS sîmi cer dosarul de urmărire. Un prieten m-a întrebat, dar de urmăritor nu-l vrei. Simpatic. In 1968, fiind la armată, am fost chemat urgent la Contrainformaţii, unde mă aştepta un ofiţer de secu, acesta mi-a aranjat o învoire la Bucureşti, unde sosise unchiul meu din Israel, în calitate de ministru, pentru tratative. L-am vizitat la hotel. Unchiul mi-a propus să plec cu soţia şi copilul în Israel. Evident, mama dorea mult acest lucru, ar fi plecat cu mine. Evident, soţia s-a opus. Aceeaşi chestie cu raporturile dintre URSS şi Israel. Securistul m-a descusut ce am vorbit, i-am povestit de propunere şi, atunci, el mi-a propus că mă ajută el. M-am îngrozit. Luni de zile m-a pisat prin telefon să primesc propunerea. Am scăpat cu greu de el. Avea apartamente unde mă invita, nu a făcut presiuni, dar nici nu s-a bucurat. In schimb ce am găsit la CNSAS m-a umplut de uimire. Mi s-au adus cinci dosare de căte o sută de file fiecare, cu declaraţii şi rezoluţii. Tema era – a se urmări dacă nu subminează economia naţională pentru sovietici. Deci era vorba de Zalău. Acum mi-am explicat de ce mă vizita zilnic ofiţerul din uzină, la Zalău, mă întreba ce fac, ce face soţia, copilul, eram toţi trei sub urmărire, deşi băiatul meu avea doar 14 ani. Am găsit declaraţii despre ai mei, despre cumnata venită din Kiev, despre opiniile mele, ale soţiei cu privire la alimentaţie, la prieteni, nimic important, cinci sute de pagini de fleacuri, după care dosarul s-a închis, eu revenind la Bucureşti. Dar două întâmplări nu le voi uita. Prima – moartea translatorului de limba franceză, un băiat care nu putea să se sinucidă, nici nu era beţiv, al cărui trup a fost găsit într-o groapă de pe şantier, plină cu apă. Adică omul s-ar fi înecat, noapătea, pe întuneric. Cu totul neplauzibil. Nici o anchetă. Omul fusese ucis, nu se ştie de ce. Am fost şi eu chestionat, doar o declaraţie, nu ştiam nimic. A doua întâmplare - la unul dintre utilaje, un tânăr a fost strivit, în urma unei manevre greşite a colegului, ei curăţând utilajul. Când am sosit la faţa locului, utilajul fusese pus în funcţiune. Am întrebat cine a îndrăznit să pornească un utilaj , unde avusese loc un accident mortal. Pe pardosea se mai vedeau pete mari de sânge. Mi s-a răspuns, păi, tovarăşul director, adică directorul plin. Am oprit imediat lucrul ,a apărut procurorul, ştia că utilajul fusese repornit, dar spunea că fără aprobare, aşa ştia el. M-a chemat să dau multe declaraţii, am fost şi la proces , ca martor, maistrul a primit doi ani cu suspendare. Treaba s-a potolit, familia a primit o sumă de bani. O ultimă întâmplare la Zalău. Începuse să lipsească produse, în special carne şi ouă. Cozi mari, prin 1982, deci mult înainte de livoluţie. Trece secretarul cel mititel, care avea să mă gonească din Zalău. Coboară din maşină, vrea să spună ceva oamenilor de la coadă, unul se apropie de el şi îi strigă – Dumneata ai fost la noi, la uzină, ne-ai spus să muncim, să punem fabrica în funcţine, de ce nu este carne. Exact ca în anecdotă, muncitorul a dispărut, ca şi carnea. Încă o impresie, de după 1989. Pe cine văd printre deputaţii care se preumblă pe coridoarele Casei Poporului, actualmente Palatul Parlamentului? Pe un fost directoraş, fost membru PSM, fost mare chiulău la fabrică, fost angajat la firma şmecherului îmbogăţit peste noapte, etc. Era membru al PNL. Era patron la nu ştiu ce firmă. Apoi a intrat într-o anchetă, a dispărut, s-a dat la fund. Am cunoscut un liberal care mi-a inspirat respect – Dan Amedeo Lăzărescu, tocmai cel pe care Dinescu şi colericul de CT Popescu îl făceau fărâme în faţa telespectatorilor, pe postul REALITATEA . Dar omul era de un calm dumnezeiesc. L-am admirat din nou. Acuzat de a fi trunat cu sârg la Secu, fost deţinut politic, omul îmi inspira încă un respect irepresibil. Cea mai urâtă impresie din ultimii 20 de ani mi-au lăsat falşii mineri care se plimbau prin centrul Capitalei, cu bâte lungi şi lăcuite, rotunde la capete, pregătite , parcă de ani şi ani, oamenii erau nedormiţi sau beţi, aveau ochii roşii , gata să sară cu bâta pe oricine ar fi fluierat uşor, parcă erau turbaţi.Iar tovarăşul Iliescu i-a felicitat, acelaşi Iliescu care în 1963, la adunarea studenţilor români din străinătate, din aula Facultăţii de Drept mă propunea cxa membru în Comitetul Unional UTM, aşa era numit organismul de conducere al tinerilor ce studiau în URSS. Nu mă cunoştea, dar vorbea din notiţe, voios, simpatic, negricios. Cu alt prilej voi mai povesti, dragi cititori, care mai rezistaţi la aceste rememorări. Fără sânge şi tortură. Eu nu am fost printre torturaţi.
Boris Marian
Primo tempo
Nu ştiu alţii cum sunt, vorba bădiţei din Ţicău, marele Creangă, dar eu când mi-amintesc de vremurile socialismului în patria noastră, RPR şi apoi RSR, mă cuprinde o nostalgie, ca în anecdota ... era cum era, dar eram noi mai tineri. Prima schimbare de macaz am observat-o în ziua în care, la intersecţia străzii Dr.Felix ( n.n. evreu, medicul Capitalei, cu un secol în urmă) cu B-dul A.I.Cuza poliţaiul nu mai purta haină maro, ci albastră şi se numea miliţian. Afişele cu o mână mare de muncitor care strângea două buruieni, una fiind cu capul lui Iuliu Maniu, alta cu cel al lui Brătianu, rămăşiţe de la alegerile din 1946, dispăruseră. In clasa a doua de primară am fost făcuţi pionieri, cu mare alai, eu nu am intrat din prima. Eram vorbăreţ şi se considera nedemn ca un pionier să vorbească la ore. Am fost foarte fericit când am putut să ascult şi să cânt imnuri pioniereşti. Numele lui Dej nu se pomenea, doar Partidul, uneori, Lenin, Stalin. Mult Stalin. A murit Stalin, profesoarele au plâns. Mie, în aceeaşi lună mi-a murit bunicul, cam de aceeaşi vârstă, astfel că durerea ar fi trebuit să fie dublă, dar, copil fiind , nu am simţit nimic. Mergeam vara, în tabere de pionieri, seara cântam în jurul focului, fetele îmi plăceau ca şi copilului Creangă. Copil, copil, dar ceva mă atrăgea la ele. Aveau farmec taberele acelea, mai veneau copii greci, refugiaţi după războiul pierdut de comunişti, apoi coreeni, din ţara pustiită de un război cu napalm, ziceau ziarele. Eram într-o vară comandant de detaşament şi am fost prins în ora de somn obligatoriu, băgat din propria voinţă, într-o noptieră pentru a-mi distra colegii de cameră. Am fost destituit prin scoatere la raport şi citirea unei decizii ce semăna cu o condamnare pe viaţă. Nu mai vorbea nimeni cu mine, nici golăneii care erau mereu pedepsiţi pentru diverse abateri. Eu trădasem încrederea organizaţiei. Am păţit chestii asemănătoare la UTM ( ulterior, redevenit UTC). Iar nu am fost primit în prima serie, vorbeam la ore. Acest vorbit m-a costat peste treizeci de ani, un vot de blam cu avertisment, vorbeam în acelaşi timp cu tovarăşul Nicolae Ceauşescu, el la megafon, eu în câmp, prin Parcul Tineretului. La liceul Nicolae Bălcescu, actualmente Sf.Sava am avut profesori eminenţi, nemaitrăind îi pomenesc, la română, Mişu Bărbătescu, un maniac al fişelor literare, care m-a învăţat să scriu scurte recenzii, temător de a pomeni numele lui Blaga, Voiculescu, ş.a.la latină. Gh. Guţu, un aristocrat din vremea lui Cato Maior, am învăţat şi istoria Romei antice, deşi nu era în programa de latină, la el se spunea numai domnul elev, domnul profesor, îmi venea să spun,în glumă, tovarăşul Iulius Caesar . L-am admirat simţind la el altceva faţă de alţi dascăli. Scrisese un dicţionar masiv de latină, nu avea adversari în domeniu, nici la Universitate. La biologie era Dabija, un munte de om, glumeţ din fire, dar şi intreprinzător, se spunea că a convins pe un portar al şcolii care trăgea să moară, să-şi ofere trupul pentru a reface scheletul, ceea ce s-a şi realizat iatr noi îi spuneam scheletului, nea Vasile. Secretarul de partid al liceului a aflat şi scheletul a dispărut, nu se ştie unde. L-am regretat, era foarte util., în plus, am învăţat , atunci, să nu mă tem de moarte. La astronomie era un tip atât de antisemit, încât i-a spus vărului meu, care era cu un an mai mare, să plece în Palestina. Era supărat pe evrei. Vărul meu i-a urmat îndemnul după circa două decenii.La facultate am intrat cu mulţi .tineri slab pregătiţi, dar cu dosar „bun”. Nu mai era mediul de la Sava. M-am autopropus organizator de grupă, din lipsă de alt interes. In anul doi am răsturnat planurile comitetului de UTM pe Politehnică, care dorea o fiică de nădejde, propunând pe un amic de al meu, simpatizat de mulţi. A fost ales, dar eu am fost chemat la Comitet şi mi s-a pus în veder că la următoarea abatere voi zbura din Politehnică.
Am ieşit mulţumit că le-o făcusem. In anul trei am plecat la Moscova, dar după multe intervenţii. Doream foarte mult să ies undeva. Existau trei posibilităţi – RDG, URSS, China, nici vorbă de Occident. Dosarul meu a zăcut până când cineva a intervenit la ministrul de resort, care fusese cu tatăl meu în războiul civil din Spania, evident, comunist din conducere. Omul a păus o semnătură pe o hârtie şi astfel am ajuns la Moscova. Nimeni , nici eu nu înţeleg fericirea care m-a cuprins când am văzut Piaţa Roşie.În acea zi, mai bine zis, cu o noapte înainte , trupul îmbălsămat al lui Stalin fusese scos din Mauzoleu, despărţit de marele său îndrumător, Lenin şi îngropat în spatele clădirii din marmură roşie. Evtuşenko, poetul semidizident avea să scrie că Stalin nu a ieşit definitiv din Mauzoleu, el poate oricând să se întoarcă, era o alarmă pe care în van poetul o lansa în spaţiu, Brejnev, Ceauşescu, Honecker, Hussak, Ulbricht, Enver Hodja, Mao, Castro au continuat cu sârg să aplice lecţiile mustăciosului, fostului seminarist de la Tbilisi. În Piaţa Roşie , o mulţime de foşti participanţi la Marele Război de Apărare a Patriei comentau cu indignare hotărârea CC al PCUS, luată la propunerea lui Hruşciov, aflat atunci la apogeul carierei sale. L-am văzut o dată la un miting cu Walter Ulbricht, eram aproape, neamţul era scund, nu prea rian, iar Hruşciov plesnea de sănătate. Revenit la căminul studenţesc, le-am spus colegilor, uite, eram aproape, puteam să trag în el. Era chiar după asasinarea lui Kennedy, mă obseda ideea că un preşedinte poate fi asasinat, unde, în SUA. Colegii, un rus şi un evreu s-au îngălbenit şi au ieşit afară. Am înţeles, am bănuit, că în simpla noastră cameră de cămin era un aparat de ascultare. De atunci nimeni nu a mai vorbit cu mine, de parcă aveam de gând , în mod serios, să atentez la viaţa seretarului general al PCUS. In 1964, veselul Nichita a fost îndepărtat extrem de rapid şi pe nepregătite. Studenţii străini au fost chemaţi la rectorat, a venit un secretar de la raion şi ne-a expus situaţia. Toţi tăceam, numai studenţii din RDG, instruiţi , desigur, de ai lor, au vociferat, ca şi cum Hruşciov ar fi aparţinut de drept istoriei RDG. De fapt , aveau dreptate, cum într-o ţară – un gigant, îl iei pe primul om din stat şi-l dai afară, pe scări, cum s-ar spune..In rest a fost linişte. Am terminat studiile, nu înainte de a participa la mitingul de doliu de la ambasada RSR din Moscova, cu ocazia morţii lui Dej. Interimarul care a ţinut cuvântarea ( ambasadorul era la Bucureşti) a plâns, se pare sincer. Eu mă gândeam cum să fac să mă însor cu o rusoaică, era colega mea şi mă îndrăgostisem. Un individ care studia la Academia de Ştiinţe Politice din Moscova, fostă Jdanov, un activist de la UTM, ceva secretar în CC mi-a spus să nu dea dracul să mă însor cu o rusoaică pentru că e de rău. Ruşii ne sunt duşmani. Am rămas perplex. Colega mea era şi gravidă, e drept, de două luni, dar eu voiam să am un copil. Ajuns în ţară, m-am lămurit, toţi activiştii vorbeau acelaşi lucru, prietenia cu marea Uniune Sovietică s-a terminat, suntem prieteni cu China, Coreea de Nord, Vietnamul de Nord, dar nu cu marea vecină. Am început să scriu cereri de aprobare a căsătoriei cu o „străină”, , întâi lui Chivu Stoica, apoi lui Ceauşescu. Funcţionara de la registratură, desigur, cu grad în Secu, mi-a spus că scriu degeaba, la care am replicat – Mă voi duce la Neptun, la tovarăşul şi o să-i înmânez cererea. Doamne, fereşte, a spus ea, ca o soră, ca o mamă îţi spun să nu faci aşa ceva. Mă uitam la TV, mă uitam la mitinguri, unele la Arenele Romane, Ceauşescu vorbea ca un apucat, nu-l văzusem pe Dej de aproape, lui Ceauşescu îi plăceau adunările , aşa zisele băi de mulţime, cucoana nu merge încă alături de el, omul mi se părea un idiot. Nici în aceşti ani, ascultând ce spuneau Ştefan Andrei sau Mizil, la TV, nu pot să cred că NC era inteligent. Şefii mei de la intreprindere, deşi nici ei nu erau mult mai breji, tot vorbeau o limbă mai vie, Ceauşescu vorbea ca o maşină stricată. Poate că eram şi subiectiv, fiind supărat că nu mi se aproba cererea de căsătorie. Brusc, după un an şi ceva de aşteptare, toţi care au cerut, au primit aprobare oficială, cu semnătură, fiecare cu un Decret, de parcă noi eram persoane oficiale. Se pare că ambasadorul URSS a informat Moscova de numărul destul de mare, peste cincizeci , de cereri pentru căsătorii cu cetăţene sovietice şi nea Nicu a cedat. Dar de atunci am intrat eu în vizorul Securităţii, ca potenţial agent sovietic, fapt pe care aveam să-l aflu peste 43 de ani, în 2009.
Fine del primo tempo
Boris Marian
Amintirile – secundo tempo
Serviciul de inginer într-o intreprindere industrială era unul dintre cele mai ingrate. Cred că un agricultor are multe de făcut, un inginer nu avea nimic de făcut, cel puţin în primul an, de stagiatură. Facultatea este una, fabrica este alta. Muncitorii se uitau la noi, stagiarii ca la nişte paraziţi, ceea ce şi eram . Vorbeam între noi, fumam, citeam cărţi. Şeful de producţie m-a luat la ochi şi m-a acuzat că dorm noaptea, ceea ce iar era adevărat. Dar domeam cu capul sprijinit de perete şi cu faţa la uşa dispeceratului, când intra un muncitor, maistru, deschideam ochii şi răspundeam la orice chestiune. Acuzaţia şefului m-a supărat în aşa hal, că am dar cu pumnul în sticla ce acoperea masa dispeceruluui. Sticla s-a transformat într-o lucrare de artă, ceva, un păianjen cu picioare lungi pe toată suprafaţa sticlei. Şeful a tăcut, iar a doua zi am fost mutat la cercetare. Toată cercetarea era condusă de marea savantă, mamă iubitoare, numită ADI (academician, doctor, inginer) . NU aveam s-o văd decât într-un jeep, la Zalău. Dar ăi cunoşteam colaboratoarele , care îi erau şi prietene ( de nevoie). Femei pricepute în meserie, îi scriau toate articolele, mai erau şi nkişte flăcăi, unii foarte capabili, unul dintre ei a înnebunit brusc, după o vizită la Moscova. Probabil, ciripise ceva. La cercetare se făceau deplasări destul de frecvente în străinătate, în Occident, în Asia. Numai subsemnatul nu mergea nicăieri, deşi scriam articole pe care le semna directorul şi cu mine. Evident, directorul, un om „de casă” al „cucoanei”, aşa îi spuneam noi „tovarăşei”, habar nu avea ce scriu eu, dar mă pupa la oricer ocazie şi mai dădea ceva prime. L-am întrebat pe secretarul de partid, căruia îi făcusem o parte din lucrarea de diplomă de inginer, de ce nu merg şi eu „pe afară”. Mi-a spus, surprinzător de sincer, reproducând cuvintele directorului – „ Măi, zicea, tu nu ştii că evreii pot pleca oriunde, ce să-l trimit eu pe jidanul ăsta, mai bine pleacă ai noştri”. Asta era prin anii 70, nu exista Vadim , doar Barbu,antisemitismul era discret, dar eficient. Chestia m.-a supărat mult, m-am gândit să plec în Israel, dar , un văr al meu stătea de cinci ani pe schimburi, după ce depusese actele, pentru că lucrase la biroul de invenţii şi inovaţii. Alt văr a fost chemat la Secu, i s.a propus să colaboreze, în schimbul vizei, omul s-a internat la Spitalul nr. 9, apoi a primit rapid viză. IN 1977, după cutremur, viaţa în Bucureşti mi se părea nesigură, aveam şi familie, un băiat de unsprezece ani,hai în Israel, îi spun soţiei. Ea nu şi nu, că URSS nu are relaţii cu Israel, cum îşi mai vede ea părinţii. Iarăşi, relaţiile interstatale interveneau în destinul meu. La Zalău , se clădea o fabrică din banii BIRD ( Banca Internaţională de Investiţii), am plecat ca director tehnic. Intre timp un unchi al meu , fost ilegalist, plecase în Israel, dezamăgit de faptul că a fost marginalizat. Mai aveam un unchi , fost ministru în guvernul lui Ben Gurion, apoi Eşkol,aşa că dosarul meu atârna cam ca o balanţă, tata murise în 1960, fusese incinerat de Partid, că la Paertid, vechii ilegalişti nu se îngropau decât cu aprobare specială. Numirea mea ca director tehnic a fost pregătită cam opt luni, dosarul a fost dstudiat de zeci de ochi atenţi şi minţi limpezi. In fine, nefiind nici un inginer specialist în domeniu, iar judeţul Sălaj era cel mai înapoiat din patria noastră, alături de Tulcea, am primit decizia de numire. La Zalău am înţeles cum se conduce o ţară. Nu eu, ci Partidul. Primul secretar al judeţului primea zilnic telefon de la însuşi „TOVARĂŞUL”( se spunea în şoaptă, cum se feresc evreii habotnici să spună (IAHVE), care făcea teleconferinţă şi îi înjura la rând pe fiecare secretar din fiecare judeţ, în auzul tuturor. Pui de căţea, să vă ia dracul, dhracul , mai exact, acesta era repertoriul, tovarăşul era greu de mulţumit. Securiştii rânjeau. Unui director de la Centrală i-au spus să-şi ia pijamaua şi să se mute la Zalău ca să pună în funcţiune fabrica, la care alt securist a şuierat – Ar fi bun să stea în pijama. Am simţit o oarecare adiere rece pe spinare. A venit în vizită şi TOVARĂŞUL.Abia îşi trăgea cizmele, pe şantier era noroi, „Cucoana” a rămas cu dobermanii în maşină, m-am uitat de la vreo doi metri la Elena cea savantă. M-a privit cu ochi reci, de culoare cenuşie, obosiţi şi şi-a mutat privirea , fără nici o expresie. Ceauşescu a dat o mână „de lemn” cu conducerea fabricii, a zâmbit muncitorilor, toţi , tineri, o fată s-a grăbit s-i dea flori, nici o pupătură, omul s-a plimbat obosit prin uzină, arăta destul de bolnav. Apoi m-am uiitat la TV cum vorbea , exttrem de hotărât , energic în piaţa centrală a oraşului. Ori la uzină ori la meeting a fost o sosie a lui NC, semănau şi nu erau aceiaşi. Dar din cauza lui NC , am luat un vot de blam şi era să fiu exclus din partid. Revenit la Bucureşti, după o manevră reuşită a unui pitic de secretar economic ( pitic, la propriu), care voia musai un localnic pe post de director tehnic, poate şi din motive de „dosar”, am lucrat în cadrul Centralei Industriale. Directorul m-a rugat să scriu un articol omagial pentru TOVARĂŞA care împlinea nu se punea câţi ani. M-am distrat şi am folosit cel mai lemnos limbaj, articolul a fost tipărit urgent în presa centrală, cu semnătura directorului. La un miting pentru pace, cu NU VREM BOMBE NUCLEARE ( adică vrem alte bombe), eram în PARCUL TINERETULUI, citeam o revistă, megafonul reproducea un miting mai mare,din faţa CC al PCR, vine la mine un tip solid şi-mi smulge revista , vrea să mă legitimeze, eu mă opun, cheamă un miliţian răsărit din pământ, mi se ia buletinul, iar individul spune că voi dat afară din partid, din uzină, am vrut să întreb dacă nu şi din casă. Cineva mi-a spus că este secretarul doi de la sector. La fabrică s-a organizat o adunare fulger, după numai trei zile, unde s-a discutat „cazul”. Secretarul a cerut excluderea din partid , ceea ce nu mă durea prea mult, neavând funcţii, dar aveam o teamă - să nu fiu trimis în schimburi, aveam deja peste 40 de ani, nu mai mergea. Cineva, mai moderat a propus vot de blam cu averisment, eu m-am bucurat, s-a pus la vot, dar votul nu ieşea, s-a numărat de vreao trei ori. După şedinţă, o colegă mi-a spus că doar o treime au ridicat mâna, restul nici nu au votat. Nimeni nu înţelegea ce făcusem. Nici eu. Dar votul m-a costat o deplasare în Coreea de Nord, care mă interesa. Eu vorberam ruseşte, iar coreenii, fără a mai fi aliaţii URSS, ştiau rusa. Revoluţia sau livoluţia , cum bine i se spune, am privit-o la TV, însă m-a apucat o Zonă Zoster, poate din cauza stresului. Am mers cu maşina, soţia conducea, la Fundeni.Pe drum se auzeau împuşcături. La spital l-am întrebat pe un medic-şef, sunt terorişti în Spital? Sunt , a zis el. Este singura mărturie, n-am mai auzit ceva atât de autentic , după aceea. Era vorba de palestinieni, libanezi
Din 1990, uzina în care lucram a intrat într-o curbă descendentă, treptat fiind preluată de un individ care fusese înainte de 89, responsabil cu deşeurile. Am devenit unul dintre bogătaţii şi acţionarii de frunte, avea printre angajaţi şi un viitor sau fost prim-ministru.Preşedintele sindicatului era un fost ospătar . de la Athenee Palace, adică un fost informator sau gradat. S-a mers până la desfiinţarea uzinei. Cine a câştigat? Cineva. Acum s-au construit acolo vile. In anul 2009, tot ascultându-l pe Dinescu care sporovăia de toate despre dosare, îi„demascase” pe Amedeo Lăzărescu, Doinaş, alţi intelectuali de elită pe care eu îi stimam, m-am dus şa CNSAS sîmi cer dosarul de urmărire. Un prieten m-a întrebat, dar de urmăritor nu-l vrei. Simpatic. In 1968, fiind la armată, am fost chemat urgent la Contrainformaţii, unde mă aştepta un ofiţer de secu, acesta mi-a aranjat o învoire la Bucureşti, unde sosise unchiul meu din Israel, în calitate de ministru, pentru tratative. L-am vizitat la hotel. Unchiul mi-a propus să plec cu soţia şi copilul în Israel. Evident, mama dorea mult acest lucru, ar fi plecat cu mine. Evident, soţia s-a opus. Aceeaşi chestie cu raporturile dintre URSS şi Israel. Securistul m-a descusut ce am vorbit, i-am povestit de propunere şi, atunci, el mi-a propus că mă ajută el. M-am îngrozit. Luni de zile m-a pisat prin telefon să primesc propunerea. Am scăpat cu greu de el. Avea apartamente unde mă invita, nu a făcut presiuni, dar nici nu s-a bucurat. In schimb ce am găsit la CNSAS m-a umplut de uimire. Mi s-au adus cinci dosare de căte o sută de file fiecare, cu declaraţii şi rezoluţii. Tema era – a se urmări dacă nu subminează economia naţională pentru sovietici. Deci era vorba de Zalău. Acum mi-am explicat de ce mă vizita zilnic ofiţerul din uzină, la Zalău, mă întreba ce fac, ce face soţia, copilul, eram toţi trei sub urmărire, deşi băiatul meu avea doar 14 ani. Am găsit declaraţii despre ai mei, despre cumnata venită din Kiev, despre opiniile mele, ale soţiei cu privire la alimentaţie, la prieteni, nimic important, cinci sute de pagini de fleacuri, după care dosarul s-a închis, eu revenind la Bucureşti. Dar două întâmplări nu le voi uita. Prima – moartea translatorului de limba franceză, un băiat care nu putea să se sinucidă, nici nu era beţiv, al cărui trup a fost găsit într-o groapă de pe şantier, plină cu apă. Adică omul s-ar fi înecat, noapătea, pe întuneric. Cu totul neplauzibil. Nici o anchetă. Omul fusese ucis, nu se ştie de ce. Am fost şi eu chestionat, doar o declaraţie, nu ştiam nimic. A doua întâmplare - la unul dintre utilaje, un tânăr a fost strivit, în urma unei manevre greşite a colegului, ei curăţând utilajul. Când am sosit la faţa locului, utilajul fusese pus în funcţiune. Am întrebat cine a îndrăznit să pornească un utilaj , unde avusese loc un accident mortal. Pe pardosea se mai vedeau pete mari de sânge. Mi s-a răspuns, păi, tovarăşul director, adică directorul plin. Am oprit imediat lucrul ,a apărut procurorul, ştia că utilajul fusese repornit, dar spunea că fără aprobare, aşa ştia el. M-a chemat să dau multe declaraţii, am fost şi la proces , ca martor, maistrul a primit doi ani cu suspendare. Treaba s-a potolit, familia a primit o sumă de bani. O ultimă întâmplare la Zalău. Începuse să lipsească produse, în special carne şi ouă. Cozi mari, prin 1982, deci mult înainte de livoluţie. Trece secretarul cel mititel, care avea să mă gonească din Zalău. Coboară din maşină, vrea să spună ceva oamenilor de la coadă, unul se apropie de el şi îi strigă – Dumneata ai fost la noi, la uzină, ne-ai spus să muncim, să punem fabrica în funcţine, de ce nu este carne. Exact ca în anecdotă, muncitorul a dispărut, ca şi carnea. Încă o impresie, de după 1989. Pe cine văd printre deputaţii care se preumblă pe coridoarele Casei Poporului, actualmente Palatul Parlamentului? Pe un fost directoraş, fost membru PSM, fost mare chiulău la fabrică, fost angajat la firma şmecherului îmbogăţit peste noapte, etc. Era membru al PNL. Era patron la nu ştiu ce firmă. Apoi a intrat într-o anchetă, a dispărut, s-a dat la fund. Am cunoscut un liberal care mi-a inspirat respect – Dan Amedeo Lăzărescu, tocmai cel pe care Dinescu şi colericul de CT Popescu îl făceau fărâme în faţa telespectatorilor, pe postul REALITATEA . Dar omul era de un calm dumnezeiesc. L-am admirat din nou. Acuzat de a fi trunat cu sârg la Secu, fost deţinut politic, omul îmi inspira încă un respect irepresibil. Cea mai urâtă impresie din ultimii 20 de ani mi-au lăsat falşii mineri care se plimbau prin centrul Capitalei, cu bâte lungi şi lăcuite, rotunde la capete, pregătite , parcă de ani şi ani, oamenii erau nedormiţi sau beţi, aveau ochii roşii , gata să sară cu bâta pe oricine ar fi fluierat uşor, parcă erau turbaţi.Iar tovarăşul Iliescu i-a felicitat, acelaşi Iliescu care în 1963, la adunarea studenţilor români din străinătate, din aula Facultăţii de Drept mă propunea cxa membru în Comitetul Unional UTM, aşa era numit organismul de conducere al tinerilor ce studiau în URSS. Nu mă cunoştea, dar vorbea din notiţe, voios, simpatic, negricios. Cu alt prilej voi mai povesti, dragi cititori, care mai rezistaţi la aceste rememorări. Fără sânge şi tortură. Eu nu am fost printre torturaţi.
Boris Marian
O stafie umblă prin Europa
19 noiembrie 2009
Metafora din Manifestul Partidului Comunist , conceput de Marx şi Engels, a intrat de voie, de nevoie în istorie. Nu numai atât, stafia s-a transformat în Internaţionala I, II, III şi IV, ultima find înfiinţată de exilatul Lev Troţki, în încercarea de a slăbi influenţa stalinismului în lume. Anii au trecut, stafiile s-au înmulţit. Le putem numi – fascismul, în formă perfecţionată, nazismul, care au revenit cu neo , în faţă, ca la bolile maligne, antisemitismul, rasismul, xenofobia, de toate nuanţele, dar, unii mă vor contrazice, stafia anticomunismului. Opinia mea este strict personală, nu reprezint nici un grup de interese, cum se obişnuieşte prin presă, nici opinia unor nostalgici. Eu nu am avut funcţii în PCR, am fost membru simplu şi un an, membru în BOB, dacă mai ştie cineva ce este, biroul organizaţiei de bază. In copilărie l-am admirat pe marele, în ghilimele, Stalin, am învăţat istoria României după Roller, tatăl meu a fost combatant în Brigăzile Internaţionale din Spania. Cam atât. Soljeniţân a fost printre primii care mi-a deschis capul, dar nu eram bine lămurit, deşi scrisul lui Soljeniţân este necriticabil şi convingător. Am mai citit din. Varlam Şalamov, Nadejda Mandelştam, ş .a. Îl iubesc pe Mandelştam, mi s-a părut un om de un talent şi curaj , ieşite din comun. Căderea lui Ceauşescu m-a bucurat ca pe mulţi cetăţeni ai României. Aveam o oarecare experienţă cu lecţiile de învăţământ politic, unde lumea venea de frică, nimeni nu era prea încântat, în afară de carierişti, cu diverşi activişti am avut ciocniri, având o fire mai deschisă şi greu de subordonat. Am avut un vot de blam cu avertisment, nu ştiam că am şi un dosar la Secu, l-am citit după 20 de ani. Nu am luptat contra regimului, cum nu a luptat 99% din populaţie, deşi aproape toţi spuneau că treburile merg prost..Soluţia? Aşa zisa revoluţie. Nu a fost o revoluţie, a fost o involuţie , de la un socialism totalitar la un haos creat intenţionat, pentru a masca afaceri de miliarde , rechinii din aparatul de partid şi din Secu au luat cât au putut căra, precum hoţomanii din „O mie şi una de nopţi”. Ce avem acum? O pojghiţă de mari bogătaşi, o clasă mijlocie foarte firavă, o mare masă de săraci, iar la subsol, oameni fără case, bolnavi, alcoolici, toxicomani, vagabonzi, cerşetori ( unii, bogaţi). Nu pun accentul pe originea etnică, nu sunt şi nu voi fi rasist.
Ce mai avem? Un preşedinte suspendat o dată de un Parlament de corupţi, de ignoranţi şi ceva oameni mai cu scaun la cap, partide de toate culorile , născute din fostul PCR, o Justiţie greoaie şi mituită într-un procent necunoscut, o Poliţie mituită, speriată şi dezorientată, iar toate ziarele, anunţă sfârşitul, dar nu se ştie cum şi ce. În Europa partidele comuniste s-au regrupat, unele au dispărut, altele s-au reformat, sprijinul de la Moscova a fost sistat. Serviciile secrete nu mai folosesc aceste foste partide în interese moscovite. In schimb, neonaziştii se înmulţesc precum insectele, apar ba la Paris, ba la Praga, Moscova, Kiev, Lvov, .unde nici nu te aştepţi, în România neolegionarismul avansează prudent, nu se vorbeşte de evrei, doar aşa , în treacăt, iar peremeul(sic!) mai trage câte o salvă în revista sau cotidianul său, care şi-a scăzut tirajul destul de mult. Cultul lui Antonescu, Zelea Codreanu, Sima, Moţa , Marin, apoi cosmetizarea lui Nae Ionescu, Nichifor Crainic, a trecutului lui Cioran, Eliade, descoperirea „fascismului” evreului Mihail Sebastian sunt fenomene aparent trecătoare, efectul lor fiind, totuşi de lungă durată. Ortodoxismul devine tot mai puţin tolerant faţă de alte credinţe, în ochii unor aşa zişi iubitori de Dumnezeu, naţional-ortodoxismul fiind, cum se ştie, axa ideologică a legionarismului. Evreii din România nu au ce să se teamă, sunt puţini , iar un pogrom împotriva lor pare imposibil, dar profanarea cimitirelor evreieşti ( şi creştine, este adevărat) este un fenomen periodic, anual, chiar, poliţia găsind vinovaţi aceiaşi bieţi liceeni, care nu ştiu nici despre ce ar fi vorba. A existat o ordonanţă, devenită apoi lege, prin votul Parlamentului, care ar trebui să amendeze sever, inclusiv să pedepsească cu închisoarea, manifestări xenofobe, antisemite, extremiste, negaţioniste. Nu a existat un singur caz de aplicare a acestei legi. Unul singur. Legea nu este operantă. Avem probleme... mai grave, ţara trece prin criză, iar una din cauzele crizei este, ca de obicei, complotul mondial evreiesc(sic!). Raportul Comisiei Tismăneanu a fost necesar, dar utilitatea lui nu s-a simţit la nivelul societăţii, ba chiar fostul dizident anticomunist Paul Goma, nominalizat în Raportul Comisiei Wiesel, de condamnare a Holocaustului din România, a contraatacat şi a dat în judecată Administraţia Prezidenţială şi alţi 23 de pârâţi ( publicaţii, jurnalişti, oameni de cultură) pentru faptul că el, singurul dizident anticomunist din România este considerat antisemit. Paul Goma a pierdut procesul, dar reacţia este extrem de simptomatică – a fi anticomunist şi antisemit devin calităţi compatibile. Datorită listei lui Vadim, un fals ca multe altele, numeroase nume de evrei şi neevrei sunt citate în presa peremistă ca nume de torţionari, trădători de neam , aducători de comunism şi de prăpăd- Burăh Tescovici ( nume inventat pentru românul Teohari Georgescu), Iosif Chişinevschi (Roitman), Ana Pauker(Rabinsohn) , Nikolski (Gruenberg), Răutu (Oighenştain), ş.a.In delirul său, tribunul vadim i-a numit pe Iliescu ţigan, pe Emil Constantinescu şi Zoe Petre , evrei, Adrian Severin, tot evreu, etc. Xenofobia se potriveşte bine cu anticomunismul pentru că ,după concepţia unor etnocentrişti , românul nu are nimic comun cu comunismul, el este , din naştere creştin-ortodox, astfel că numai minoritarii aduc năpasta pe capul bietului băştinaş. Adevărul este că Moscova a dus o politică „internaţionalistă” în mod fariseic, numind la conducerea PC din România, în interbelic, minoritari etnici. In concluzie – stafia xenofobiei bântuie în Europa, nu numai împotriva evreilor, dar şi islamiştilor, chiar dacă unii nu sunt nici terorişti, nici extremişti, ea este camuflată uneori, de agitarea unui fals SOS, fraţilor , vine comunismul peste noi. Regimurile comuniste din Europa s-au prăbuşit definitiv, dar, prin polarizarea excesivă a bogăţiei şi, simetric, a sărăciei, se creează condiţii favorabile unei explozii sociale care se poate finaliza fie cu o dictatură comunistă, fie fascistă. De aceea, indiferent de ce spun diverse partide, sărăcia, lipsa de asistenţă socială sunt boli extrem de grave care pot şi trebuie să fie eradicate. Cum? Asta ar trebui să spună chiar îmbogăţiţii peste noapte sau în zece ani, cât alţii într-o sută. Amin.
Boris Marian
Mareşalul Antonescu
Cine a fost mareşalul Antonescu?
Astăzi, în ţările care au cunoscut dictaturi lucrurile par a se limpezi, despre Hitler sau despre dictatura comunistă în Germania, despre Stalin şi despre Gulag , în Rusia, puţini autori se încumetă să scrie cu elogii nemăsurate, deşi neo-nazişti, neo- comunişti există. O eroare voită de unii, din diverse motive, deci nu o eroare, o dezinformare, face ca Holocaustul şi Gulagul să fie puse într-o falsă ecuaţie, între ele punându-se semnul egalităţii. Dar poţi să spui despre două crime făptuite în locuri şi sub motivaţii diferite să spui că sunt identice? O tragedie istorică nu se echivalează , nici matematic ( ca număr de victime), nici logic( sub aspect umanist) cu o tragedie , la fel de profundă. Sunt două fenumene fără legătură directă între ele. Ceva este, totuşi , comun – sistemele care le-au generat erau totalitare , de unde şi bucuria celor care au văzut democraţia reinstalându-se în Germania, România, Rusia ( acolo, nu se ştie cum vor evolua lucrurile), în alte ţări. In România, după executarea sumară a lui Ceauşescu, care nici politic, dar în special juridic nu se justifică, deşi dictatorul trebuia de mult timp îndepărtat, cultul mareşalului Antonescu a revenit în forţă, ca să nu mai vorbim de cultul aproape mistic al prea puţin cunoscutului, sub adevărata faţă, al Căpitanului CZ Codreanu. Timp de un an, pe site-ul unui post, 9AM, s-au perindat diverşi comentatori, în mare parte neavizaţi, care au exprimat cele mai diverse opinii despre „mareşalul patriot adevărat”. Dacă se amintea de deportarea şi uciderea evreilor, cineva cita imediat cartea , devenită o referinţă „istorică”, a lui Goma, anume „Săptămâna roşie”, unde autorul afirmă că evreii din Basarabia au batjocorit , ucis, persecutat pe militarii şi civilii, de etnie română, în momentul ocupării acestei provincii, indiscutabil, româneşti, pe acea vreme, de către trupele sovietice, în 1940. Rezultă astfel că Holocaustul , care este şi azi negat cu vehemenţă de unii şi de alţii, care a avut loc în România, sub autoritatea mareşalului, are o motivaţie clară – „răsplata” pentru trădătorii de ţară. Nu avem date despre amploarea unor acţiuni antiromâneşti produse de unii evrei , în Basarabia şi Bucovina de Nord. Dar , indiferent de reacţia, explicabilă, de bucurie, a evreilor care au suferit rigorile legislaţiei rasiste, încă din 1938, nimic nu poate justifica moartea a zeci de mii de copii, bătrâni, femei, bărbaţi care nu au dus nici un fel de luptă, nu au umilit nici un singur militar sau civil român. În plină şedinţă a Consiliului de Miniştri ( v.volumul cu stenograme ale CM, din anii 1941-1944, apărut la Ed. Hasefer, sub coordonarea Centrului de Istorie, autor- dr. Lya Benjamin),Ion Antonescu a declarat – „ Evreul este Satana ... Noi nu luptăm cu slavii, ci cu iudeo-bolşevicii”. Rezultă limpede caracterul deschis antisemit al acţiunilor mareşalului, ceea ce îl apropie foarte mult de concepţia aliatului mai mare, Germania nazistă şi a Fuehrerului, Evreul trebuie nimicit pentru că este bolşevic. Hitler mai spunea că evreul este plutocrat, adică aducător de capitalism, dar fostul caporal nu a mai repetat această formulă, pentru că sistemul nazist se baza pe sprijinul magnaţilor, deci al capitaliştilor germani.
Să vedem cine a fost „cel mai mare patriot al României”, mareşalul Ion Antonescu, fără prejudecăţi, judecând doar ceea ce este atestat. Desigur, procesul din 1946 a fost controlat de sovietici şi de PCR, dar
mareşalul trebuia , oricum , judecat, drept criminal de război, fiind implicat în războiul contra URSS, ca şi conducătorii Reichului nazist, în care milioane de civili au fost ucişi, contrar normelor internaţionale.
S-a născut la 2 iunie 1882, la Piteşti, într-o familie de militari , a făcut studii militare, a urcat pe toate treptele ierarhiei militare, iar după izbucnirea războiului cu URSS, şi-a acordat, în calitate de Conducător al României, titlul de mareşal, gest tipic pentru dictatori ( v. Stalin). S-a dovedit, în timpul răscoalei din 1907, al Războiului de Intregire a Neamului, în anii interbelici, un militar destoinic, valoros şef de stat major, a fost ataşat militar şi a urmat cursuri militare în Franţa, apoi , în Anglia. Era de aştepta , după o asemenea carieră să fie un apropiat al puterilor occidentale, dar adversitatea faţă de regele Carol II, simpatia pentru mişcarea legionară l-au dus repede spre o altă viziune . Este adevărat că, în 1940, România se afla într-un cleşte, riscând pierderea independenţei de stat- Germania nazistă era aliată cu URSS şi amândouă puterile se uitau cu jind la România, fiecare având un obiectiv. Hitler, mai practic, dorea petrolul şi grâul românesc, Stalin dorea o Românie comunizată, începând cu Basarabia, care în 1918 fusese readusă în graniţele României. Carol II nu se bucura de simpatie la Berlin, deşi încercase o apropiere, iar Mişcarea Legionară îi dorea capul pentru uciderea Căpitanului Codreanu. Antonescu devenise omul ... necesar. Avea autoritate în armată, care era frustrată de pierderea unor teritorii importante, în 1940, era acceptat de Legiune, pentru atitudinea sa binevoitoare ( Antonescu a fost şi ministru de Război, în guvernul profascis al lui Goga-Cuza) , se vădea un potenţial aliat al Germaniei, spera să recucerească sau să recapete teritoriile pierdute în 1940. A fi aliatul lui Hitler nu era o chestiune doar de strategie, era şi de moralitate politică. Hitler se dovedise un mincinos notoriu, el care a promis că va păstra pacea, că nu va ocupa nici un teritoriu, a trecut peste toate promisiunile, a ocupat Austria, apoi Cehia, a satelizat Slovacia, apoi a atacat Polonia, sub un pretext mincinos, că nişte grăniceri polonezi ar fi atacat grăniceri germani, ceea ce s-a dovedit o farsă. Mai mult-- ideologia Reichului era totalmente şovină şi rasistă, cartea lui Hitler, „Mein Kampf”, apoi propaganda lui Rosenberg, Goebbels era axată pe superioritatea rasei ariene. Românii nu erau arieni. Nici italienii, poate de aceea participarea Italiei, ca şi a Spaniei, a fost minoră, la care se adaugă şi slaba participare a Ungariei, care, deşi primise Nordul Ardealului nu se grăbea să năvălească în URSS cu tot potenţialul militar. Finlanda a refuzat categoric, deşi avusese un război cu URSS, luptând cu succes contra colosului din est. Japonia nu a avut de gând să sară în tandem cu Germania, la război cu URSS, preferând ţările mai slabe, militar, China, Indochina, insulele din Pacific. România, sub Antonescu s-a angajat într-o aventură care a pus în pericol încă o dată existenţa ca stat a acestei ţări. O armată slab pregătită, din vina , desigur, nu a lui Antonescu, a fost dusă nu numai până la Nistru, ci până la Volga. Hitler nu a cerut niciodată, în mod explicit participarea milită a României la război, el dorea petrol şi grâne, pe care le-a cumpărat din România. Antonescu dorea refacerea României Mari. NU ştia că Reichul nu este un partener egal, de tratative? A riscat şi a riscat până când a fost îndepărtat, la 23 august 1944, deşi a avut şanse şi înainte, să încheie un armistiţiu. Dar setea de glorie l-a orbit. Aceasta a fost prima eroare fatală. A doua nu a fost o eroare, a fost crimă şi anume, ura sa, probabil, nutrită din tinereţe, faţă de evrei, s-a transformat într-o politică genocidară. Astăzi, unii îl prezintă ca pe un salvator a 400.000 de evrei, adică pe aceia care au rămas după război, în viaţă. Evident, Pogromul provocat de el, la Iaşi, imediat după trecerea Prutului , arderea de vii a numeroşi evrei , executarea lor la Odessa, unde sărise în aer comandamentul trupelor, evident, un act al NKVD, care nu era o agentură evreiască, deportarea a 150.000 de evrei în Transnistria, zonă distrusă de trecerea trupelor, numai sub pretextul izolării unui inamic potenţial, dar erau evrei de toate vârstele, toate aceste fapte îl poziţionează pe Antonescu în galeria marilor călăi ai evreilor, ca amploare depăşind efectele pogromurilor lui Bogdan Hmielniţki. Acesta este crudul adevăr pe care mulţi, în dorinţa de a vedea în Antonescu un al doilea Mihai Viteazu ( n.b. voievodul a avut şi militari evrei în armată, a avut şi sprijin din partea evreilor), nu vor să-l cunoască. In 1942, Eichmann urma să vină la Bucureşti să elaboreze un plan de deportare a tuturor evreilor, pe etape, în lagărele germane. Toamna lui 1942 nu mai era de buni auguri pentru Reich. Războiul era, deja, mai puţin controlat de „invincibilii” neo-teutoni. Astfel se explică reticenţa mareşalului şi apoi oprirea deportărilor evreilor din România. Astfel a „salvat” el evreimea. Ca şi Carol II, el ştia că evreii sunt, totuşi utili şi pentru economie. In plus, o anumită bunăvoinţă faţă de evrei, l-ar fi putut ajuta în cazul unor tratative cu puterile occidentale. Numai că Stalin ceruse în mai multe rânduri controlul asupra zonei din estul Europei. Soarta lui Antonescu era pecetluită din 1943. El nu a vrut să renunţe. Acestea sunt faptele, restul sunt deziderate neîmplinite, pe care istoria nu prea le ia în consideraţie. Este regretabil că generali de carieră, precum Victor Stănculescu, Mircea Chelariu ş.a. şi-au declarat simpatia, după 1989 , admiraţia chiar faţă de Antonescu, contribuind la cultul acestuia, ca să nu mai spunem de poeţii-tribuni Adrian Păunescu, cel cu o mie de cărţi şi C.V.Tudor, amic cu primul, propagator de cea mai joasă specie, de negaţionism, xenofobie ( antisemitism, antimaghiarism, anti-romi). Un rol deplorabil l-au jucat, din păcate şi Iuliu Maniu, alţi lideri politici, chiar unii reprezentanţi ai evreimii, care nu au înţeles pericolul pentru ţară şi pentru populaţie adus de asemenea Conducător. Antonescu a avut marele tupeu de a cere evreilor o sumă exorbitantă pentru a-l susţine financiar, un şantaj fără precedent în istoria ţării. Au fost lideri care ar fi dorit să-l „cumpere”. Este adevărat că zeci de vase, unele torpilate, precum „Struma „, Mefkure” , au fost lăsate, contra unor taxe, să preia refugiaţi evrei., să-i ducă în Palestina. Este alt capitol, numărul celor salvaţi fiind infim faţă de numărul jerfelor. Gafencu, în memoriile sale l-a criticat pe Antonescu.La fel, evident, regii Carol II şi Mihai I. Nici declaraţiile de după 1989, ale lui Al.Paleologu, Ion Raţiu nu sunt foarte obiective, încercând o justificare a rolului nefast jucat de mareşal. Aşa cum Antonescu se compara, în ultimele declaraţii cu Hanibal, din antichitate, Ceauşescu nutrea o admiraţie ascunsă, faţă de mareşal, admiraţie care i-a fost recomandată lui Marin Preda ca subiect al romanului „Delirul”, o carte aparent obiectiv scrisă, dar un rateu sub aspect istoric. Ambasadorul SUA în România,Alfred Moses, a spus,la Cluj, în ziua de 23 februarie1996-„ A-l glorifica, azi, pe Antonescu , înseamnă a recunoaşte că Germania nazistă avea dreptate”. Desigur, unii vor spune că ambasadorul a vorbit astfel pentru că este evreu, mai mult, că „America ar fi condusă de evrei”. Iată cum sloganurile naziste mai sunt în circulaţie. Este vorba de poziţia unei ţări democrate, unei puteri care a contribuit hotărâtor , alături de URSS, la învingerea unui adevărat balaur al istoriei. Cine nu crede, să citească atent „Mein Kampf”, care a fost difuzată în română, în anii 90. Dar cum se ne mirăm, când aflăm că la Moscova, Kiev, Lvov, în Cehia, în ţările baltice, în Germania, Franţa, Italia, Anglia, au fost, apar diverse grupuri neo-naziste? Europa nu învaţă din lecţiile istoriei. Din nefericire, evreii, cei care au avut cel mai mult de suferit, nefiind reprezentaţi de un stat propriu, nu vor uita niciodată ce a înseamnat Hitler, Mişcarea Legionară, Antonescu pentru existenţa lor în secolul XX. Cine visează la un nou genocid, Holocaust, la dictaturi de tip fascist, ca şi de tip stalinist, le dorim să nu-şi vadă visele niciodată împlinite.
BORIS MARIAN
Blecher şi Eugen Ionescu
Blecher şi Eugen Ionescu
La 13 noiembrie 2009 s-a împlinit un centenar de la naşterea celebrului dramaturg româno-francez, Eugen Ionescu, iar cu puţin timp înainte, M. Blecher ..a împlinit şi el aceeaşi „vârstă. Din păcate , Blecher nu a apucat să trăiască nici 30 de ani, doborât de o tuberculoză a sistemului osos, după ce aproape un deceniu a fost semiparalizat şi s-a tratat în diverse sanatorii. Ce este comun între cei doi creatori? Mama lui Eugen Ionescu era de origine sefardă, tatăl, tot Eugen Ionescu era un om cu vederi naţionalist-şovine, relaţiile cu fiul şi cu mama acestuia, Marie –Therese Ipcar nu erau dintre cele mai bune, erau chiar despărţiţi. Eugen Ionescu şi-a creat marea operă dramatică în Franţa, dar a fost revendicat şi de România. Aflăm cu stupoare că fiica dramaturgului, Marie- France a refuzat orice ofertă ca scriitorul, fost membru al Academiei Franceze, unul dintre creatorii teatrului absurdului, alături de Samuel Beckett , să fie sărbătorit în România. Se ştie că Eugen Ionescu, cândva prieten cu Mircea Eliade, Cioran, ş.a.,a crticat aspru totalitarismul din România, dictatura lui Ceauşescu, piesele sale au fost scoase din repertoriul teatrelor din România, dar reacţia de acum, a fiicei este de neînţeles. Alta este situaţia lui M. Blecher. Născut în România, de o originalitate şi expresivitate ieşite din comun, admirat de avangardişti din ţară,din Germania, Franţa, cu o operă restrânsă, din cauza sănătăţii precare, dar cu amprentă modernistă, ceea ce îl apropie,pe plan artistic,de şcolile moderniste din lume, înclusiv teatrul lui Ionescu, Blecher este oarecum ignorat, centenarul naşterii sale nu a fost pus în evidenţă, cu excepţia unei evocări în ROMÂNIA LITERARĂ şi în alte două- trei reviste de cultură. Nu se ştie de ce . Există o explicaţie , totuşi – Eugen Ionescu este o valoare autentificată în Vest, Blecher este mai puţin cunoscut în Vest, ceea ce nu înseamnă că opera sa este mai puţin valoroară. Dar „complexul occidental” mai funcţionează. Blecher a fost evreu, dar nu a făcut multe referiri la originea sa, Eugen Ionescu nu se considera evreu, mama sa fiind convertită, iar tatăl era român, ortodox, dar a avut o atitudine de apropiere faţă de evrei. Argumente, contrargumente, cert este că nici unul nu a beneficiat în această toamnă de omagii pe care le meritau, la noi în ţară.
Boris Marian
La 13 noiembrie 2009 s-a împlinit un centenar de la naşterea celebrului dramaturg româno-francez, Eugen Ionescu, iar cu puţin timp înainte, M. Blecher ..a împlinit şi el aceeaşi „vârstă. Din păcate , Blecher nu a apucat să trăiască nici 30 de ani, doborât de o tuberculoză a sistemului osos, după ce aproape un deceniu a fost semiparalizat şi s-a tratat în diverse sanatorii. Ce este comun între cei doi creatori? Mama lui Eugen Ionescu era de origine sefardă, tatăl, tot Eugen Ionescu era un om cu vederi naţionalist-şovine, relaţiile cu fiul şi cu mama acestuia, Marie –Therese Ipcar nu erau dintre cele mai bune, erau chiar despărţiţi. Eugen Ionescu şi-a creat marea operă dramatică în Franţa, dar a fost revendicat şi de România. Aflăm cu stupoare că fiica dramaturgului, Marie- France a refuzat orice ofertă ca scriitorul, fost membru al Academiei Franceze, unul dintre creatorii teatrului absurdului, alături de Samuel Beckett , să fie sărbătorit în România. Se ştie că Eugen Ionescu, cândva prieten cu Mircea Eliade, Cioran, ş.a.,a crticat aspru totalitarismul din România, dictatura lui Ceauşescu, piesele sale au fost scoase din repertoriul teatrelor din România, dar reacţia de acum, a fiicei este de neînţeles. Alta este situaţia lui M. Blecher. Născut în România, de o originalitate şi expresivitate ieşite din comun, admirat de avangardişti din ţară,din Germania, Franţa, cu o operă restrânsă, din cauza sănătăţii precare, dar cu amprentă modernistă, ceea ce îl apropie,pe plan artistic,de şcolile moderniste din lume, înclusiv teatrul lui Ionescu, Blecher este oarecum ignorat, centenarul naşterii sale nu a fost pus în evidenţă, cu excepţia unei evocări în ROMÂNIA LITERARĂ şi în alte două- trei reviste de cultură. Nu se ştie de ce . Există o explicaţie , totuşi – Eugen Ionescu este o valoare autentificată în Vest, Blecher este mai puţin cunoscut în Vest, ceea ce nu înseamnă că opera sa este mai puţin valoroară. Dar „complexul occidental” mai funcţionează. Blecher a fost evreu, dar nu a făcut multe referiri la originea sa, Eugen Ionescu nu se considera evreu, mama sa fiind convertită, iar tatăl era român, ortodox, dar a avut o atitudine de apropiere faţă de evrei. Argumente, contrargumente, cert este că nici unul nu a beneficiat în această toamnă de omagii pe care le meritau, la noi în ţară.
Boris Marian
Cimitire evreieşti în Bucovina
Un dar preţios, o realizare artistică remarcabilă
Grupul editorial „NOI – Media Print” (NMP) ne dăruieşte prin autorul însuşi, Simon Geissbuehler, actualmente cetăţean elveţian, un album de o rară frumuseţe, excelent, sub aspect documentar, „Cimitire evreieşti din Bucovina”. Înainte de a prezenta cititorilor această lucrare, amintim aici de contribuţia unor autori preocupaţi de arta şi tradiţiile iudaice în zona respectivă, I.Kara, Silviu Sanie, de la Iaşi, cercetători de la Universitatea Bar Ilan , din Israel, de la Berlin, ş.a. In cuvântul său prefaţator, Preşedintele FCER dr. Aurel Vainer elogiază efortul şi competenţa autorului, de a ne oferi imagini şi informaţii din 15 cimitire mai importante , ale Bucovinei. Reţinem de asemenea cuvintele scrise de Ruth Ellen Gruber, tot în introducere, ai cărei bunici au plecat din Rădăuţi în SUA, dar o străbunică este înmormântată în cimitirul din acel oraş bucovinean, în anul 1947. Noi am scris despre cimitirul din Rădăuţi, bine îngrijit, unii avem şi rude înmormântate acolo. Se spune că un cimitir evreiesc este şi „casa celor care se mai află în viaţă”. Este o formulă tradiţională, iudaică. Pe multe pietre tombale apare imaginea unei ramuri de copac care este ruptă de o mână, probabil a lui Dumnezeu sau a îngerului morţii, nu ştim.Ca decoraţiuni tombale mai apar lumânări rupte, flori adunate în buchet, mână cu degete răsfirate pentru a dărui binecuvântare şi speranţe celor rămaşi în viaţă( pentru cohaniţi), ulcioare ( pentru leviţi), mâini ce împart daruri ( în cazul filantropilor), , sfeşnice ( menore) în special la femeile decedate, fiind ştiut faptul că femeile binecuvântează de sărbători lumânările, apoi simboluri animaliere – leul pentru Arie, Levi, cerbul pentru Zvi, Hirsch, Hersch, grifoni, apoi plante, viţă de vie, struguri, ca şi figuri geometrice şi, desigur, Maghen David. La fel ca la oricare cimitir vechi, din lume, cimitirele evreieşti sunt nu numai locuri de reculegere, dar şi tezaure de artă şi istorie. Autorul s-a orientat spre cimitirele din zona Sucevei şi Cernăuţilor. În preajma anului 1900, în Bucovina ( de nord şi de sud) trăiau circa 100.000 de evrei, circa 15% din populaţia întregii provincii,restul fiind români, ucrainieni, austrieci, polonezi,maghiari ş.a.. În timpul Primului Război Mondial , trupele ruseşti au ucis şi alungat numeroşi evrei din Bucovina de Nord., unii revenind după război.Astăzi, după un alt război mondial şi după Holocaust, emigrare, Bucovina a devenit doar „virtual” iudaică, evreii fiind într-o prezenţă extrem de redusă.
Albumul conţine fotografii din cimitirele aflate în următoarele localităţi – Câmpulung Moldovenesc, Vama, Gura Humorului, Solca, Arbore, Rădăuţi, Moldoviţa, Siret, Mihăileni, Storojineţ, Vijniţa, Banilov (Banila), Văşcăuţi, Novoseliţa, Herţa,. Autorul, consilier la Ambasada Eleveţiei din Bucureşti, n.1973, doctor în ştiinţe politice, mulţumeşte Preşedintelui obştii noastre, ca şi doamnei Lucia Apostol, pentru sprijinul acordat. Fotografiile sunt realizate de autor şi de Ovidiu Morar, pe care îl şi ca autor al unor cărţi despre scriitori evrei, apărute la Ed. Ideea Europeană.
BORIS MARIAN
Grupul editorial „NOI – Media Print” (NMP) ne dăruieşte prin autorul însuşi, Simon Geissbuehler, actualmente cetăţean elveţian, un album de o rară frumuseţe, excelent, sub aspect documentar, „Cimitire evreieşti din Bucovina”. Înainte de a prezenta cititorilor această lucrare, amintim aici de contribuţia unor autori preocupaţi de arta şi tradiţiile iudaice în zona respectivă, I.Kara, Silviu Sanie, de la Iaşi, cercetători de la Universitatea Bar Ilan , din Israel, de la Berlin, ş.a. In cuvântul său prefaţator, Preşedintele FCER dr. Aurel Vainer elogiază efortul şi competenţa autorului, de a ne oferi imagini şi informaţii din 15 cimitire mai importante , ale Bucovinei. Reţinem de asemenea cuvintele scrise de Ruth Ellen Gruber, tot în introducere, ai cărei bunici au plecat din Rădăuţi în SUA, dar o străbunică este înmormântată în cimitirul din acel oraş bucovinean, în anul 1947. Noi am scris despre cimitirul din Rădăuţi, bine îngrijit, unii avem şi rude înmormântate acolo. Se spune că un cimitir evreiesc este şi „casa celor care se mai află în viaţă”. Este o formulă tradiţională, iudaică. Pe multe pietre tombale apare imaginea unei ramuri de copac care este ruptă de o mână, probabil a lui Dumnezeu sau a îngerului morţii, nu ştim.Ca decoraţiuni tombale mai apar lumânări rupte, flori adunate în buchet, mână cu degete răsfirate pentru a dărui binecuvântare şi speranţe celor rămaşi în viaţă( pentru cohaniţi), ulcioare ( pentru leviţi), mâini ce împart daruri ( în cazul filantropilor), , sfeşnice ( menore) în special la femeile decedate, fiind ştiut faptul că femeile binecuvântează de sărbători lumânările, apoi simboluri animaliere – leul pentru Arie, Levi, cerbul pentru Zvi, Hirsch, Hersch, grifoni, apoi plante, viţă de vie, struguri, ca şi figuri geometrice şi, desigur, Maghen David. La fel ca la oricare cimitir vechi, din lume, cimitirele evreieşti sunt nu numai locuri de reculegere, dar şi tezaure de artă şi istorie. Autorul s-a orientat spre cimitirele din zona Sucevei şi Cernăuţilor. În preajma anului 1900, în Bucovina ( de nord şi de sud) trăiau circa 100.000 de evrei, circa 15% din populaţia întregii provincii,restul fiind români, ucrainieni, austrieci, polonezi,maghiari ş.a.. În timpul Primului Război Mondial , trupele ruseşti au ucis şi alungat numeroşi evrei din Bucovina de Nord., unii revenind după război.Astăzi, după un alt război mondial şi după Holocaust, emigrare, Bucovina a devenit doar „virtual” iudaică, evreii fiind într-o prezenţă extrem de redusă.Albumul conţine fotografii din cimitirele aflate în următoarele localităţi – Câmpulung Moldovenesc, Vama, Gura Humorului, Solca, Arbore, Rădăuţi, Moldoviţa, Siret, Mihăileni, Storojineţ, Vijniţa, Banilov (Banila), Văşcăuţi, Novoseliţa, Herţa,. Autorul, consilier la Ambasada Eleveţiei din Bucureşti, n.1973, doctor în ştiinţe politice, mulţumeşte Preşedintelui obştii noastre, ca şi doamnei Lucia Apostol, pentru sprijinul acordat. Fotografiile sunt realizate de autor şi de Ovidiu Morar, pe care îl şi ca autor al unor cărţi despre scriitori evrei, apărute la Ed. Ideea Europeană.
BORIS MARIAN
Antisemitismul la purtător
Antisemitismul la purtător
Nimeni nu poate explica, în mod obiectiv şi clar, cauzele antisemitismului, a urii , a intoleranţei ( n.n. nu agreez termenul, deşi este folosit încă pe plan mondial) faţă de evrei. Pentru antisemitismul-antievreismul- antiiudaismul istoric , cred că există explicaţii, principala fiind respingerea apriori, din prejudecată a veşnicului „străin”, „alogen”. Evreii nu s-au asimilat, nu au acceptat creştinismul, apoi, în ciuda ... aşa ziselor dovezi , nici comunismul , nici un fel de totalitarism. De ce la circa un deceniu de la revoluţiile „socialiste” , în toate ţările, unde erau evreu, au început epurări, la început discrete, apoi masive? De ce au plecat în Israel cei mai mulţi evrei din statele socialiste? Dar nu la antisemitismul ca teorie, ca practică genocidară, cu tragicul apogeu al Holocaustului, ne vom referi aici. Vom încerca să înţelegem sentimentul antisemit al unui individ oarecare. Eu nu pot să accept noţiunile de antisemitism visceral, de antisemitism supt de la sânul mamei, cum se exprimă unii şi alţii. Pe când eram copil, elev, apoi chiar student, nu am simţit o atitudine răuvoitoare cu adresă antisemită, nu am auzit cuvântul „jidan”. Poate şi faptul că aparatul de partid nu permitea manifestări deschis exprimate , de antisemitism, deşi, xenofobia exista şi în limbajul străzii- de pildă la adresa ungurilor şi romilor, porecliţi după cum se ştie. Cu vârsta, în cariera de inginer am început să sesizez ceea ce nu cunoşteam până atunci. De pildă, un director i-a spus secretarului de partid, care , pentru că-l ajutasem să-şi ia diploma de inginer, îmi era îndatorat- Pe jidanul de Mehr nu-l trimit în nici o delegaţie, în străinătate, că el şi aşa pleacă în Israel. Omul, probabil, încerca să justifice un sentiment neexprimat.Ulterior am aflat că spre finele războiului fusese încadrat în Waffen SS, nu se ştie cum. După 30 de ani era membru de partid, bine văzut chiar de savanta chimistă cu diplome false, EC. Apoi, am mai auzit de la un coleg despre alt coleg cara ar fi spus, „jidanul ăla” , dar nimic direct sau agresiv. In concluzie, eu , personal nu am simţit antisemitismul pe pielea mea şi totuşi pot să afirm că el există? Evident. Merg în Cişmigiu, de câte ori nu am auzit că jidanii conduc lumea, ei fură ţara, ei au adus comunismul, pe ruşi, pe americani, etc. Am aflat chiar că evreii s-au înţeles cu maghiarii să ia Ardealul, iar tot ei împreună cu ăia de la Moscova să ia toată Moldova. Tot felul de grozăvii. In plus, sunt publicaţii care periodic scot câte unul, două , zece articole despre evrei despre „aşa zisul Holocaust” etc. Mai trăiesc puţini martori ai pogromurilor, ai Transnistriei. Vom uita, noi, evreii rămaşi că ele au fost? Nu cred. Dar uunde este antosemitismul la purtător. El există, chiar la oameni care se consideră intelectuali, care iubesc iudaismul , vorbesc despre iudeo-creştinism, apără valorile europene, etc. Pe unii îi cunosc personal. Unii mă antipatizează în mod inexplicabil. Există la evrei, chiar la evrei ca mine, mai puţin încercaţi de ura xenofobă, o sensibilitate, unii îi spun al şaselea simţ. Un complex al persecuţiei. Eu nu mă victimizez. Dar, ştiind cât de răspândit este antisemitismul, pot bănui şi pe cineva care nu este antisemit, de acest aberant sentiment. Fiecare are defecte, aceste defecte nu sunt de natură etnică, la fel ca şi calităţile. Am auzit de la un distins conferenţiar că „poporul evreu este invidiat pentru inteligenţa sa”. Ca argument era dat numărul mare de laureaţi ai premiului Nobel în toate domeniile. Aici trebuie să facem câteva observaţii. Primo – majoritatea laureaţilor evrei cu Nobel sunt în domenii ştiinţifice, unde etnia nu are importanţă, apoi, la literatură numele evreilor este simţitor mai scăzut, cum este normal, având în vedere că suntem circa 14 milioane de evrei în lume la o populaţie de 7 miliarde. Cineva din sală l-a întrebat pe conferenţiar – nu este oare rasistă afirmaţia că poporul evreu este mai inteligent decât alte popoare? Nu ştiu care a fost răspunsul, dar orice generalizare negativă sau pozitivă poate fi inclusă în viziunea rasistă , pe care nici un evreu nu ar trebui să o adopte. Am suferit destul pentru calomniile altora, nu ne trebuie caracterizări aberante din partea conaţionalilor. Personal am întâlnit evrei proşti şi răi, dar şi oameni excepţionali, nu cunosc proporţia şi nu mă interesează. Iar atunci când un aşa zis filosemit spune –„ voi, evreii sunteţi cei mai inteligenţi”, sunt extrem de circumspect. Inchei cu o constatare tristă – antisemitismul la purtător există, să nu ne lăsăm purtaţi de iluzii precum corbul în faţa vulpii, iar cel mai greu de învins este antisemitismul teologic, despre care nu am spus nimic, este o temă extrem de vastă.
Boris Marian
PS. După ce am terminat acest articol, ascult cinci minute cronica de la ora zece, dimineaţa al lui DC Mihăilescu, pe PRO TV. Suntem în 12 noiembrie a.c. Cum reuşeşete acest mic intelectual să coboare de la un nivel normal, la cel al unui Ferentari din nu ştiu ce iepocă. Citându-l pe Cioran , stimabilul spune – „Ţiganii, această pacoste pe capul nostru”. Cred că a mai spus ceva şi a încheiat zâmbind a nu ştiu căta cronică în care îşi dezvăluie adevăratul chip de xenofob, pentru că el are ceva, uneori şi cu evreii, probabil şi cu alţi „neromâni”. Pentru o ieşire asemănătoare, Adrian Cioroianu ( nume predestinat, consonant cu Cioran), a fost rapid destituit din funcşia de ministru la Externe. Putem înţelege xenofobia la purtător? Indiferent ce face un rom sau altul , când spui ţigani, spui şi jidani şi bozgori, la fel cum franţujii îi înjură pe nemţi, etc. BM
Nimeni nu poate explica, în mod obiectiv şi clar, cauzele antisemitismului, a urii , a intoleranţei ( n.n. nu agreez termenul, deşi este folosit încă pe plan mondial) faţă de evrei. Pentru antisemitismul-antievreismul- antiiudaismul istoric , cred că există explicaţii, principala fiind respingerea apriori, din prejudecată a veşnicului „străin”, „alogen”. Evreii nu s-au asimilat, nu au acceptat creştinismul, apoi, în ciuda ... aşa ziselor dovezi , nici comunismul , nici un fel de totalitarism. De ce la circa un deceniu de la revoluţiile „socialiste” , în toate ţările, unde erau evreu, au început epurări, la început discrete, apoi masive? De ce au plecat în Israel cei mai mulţi evrei din statele socialiste? Dar nu la antisemitismul ca teorie, ca practică genocidară, cu tragicul apogeu al Holocaustului, ne vom referi aici. Vom încerca să înţelegem sentimentul antisemit al unui individ oarecare. Eu nu pot să accept noţiunile de antisemitism visceral, de antisemitism supt de la sânul mamei, cum se exprimă unii şi alţii. Pe când eram copil, elev, apoi chiar student, nu am simţit o atitudine răuvoitoare cu adresă antisemită, nu am auzit cuvântul „jidan”. Poate şi faptul că aparatul de partid nu permitea manifestări deschis exprimate , de antisemitism, deşi, xenofobia exista şi în limbajul străzii- de pildă la adresa ungurilor şi romilor, porecliţi după cum se ştie. Cu vârsta, în cariera de inginer am început să sesizez ceea ce nu cunoşteam până atunci. De pildă, un director i-a spus secretarului de partid, care , pentru că-l ajutasem să-şi ia diploma de inginer, îmi era îndatorat- Pe jidanul de Mehr nu-l trimit în nici o delegaţie, în străinătate, că el şi aşa pleacă în Israel. Omul, probabil, încerca să justifice un sentiment neexprimat.Ulterior am aflat că spre finele războiului fusese încadrat în Waffen SS, nu se ştie cum. După 30 de ani era membru de partid, bine văzut chiar de savanta chimistă cu diplome false, EC. Apoi, am mai auzit de la un coleg despre alt coleg cara ar fi spus, „jidanul ăla” , dar nimic direct sau agresiv. In concluzie, eu , personal nu am simţit antisemitismul pe pielea mea şi totuşi pot să afirm că el există? Evident. Merg în Cişmigiu, de câte ori nu am auzit că jidanii conduc lumea, ei fură ţara, ei au adus comunismul, pe ruşi, pe americani, etc. Am aflat chiar că evreii s-au înţeles cu maghiarii să ia Ardealul, iar tot ei împreună cu ăia de la Moscova să ia toată Moldova. Tot felul de grozăvii. In plus, sunt publicaţii care periodic scot câte unul, două , zece articole despre evrei despre „aşa zisul Holocaust” etc. Mai trăiesc puţini martori ai pogromurilor, ai Transnistriei. Vom uita, noi, evreii rămaşi că ele au fost? Nu cred. Dar uunde este antosemitismul la purtător. El există, chiar la oameni care se consideră intelectuali, care iubesc iudaismul , vorbesc despre iudeo-creştinism, apără valorile europene, etc. Pe unii îi cunosc personal. Unii mă antipatizează în mod inexplicabil. Există la evrei, chiar la evrei ca mine, mai puţin încercaţi de ura xenofobă, o sensibilitate, unii îi spun al şaselea simţ. Un complex al persecuţiei. Eu nu mă victimizez. Dar, ştiind cât de răspândit este antisemitismul, pot bănui şi pe cineva care nu este antisemit, de acest aberant sentiment. Fiecare are defecte, aceste defecte nu sunt de natură etnică, la fel ca şi calităţile. Am auzit de la un distins conferenţiar că „poporul evreu este invidiat pentru inteligenţa sa”. Ca argument era dat numărul mare de laureaţi ai premiului Nobel în toate domeniile. Aici trebuie să facem câteva observaţii. Primo – majoritatea laureaţilor evrei cu Nobel sunt în domenii ştiinţifice, unde etnia nu are importanţă, apoi, la literatură numele evreilor este simţitor mai scăzut, cum este normal, având în vedere că suntem circa 14 milioane de evrei în lume la o populaţie de 7 miliarde. Cineva din sală l-a întrebat pe conferenţiar – nu este oare rasistă afirmaţia că poporul evreu este mai inteligent decât alte popoare? Nu ştiu care a fost răspunsul, dar orice generalizare negativă sau pozitivă poate fi inclusă în viziunea rasistă , pe care nici un evreu nu ar trebui să o adopte. Am suferit destul pentru calomniile altora, nu ne trebuie caracterizări aberante din partea conaţionalilor. Personal am întâlnit evrei proşti şi răi, dar şi oameni excepţionali, nu cunosc proporţia şi nu mă interesează. Iar atunci când un aşa zis filosemit spune –„ voi, evreii sunteţi cei mai inteligenţi”, sunt extrem de circumspect. Inchei cu o constatare tristă – antisemitismul la purtător există, să nu ne lăsăm purtaţi de iluzii precum corbul în faţa vulpii, iar cel mai greu de învins este antisemitismul teologic, despre care nu am spus nimic, este o temă extrem de vastă.Boris Marian
PS. După ce am terminat acest articol, ascult cinci minute cronica de la ora zece, dimineaţa al lui DC Mihăilescu, pe PRO TV. Suntem în 12 noiembrie a.c. Cum reuşeşete acest mic intelectual să coboare de la un nivel normal, la cel al unui Ferentari din nu ştiu ce iepocă. Citându-l pe Cioran , stimabilul spune – „Ţiganii, această pacoste pe capul nostru”. Cred că a mai spus ceva şi a încheiat zâmbind a nu ştiu căta cronică în care îşi dezvăluie adevăratul chip de xenofob, pentru că el are ceva, uneori şi cu evreii, probabil şi cu alţi „neromâni”. Pentru o ieşire asemănătoare, Adrian Cioroianu ( nume predestinat, consonant cu Cioran), a fost rapid destituit din funcşia de ministru la Externe. Putem înţelege xenofobia la purtător? Indiferent ce face un rom sau altul , când spui ţigani, spui şi jidani şi bozgori, la fel cum franţujii îi înjură pe nemţi, etc. BM
Rabi Akiva
Eroul legendar –rabi Akiva
Rabi Akiva, personaj real în istoria evreilor a intrat în legendă datorită curajului şi înţelepciunii sale. Nu întotdeauna cele două calităţi se întâlnesc la acelaşi om, într-o îmbinare fericită. Data nașterii sale nu este cunoscută, dar anul morții, 135 „e.a., când a fost ucis după ce i-a fost jupuită pielea şi i s-au străpuns braţele, nu poate fi uitat .Romanii au considerat că nu este demn a fi crucificat, cum procedau de obicei cu cei răsculaţi împotriva imperiului. Legenda spune că tatăl său era un păgân, un „goi”, care s-a convertit la iudaism, dar fiul nu a primit nici un fel de educaţie, fiind cioban până la vârsta maturităţii. Soţia sa, fiica unui bogătaş evreu l-a îndemnat să înveţe alfabetul şi citirea Torei..Akiva avea circa 40 de ani şi a studiat alături de fiul său. După alţi 25 de ani , era un învăţat înconjurat de discipoli. Era secolul în care a trăit şi Ieşua, pentru creştini Iisus Christos. Akiva înfiinţează..Academia rabinică de la Bnei Brak. In anul 95 e.a. se înfăţişează împăratului roman, Diocleţian, căruia îi cere să înceteze persecuţiile antievreieşti,.care includeau şi persecuţiile anticreştine. A fost unul dintre iniţiatorii tradiţiei scrise, adică al Talmudului, comentariul scris la învăţătura orală cuprinsă în Tanah ( Tora, Neviim şi Chetuvim). Comentatorii care i-au urmat au spus că Akiva a dăruit evreilor „revelaţiile necunoscute de Moise”. Este considerat .şi iniţiator al misticismului iudaic. În anul 132 e.a. a izbucnit vestita răscoală ( ultimul război iudeo-roman) a lui Bar Kochba ( în aramică, Fiul Stelelor, nume conferit de însuşi Rabi Akiva conducătorului răscoalei). A fost o mişcare mesianică de refacere a căminului naţional. Margueritte Yourcenar, în „Memoriile lui Hadrian” menţionează acest episod, dar îl minimalizează, ceea ce nu-i face mare cinste. La vârsta de 90 de ani , Rabi Akiva a fost torturat de romani, murind ca un erou. Locul supliciului a fost la Cesareea, pe malul Mării Mediterane, iar rebinul a rostit „Şema Israel” (Ascultă, Israele,.... începutul rugăciunii zilnice, care se continuă cu –Dumnezeu este Domnul Unic al Universului), dovedind în faţa romanilor că nu renunţă la religia strămoşilor.Se spune că Rabi Akiva a fost primul care a rostit rugăciunea în această formulă, adresându-se tuturor coreligionarilor săi. Tot lui Akiva i se atribuie îndemnul preluat şi de creştini, „Iubeşte-ţi aproapele, ca pe tine însuţi”.
Boris Marian
Rabi Akiva, personaj real în istoria evreilor a intrat în legendă datorită curajului şi înţelepciunii sale. Nu întotdeauna cele două calităţi se întâlnesc la acelaşi om, într-o îmbinare fericită. Data nașterii sale nu este cunoscută, dar anul morții, 135 „e.a., când a fost ucis după ce i-a fost jupuită pielea şi i s-au străpuns braţele, nu poate fi uitat .Romanii au considerat că nu este demn a fi crucificat, cum procedau de obicei cu cei răsculaţi împotriva imperiului. Legenda spune că tatăl său era un păgân, un „goi”, care s-a convertit la iudaism, dar fiul nu a primit nici un fel de educaţie, fiind cioban până la vârsta maturităţii. Soţia sa, fiica unui bogătaş evreu l-a îndemnat să înveţe alfabetul şi citirea Torei..Akiva avea circa 40 de ani şi a studiat alături de fiul său. După alţi 25 de ani , era un învăţat înconjurat de discipoli. Era secolul în care a trăit şi Ieşua, pentru creştini Iisus Christos. Akiva înfiinţează..Academia rabinică de la Bnei Brak. In anul 95 e.a. se înfăţişează împăratului roman, Diocleţian, căruia îi cere să înceteze persecuţiile antievreieşti,.care includeau şi persecuţiile anticreştine. A fost unul dintre iniţiatorii tradiţiei scrise, adică al Talmudului, comentariul scris la învăţătura orală cuprinsă în Tanah ( Tora, Neviim şi Chetuvim). Comentatorii care i-au urmat au spus că Akiva a dăruit evreilor „revelaţiile necunoscute de Moise”. Este considerat .şi iniţiator al misticismului iudaic. În anul 132 e.a. a izbucnit vestita răscoală ( ultimul război iudeo-roman) a lui Bar Kochba ( în aramică, Fiul Stelelor, nume conferit de însuşi Rabi Akiva conducătorului răscoalei). A fost o mişcare mesianică de refacere a căminului naţional. Margueritte Yourcenar, în „Memoriile lui Hadrian” menţionează acest episod, dar îl minimalizează, ceea ce nu-i face mare cinste. La vârsta de 90 de ani , Rabi Akiva a fost torturat de romani, murind ca un erou. Locul supliciului a fost la Cesareea, pe malul Mării Mediterane, iar rebinul a rostit „Şema Israel” (Ascultă, Israele,.... începutul rugăciunii zilnice, care se continuă cu –Dumnezeu este Domnul Unic al Universului), dovedind în faţa romanilor că nu renunţă la religia strămoşilor.Se spune că Rabi Akiva a fost primul care a rostit rugăciunea în această formulă, adresându-se tuturor coreligionarilor săi. Tot lui Akiva i se atribuie îndemnul preluat şi de creştini, „Iubeşte-ţi aproapele, ca pe tine însuţi”.Boris Marian
Doctorow
E.L.Doctorow Ce legătură ar fi între scriitorul E.L.Doctorow ( n.1931, New York), fiul al unor imigranți din Rusia și Cartea lui Daniel proorocul care a uluit prin curajul și previziunile sale monarhi și supuși, în cetatea Babilonului.? Primul roman al lui Doctorow „ Welcome to Hart Times” a fost publicat în 1960 , fiind bine primit de critică, dar fără un ecou deosebit. Au urmat romanul „ Big as Life” ( 1966), apoi o culegere de cronici muzicale, iar succesul a venit cu „Cartea lui Daniel”, pentru care a fost nominalizat la National Book Award, pe anul1971. Dar cel mai important roman al său este „Ragtime” (1975), premiat, devenit scenariu de film, ca și pentru un musical. Este istoria Americii în secolul XX, prin prisma evoluției unei familii în trei generații. A mai scris piesa de teatru, „Drinks before Dinner”, apoi șase romane, eseuri, scurte povestiri, fiind premiat de câteva ori. Fără a atinge gloria lui Bellow, deși au multe în comun, E.L.Doctorow este un nume important în literatura americană și a lumii de azi. . Traducerea romanului „Cartea lui Daniel” a apărut în 2008 , la Ed. Leda ( Grupul Corint), sub semnătura lui Virgil Stanciu. Eroul principal nu este un profet, ci fiul unor victime, numele său este Daniel Lewin, iar părinții, sub nume schimbat, sunt celebrii Ethel și Julius Rosenberg, executați în 1953, pe scaunul electric pentru că, fiind comuniști, au divulgat secrete legate de armamentul nuclear al SUA, ca spioni ai URSS. In carte timpul este deplasat cu un segment mai aproape de actualitate, Rosenberg se numește Isacson, copiii celor doi soți sunt înfiați de o familie Lewin, după execuția ( descrisă cu amănunte crude) a părinților naturali. Daniel trăiește în 1967, rememorând evenimentul cumplit din viața sa de adolescent ( avea doar 14 ani), sora sa se dezice de Daniel, pentru că el se îndoia de „cauza dreaptă” pentru care militaseră părinții. Este demn de reținut citatul din Allen Ginsberg, care se adresează propriei patrii cu mânia celui înșelat în așteptări - războiul rămâne un scop în sine, bomba atomică este un scop în sine, omenirea nu poate să scape de un blestem, cel al dominației celui mai puternic, așa cum le vorbise și profetul Daniel cândva conaționalilor îndemnându-i să se supună lui Nabucodonosor spre a nu fi arși de vii în cuptor. Numai el, Daniel a putut să scape nevătămat din cuptorul încins. Cartea lui Doctorow are o miză mai mare decât reluarea cazului Rosenberg. Este vorba de supraviețuirea acestei umanități, cu orice preț, chiar prin trădarea unor false prescripții,. Nu este vorba de competiția SUA – URSS, ci de competiția omului cu moartea pe care singur și-o poate pregăti, prin iraționalitatea unor politici păgubitoare. Totodată, ca și în „Ragtime”, cunoaștem unele particularități ale vieții americane. Realismul scriitorului este însoțit de un talent viguros, iar, sub anumite aspecte el îl depășește pe Bellow, anume , prin viziunea mai largă a concepției auctoriale. Că America este o țară a multor contradicții știam, că evreii nu seamănă între ei în privința relației cu religia știam ,dar Doctorow ne oferă mai mult decăt o redare ca atare, el rămâne un artist, el ficționează fără să trădeze. BORIS MARIAN
,
Adorno
Adorno şi morala noastră
In anul 1999 apărea la Ed. Univers, în traducerea unui ilustru germanist, Andrei Corbea –Hoişie, o carte aforistică a lui Theodor Adorno, „Minima Moralia”.Autorul este unul dintre străluciţii filosofi ai secolului XX, s-a născut în 1903 la Frankfurt, tatăl său fiind evreu, iar mama corsicană, de unde şi numele preluat de fiu. In acte el era trecut Theodor Ludwig Wiesegrund. Pasionat deopotrivă de filosofie şi muzică ( a fost şi compozitor de talent, interpret de jazz, pe care l-a studiat cu Bernhard Sekles), el a obţinut titlul de doctor în filosofie , în anul 1924, cu o teză despre Kierkegaard, un mare gânditor, filosof, moralist al secolului XIX. Intre anii 1925-1928 a studiat cu Alban Berg, compoziţia , la Viena. Reia studiul filosofiei în 1928, la Institutul de Studii Sociale din Frankfurt cu marxistul Felix Weil ( n.n. a nu se identifica marxismul originar cu ideologia partidelor comuniste din acea vreme). In 1931 se înfiinţează Şcoala de la Frankfurt, un cerc de studii filosofice, din care făceau parte , pe lângă Adorno, Horkheimer, Walter Benjamin, Herbert Marcuse( marxist până la finele vieţii), Erich Fromm. In 1934 este nevoit să părăsească Germania, atât din motive ideologice, cât şi etnice. Se stabileşte la Oxford, apoi la New York, . Abia după război reuşeşte să-şi construiască opera filosofică, publică în 1947, cu Max Horkheimer, „Dialectica iluminismului”, apoi în 1951, „Minima Moralia”( este un titlul inspirat din „Magna Moralia” de Aristotel, iar Andrei Pleşu a preluat titlul lui Adorno pentru un volum propriu de eseuri), „Filosofia muzicii moderne” (1949), „In căutarea lui Wagner” (1952), ş.a. In 1949 a revenit în Germania( de vest, devenită RFG),unde continuă tradiţia Şcolii de la Frankfurt, avându-l alături pe Jurgen Habermas. La 6 august 1969 s-a stins din viaţă, în Elveţia, ca urmare a unui atac de cord. „Istoria filosofiei nu este altceva decât istoria sau destinul unor cărţi”, scria un comentator, Ionuţ Anastatsiu, la apariţia „ Teoriei estetice” ( Ed. Paralela 45- 2005)a lui Adorno. Filosoful reprezintă prin excelenţă omul care ştie că are ceva de spus, fiecare carte a fost o treaptă pe scara cunoaşterii. Este demn de reţinut modul în care el a încercat să explice fenomenul inexplicabil – Holocaustul . L-a văzut ca pe o refulare a instinctelor bestiale acumulate un timp mai îndelungat într-o anumită masă care nu mai putea fi controlată. El pornea de la psihanaliza lui Freud, care nu a mai apucat să trăiască acei ani.desigur, este discutabilă şi această explicaţie, ca oricare alta. Bernard- Henry Levy , Andrfe Hlucksmann, Hanna Arendt au preluat sau au criticat anumite teze ale lui Adorno. Presa culturală din România s-a preocupat de opera filosofului, chiar şi „Revista Cultului Mozaic” a comentat „Minima Moralia”(Ţicu Goldstein). Subtitlul acestei cărţi este „Reflecţii dintr-o viaţă mutilată”. Despărţindu-se de Nietzsche, Adorno a propus o filosofie a tristeţii, nu a bucuriei, ceea ce este o reflectare a destinului poporului evreu cu care filosoful se simţea solidar. Adorno a fost cel care a afirmat că dup Holocaust nu se mai poate face literatură. Dar nimic nu poate opri dorinţa omului de a crea, de a recâştiga încrederea în frumuseţea creaţiei. De acest comple a suferit şi Paul Celan, dar nu numai el. In domeniul esteticii, Adorno a avut o poziţie diferită, el admitea rolul mistic al inspiraţiei, paralelismul cu viaţa „normală”, a operei de artă.
Negaţionismul a fost şi este un fenomen pe care Adorno îl definise ca pe un al doilea Holocaust, chiar mai nociv decât însuţi genocidul, pentru că pune în pericol viitorul omenirii. Nu putem spune că nu are, din nefericire, dreptate.
Boris Marian
In anul 1999 apărea la Ed. Univers, în traducerea unui ilustru germanist, Andrei Corbea –Hoişie, o carte aforistică a lui Theodor Adorno, „Minima Moralia”.Autorul este unul dintre străluciţii filosofi ai secolului XX, s-a născut în 1903 la Frankfurt, tatăl său fiind evreu, iar mama corsicană, de unde şi numele preluat de fiu. In acte el era trecut Theodor Ludwig Wiesegrund. Pasionat deopotrivă de filosofie şi muzică ( a fost şi compozitor de talent, interpret de jazz, pe care l-a studiat cu Bernhard Sekles), el a obţinut titlul de doctor în filosofie , în anul 1924, cu o teză despre Kierkegaard, un mare gânditor, filosof, moralist al secolului XIX. Intre anii 1925-1928 a studiat cu Alban Berg, compoziţia , la Viena. Reia studiul filosofiei în 1928, la Institutul de Studii Sociale din Frankfurt cu marxistul Felix Weil ( n.n. a nu se identifica marxismul originar cu ideologia partidelor comuniste din acea vreme). In 1931 se înfiinţează Şcoala de la Frankfurt, un cerc de studii filosofice, din care făceau parte , pe lângă Adorno, Horkheimer, Walter Benjamin, Herbert Marcuse( marxist până la finele vieţii), Erich Fromm. In 1934 este nevoit să părăsească Germania, atât din motive ideologice, cât şi etnice. Se stabileşte la Oxford, apoi la New York, . Abia după război reuşeşte să-şi construiască opera filosofică, publică în 1947, cu Max Horkheimer, „Dialectica iluminismului”, apoi în 1951, „Minima Moralia”( este un titlul inspirat din „Magna Moralia” de Aristotel, iar Andrei Pleşu a preluat titlul lui Adorno pentru un volum propriu de eseuri), „Filosofia muzicii moderne” (1949), „In căutarea lui Wagner” (1952), ş.a. In 1949 a revenit în Germania( de vest, devenită RFG),unde continuă tradiţia Şcolii de la Frankfurt, avându-l alături pe Jurgen Habermas. La 6 august 1969 s-a stins din viaţă, în Elveţia, ca urmare a unui atac de cord. „Istoria filosofiei nu este altceva decât istoria sau destinul unor cărţi”, scria un comentator, Ionuţ Anastatsiu, la apariţia „ Teoriei estetice” ( Ed. Paralela 45- 2005)a lui Adorno. Filosoful reprezintă prin excelenţă omul care ştie că are ceva de spus, fiecare carte a fost o treaptă pe scara cunoaşterii. Este demn de reţinut modul în care el a încercat să explice fenomenul inexplicabil – Holocaustul . L-a văzut ca pe o refulare a instinctelor bestiale acumulate un timp mai îndelungat într-o anumită masă care nu mai putea fi controlată. El pornea de la psihanaliza lui Freud, care nu a mai apucat să trăiască acei ani.desigur, este discutabilă şi această explicaţie, ca oricare alta. Bernard- Henry Levy , Andrfe Hlucksmann, Hanna Arendt au preluat sau au criticat anumite teze ale lui Adorno. Presa culturală din România s-a preocupat de opera filosofului, chiar şi „Revista Cultului Mozaic” a comentat „Minima Moralia”(Ţicu Goldstein). Subtitlul acestei cărţi este „Reflecţii dintr-o viaţă mutilată”. Despărţindu-se de Nietzsche, Adorno a propus o filosofie a tristeţii, nu a bucuriei, ceea ce este o reflectare a destinului poporului evreu cu care filosoful se simţea solidar. Adorno a fost cel care a afirmat că dup Holocaust nu se mai poate face literatură. Dar nimic nu poate opri dorinţa omului de a crea, de a recâştiga încrederea în frumuseţea creaţiei. De acest comple a suferit şi Paul Celan, dar nu numai el. In domeniul esteticii, Adorno a avut o poziţie diferită, el admitea rolul mistic al inspiraţiei, paralelismul cu viaţa „normală”, a operei de artă.Negaţionismul a fost şi este un fenomen pe care Adorno îl definise ca pe un al doilea Holocaust, chiar mai nociv decât însuţi genocidul, pentru că pune în pericol viitorul omenirii. Nu putem spune că nu are, din nefericire, dreptate.
Boris Marian
Malamud
Malamud – un maestru al prozei evreo-americane
Editura Leda ( Grupul Corint) a publicat o serie de cărți sub sigla „Maeștrii”, în care îl include pe Bernard Malamud, fără a greși cu nimic. Opera lui Malamud(1914-1986) înnobilează, prin ceea ce reprezintă, peisajul literar american. Povestitor înnăscut, a publicat volumul de proză, „Idiots First”, romanul „ The Natural” (1952), „The Assistant” (1957), premiat cu Rosenthal ( premiu de critică), ” Butoiașul fermecat” ( 1958), cu titlul tradus greșit, în românește, „ Lada fermecată”,. ceea ce nici nu „sună” prea literar ( „The Magic Barrel”), pentru care a fost distins în 1959 cu National Book Prize, apoi„ A New Life” ( 1961),. Dar romanul care l-a făcut cunoscut în lume și, la noi, prin traducerea în 2006 este „Cârpaciul” ( The Fixer). A primit al doilea National Book Prize și Pulitzer. In 1969 apare „Pictures of Fidelman”, tradus recent la Ed. Leda, sub semnătura Ligiei Caranfil, după care au mai urmat patru titluri. Ne vom oprin la ”Tablourile lui Fidelman”, nu înainte de a menționa că numele eroului este cel al familiei mamei sale, ambii părinți fiind imigranți din Rusia, la fel ca Bellow, ș.a. „Viața este o tragedie plină de bucurie”, este o „sentință” favorită a scriitorului, sub semnul căreia și înscris opera. Iar unul dintre motto-uri este preluat din Rilke – ” A nu înțelege ... aceasta a fost singura mea ocupație în toți acești ani... nu mi-a gfost ușor”. Construcția romanului este, probabil, inspirată de ”Tablouri dintr-o expoziție” de Mussorgski, care își exersa talentul în momente aparent fără legătură între ele. Chiar subtitlul romanului este „ O expoziție”. Primul tablou-capitol, intitulat „Ultimul mohican”este scris cu umor și spirit burlesc – un evreu american și unul israelian se întâlnesc pe pământ italian, următorul ”Natură moartă” este o povestire erotică, ”Nud la pielea goală”, este mai aproape de preocuparea principală a pictorului Fidelman, ”Răzbunarea unui pește” este în maniera romanelor picarești, ”Portrtele unui artist” este un experiment în proza lui Malamud, ca stil și narațiune ( practic, fără), iar ultimul capitor ”Sticlarul din Veneția” este o încununare a unui șir de întâmplări care formează material de construcție al cărții. O carte nu numai amuzantă, dar și un elegant „manual de comportament în viață”, mai bine zis ce nu trebuie să faci, pentru a fi oarecum fericit. Cititorul nu va regreta această lectură. Malamud, așa cum îl știm din „Cârpaciul” și altele este un mare povestitor și merită să-l asculți. Iar o calitate care nu i se poate nega este evitarea tezismului, maniheismului. Incă o dată, Bellow este și el prin preajmă.
Boris Marian
Editura Leda ( Grupul Corint) a publicat o serie de cărți sub sigla „Maeștrii”, în care îl include pe Bernard Malamud, fără a greși cu nimic. Opera lui Malamud(1914-1986) înnobilează, prin ceea ce reprezintă, peisajul literar american. Povestitor înnăscut, a publicat volumul de proză, „Idiots First”, romanul „ The Natural” (1952), „The Assistant” (1957), premiat cu Rosenthal ( premiu de critică), ” Butoiașul fermecat” ( 1958), cu titlul tradus greșit, în românește, „ Lada fermecată”,. ceea ce nici nu „sună” prea literar ( „The Magic Barrel”), pentru care a fost distins în 1959 cu National Book Prize, apoi„ A New Life” ( 1961),. Dar romanul care l-a făcut cunoscut în lume și, la noi, prin traducerea în 2006 este „Cârpaciul” ( The Fixer). A primit al doilea National Book Prize și Pulitzer. In 1969 apare „Pictures of Fidelman”, tradus recent la Ed. Leda, sub semnătura Ligiei Caranfil, după care au mai urmat patru titluri. Ne vom oprin la ”Tablourile lui Fidelman”, nu înainte de a menționa că numele eroului este cel al familiei mamei sale, ambii părinți fiind imigranți din Rusia, la fel ca Bellow, ș.a. „Viața este o tragedie plină de bucurie”, este o „sentință” favorită a scriitorului, sub semnul căreia și înscris opera. Iar unul dintre motto-uri este preluat din Rilke – ” A nu înțelege ... aceasta a fost singura mea ocupație în toți acești ani... nu mi-a gfost ușor”. Construcția romanului este, probabil, inspirată de ”Tablouri dintr-o expoziție” de Mussorgski, care își exersa talentul în momente aparent fără legătură între ele. Chiar subtitlul romanului este „ O expoziție”. Primul tablou-capitol, intitulat „Ultimul mohican”este scris cu umor și spirit burlesc – un evreu american și unul israelian se întâlnesc pe pământ italian, următorul ”Natură moartă” este o povestire erotică, ”Nud la pielea goală”, este mai aproape de preocuparea principală a pictorului Fidelman, ”Răzbunarea unui pește” este în maniera romanelor picarești, ”Portrtele unui artist” este un experiment în proza lui Malamud, ca stil și narațiune ( practic, fără), iar ultimul capitor ”Sticlarul din Veneția” este o încununare a unui șir de întâmplări care formează material de construcție al cărții. O carte nu numai amuzantă, dar și un elegant „manual de comportament în viață”, mai bine zis ce nu trebuie să faci, pentru a fi oarecum fericit. Cititorul nu va regreta această lectură. Malamud, așa cum îl știm din „Cârpaciul” și altele este un mare povestitor și merită să-l asculți. Iar o calitate care nu i se poate nega este evitarea tezismului, maniheismului. Incă o dată, Bellow este și el prin preajmă.
Boris Marian
TES
Un caiet de sală
Am în faţă un caiet de sală din 1991, al Teatrului Evreiesc de Stat. Scrie pe copertă – 115 ani de Teatru Idiş.Pe coperta interioară – un desen de Tia Peltz, un desen pe care numai ea ştia să-l facă, reprezentând clădirea actualului TES. Apoi portretul lui Avram Goldfaden ( 1840-1908). Secretarul Festivalului „Zilele Teatrului Idiş” era Valentin Dumitrescu. Directorul TES de atunci şi de acum, Harry Eliad semnează prefaţa. Caietul este bilingv, română, engleză. Academician N. Cajal, care nu era încă Preşedintele FCER, aduce un omagiu Teatrului Idiş. O fotografie – Rudz Rosenfeld, Leoni Waldman- Eliad, Nicolae Călugăriţă, în piesa „Herşale” de M. Gerşenszon.. Altă fotografie – Corado Negreanu, Nicolae Călugăriţă, Cornel Ciupercescu în spectacolul „Evreica din Toledo”. Mai departe – Seidz Gluck şi leoni Waldman în „Dibuk”. Citate din presa străină – din New York, Philadelphia, din Montreal, Toronto. In altă fotografie – Maia Morgenstern şi Miriam Roxana Gurman., apoi o scenă din „Ahaşveroş”, o cronică de Raluca Ianegic. Actori de ieri şi de azi, Sevilla Pastor, Seidi Gluck, Sonia Fischer, leonie Waldman, maia Morgenstern. Spectacolul „Sonata Kreutzer” după Tolstoi. Vremuri trecute. In 2006 s-au serbat 13o de ani de teatru idiş, tot mai rar se aude această limbă. Dar TES trăieşte, nu mai face atâtea turnee, mulţi actori nu mai trăiesc, au venit tineri care încearcă să menţină o tradiţie, timpul îşi spune cuvântul. Vom avea un teatru ivrit? Nu cred, dar nici idişul nu este bine să dispară din istorie.
Boris MARIAN
..
Am în faţă un caiet de sală din 1991, al Teatrului Evreiesc de Stat. Scrie pe copertă – 115 ani de Teatru Idiş.Pe coperta interioară – un desen de Tia Peltz, un desen pe care numai ea ştia să-l facă, reprezentând clădirea actualului TES. Apoi portretul lui Avram Goldfaden ( 1840-1908). Secretarul Festivalului „Zilele Teatrului Idiş” era Valentin Dumitrescu. Directorul TES de atunci şi de acum, Harry Eliad semnează prefaţa. Caietul este bilingv, română, engleză. Academician N. Cajal, care nu era încă Preşedintele FCER, aduce un omagiu Teatrului Idiş. O fotografie – Rudz Rosenfeld, Leoni Waldman- Eliad, Nicolae Călugăriţă, în piesa „Herşale” de M. Gerşenszon.. Altă fotografie – Corado Negreanu, Nicolae Călugăriţă, Cornel Ciupercescu în spectacolul „Evreica din Toledo”. Mai departe – Seidz Gluck şi leoni Waldman în „Dibuk”. Citate din presa străină – din New York, Philadelphia, din Montreal, Toronto. In altă fotografie – Maia Morgenstern şi Miriam Roxana Gurman., apoi o scenă din „Ahaşveroş”, o cronică de Raluca Ianegic. Actori de ieri şi de azi, Sevilla Pastor, Seidi Gluck, Sonia Fischer, leonie Waldman, maia Morgenstern. Spectacolul „Sonata Kreutzer” după Tolstoi. Vremuri trecute. In 2006 s-au serbat 13o de ani de teatru idiş, tot mai rar se aude această limbă. Dar TES trăieşte, nu mai face atâtea turnee, mulţi actori nu mai trăiesc, au venit tineri care încearcă să menţină o tradiţie, timpul îşi spune cuvântul. Vom avea un teatru ivrit? Nu cred, dar nici idişul nu este bine să dispară din istorie.Boris MARIAN
..
Alfred Adler
Alfred Adler –părintele psihiatriei individuale.
La 25 mai 1937, cu doi ani şi ceva înaintea marii conflagraţii în care au pierit circa 50 milioane de oameni ( n.n. fiecare om este o individualitate , un univers la scara unu pe unu) , se stingea din viaţă Alfred Adler, creatorul psihiatriei individuale. În SUA există un Institut care îi poartă numele şi care a editat deja zece din douăsprezece volume proiectate din opera vastă a acestui savant. Născut la Viena, la 7 februarie 1870, el făcea păarte dintr-o familie care a dat culturii 18 nume reţinute în marile enciclopedii, printre care amintim pe Viktor Adler, primul lider notoriu al social-democraţiei din Austria, Max Adler, sociolog promarxist, Jules Adler, pictor stabilit la Paris, Jakob Adler, actor ajuns în Rusia, apoi în SUA, Felix Adler, filosof, etc. In anul 1901 edste invitat de Sigmund Freud să se asocieze unui grup de studiu, împreună cu medici notorii, Max Kahana, R.Reitler, W. Steckel, numit „ Societatea de miercuri”, unde se şineau prelegeri şi se dezbăteau chestiuni legate de perspectivele psihiatriei şi se puneau bazele psihanalizei. In anul 1910, Adler se desprinde de sub influenţa lui Freud, intră chiar în polemică, deşi păstrează o admiraţie pentru maestru. El se orientează spre o nouă ramură, „psihiatria individuală” care a reuşit să câştige numeroşi adeptţi. Pacientul nu era privit ca o exemplificare a unei teorii presupus valabile, ci se pornea de la datele strict .specifice acestuia. El pune accentul pe cvorelarea dintre defecţiunile nevrotice şi complexul inferiorităţi, foarte răspândit în perioada unei evoluţii rapide a civilizaţiei europene. Individul nu este, adeseori, conştient, de acest complex, dar este stresat fără a-şi explica starea. Dacă ne gândim la tipologia creată de Kafka, Musil ş.a.., ca să nu pomenim de clasicii ruşi, Gogol, Cehov, înţelegem că domeniul de cercetare al psihiatriei individuale este extrem de larg. Un rol important se acordă condiţiilor sociale de viaţă, ceea ce apropie mai muklt teoria lui Adler de realitatea cotidiană, faţă de metoda lui Freud. Adler neagă rolul prerdominant al moştenirii genetice, el consideră, poate şi datorită unei formaţii de stânga, că orice copil se naşte bun la suflet şi cu anumite calităţi, dar condiţiile îl pot schimba în rău. Pentru pedagogie el a dat argumente de luat în seamă. A publicat peste 300 de articole, cărţi- „Studii despre subdezvoltarea unor organe”, „Cunoaşterea oamenilor”, „Practica şi teoria psihologiei indiciduale” ( 1924, lucrare fundamentală), „Inţelegerea naturii umane” (1927), „Ceea ce viaţa poate însemna pentru tine” ( 1931). După anul 1933 se retrage în SUA, de teama urgie naziste. Moare de congestie cerebrală, în 1937, în drum spre Edinburg ( Scoţia), unde urma să ţină o conferinţă. Spre deosebire de Freud şi de alţi renumiţi psihiatri, Alfred Adler a crezut cu toată convingerea în recuperarea bolnavilor prin insuflarea unui anumit optimism, ceea ce premerge teoriei unui alt mare cercdetător în domeniu, Viktor Frankl, supravieţuitor al lagărelor morţii, care a creat o nouă şcoală şi un nou curent, „logoterapia” ( terapia prin căutarea unui sens al vieţii).
Boris Marian
La 25 mai 1937, cu doi ani şi ceva înaintea marii conflagraţii în care au pierit circa 50 milioane de oameni ( n.n. fiecare om este o individualitate , un univers la scara unu pe unu) , se stingea din viaţă Alfred Adler, creatorul psihiatriei individuale. În SUA există un Institut care îi poartă numele şi care a editat deja zece din douăsprezece volume proiectate din opera vastă a acestui savant. Născut la Viena, la 7 februarie 1870, el făcea păarte dintr-o familie care a dat culturii 18 nume reţinute în marile enciclopedii, printre care amintim pe Viktor Adler, primul lider notoriu al social-democraţiei din Austria, Max Adler, sociolog promarxist, Jules Adler, pictor stabilit la Paris, Jakob Adler, actor ajuns în Rusia, apoi în SUA, Felix Adler, filosof, etc. In anul 1901 edste invitat de Sigmund Freud să se asocieze unui grup de studiu, împreună cu medici notorii, Max Kahana, R.Reitler, W. Steckel, numit „ Societatea de miercuri”, unde se şineau prelegeri şi se dezbăteau chestiuni legate de perspectivele psihiatriei şi se puneau bazele psihanalizei. In anul 1910, Adler se desprinde de sub influenţa lui Freud, intră chiar în polemică, deşi păstrează o admiraţie pentru maestru. El se orientează spre o nouă ramură, „psihiatria individuală” care a reuşit să câştige numeroşi adeptţi. Pacientul nu era privit ca o exemplificare a unei teorii presupus valabile, ci se pornea de la datele strict .specifice acestuia. El pune accentul pe cvorelarea dintre defecţiunile nevrotice şi complexul inferiorităţi, foarte răspândit în perioada unei evoluţii rapide a civilizaţiei europene. Individul nu este, adeseori, conştient, de acest complex, dar este stresat fără a-şi explica starea. Dacă ne gândim la tipologia creată de Kafka, Musil ş.a.., ca să nu pomenim de clasicii ruşi, Gogol, Cehov, înţelegem că domeniul de cercetare al psihiatriei individuale este extrem de larg. Un rol important se acordă condiţiilor sociale de viaţă, ceea ce apropie mai muklt teoria lui Adler de realitatea cotidiană, faţă de metoda lui Freud. Adler neagă rolul prerdominant al moştenirii genetice, el consideră, poate şi datorită unei formaţii de stânga, că orice copil se naşte bun la suflet şi cu anumite calităţi, dar condiţiile îl pot schimba în rău. Pentru pedagogie el a dat argumente de luat în seamă. A publicat peste 300 de articole, cărţi- „Studii despre subdezvoltarea unor organe”, „Cunoaşterea oamenilor”, „Practica şi teoria psihologiei indiciduale” ( 1924, lucrare fundamentală), „Inţelegerea naturii umane” (1927), „Ceea ce viaţa poate însemna pentru tine” ( 1931). După anul 1933 se retrage în SUA, de teama urgie naziste. Moare de congestie cerebrală, în 1937, în drum spre Edinburg ( Scoţia), unde urma să ţină o conferinţă. Spre deosebire de Freud şi de alţi renumiţi psihiatri, Alfred Adler a crezut cu toată convingerea în recuperarea bolnavilor prin insuflarea unui anumit optimism, ceea ce premerge teoriei unui alt mare cercdetător în domeniu, Viktor Frankl, supravieţuitor al lagărelor morţii, care a creat o nouă şcoală şi un nou curent, „logoterapia” ( terapia prin căutarea unui sens al vieţii).Boris Marian
Aderca
Felix Aderca în vremuri schimbătoare
In anul 1933, Felix Aderca scria în revista „Vremea” despre „Hitler sau marxistul fără voie”, urmat de un articol despre Stalin, comparându-i pe acești doi dictatori și găsindu-le similitudini. Desigur, aprecierile lui Aderca au trezit reacții de indignare din partea simpatizanților URSS, evident din partea comuniștilor înainte de toate.Despre această intuiție a lui Aderca a scris Valentin Chifor în „România literară”nr.30/2008. . I.Peltz l-a evocat pe harnicul și neliniștitul Aderca, secretar al „Biletelor de papagal”, revista condusă de Arghezi, participant la cenaclul „Sburătorul” al lui E.Lovinescu, colaborator la aproape toate publicațiile de cultură din România, poet, romancier, eseist, dramaturg, publicist. La vârsta de 19 de ani, debuta ca poet cu „Motive și simfonii”, apoi publică „Stihuri”, la Editura Benvenisti, din Craiova. A mai publicat două plachete, dar ecoul la critică a fost minor. In anul 1921, publică volumul de nuvele„Domnișoara din strada Neptun”(Ed. Socec), o carte de succes, romanul „Țapul” ( Ed. Cartea Românească), alte volume de proză, publicistică , dramaturgie, „ ”Zburătorul” ( 1925), romanul „Omul descompus”, volumul de nuvele „Femeia cu carnea albă”, romanul „Aventurile d-lui Ionel Lăcustă Termidor” (1932), roman apreciat în mod deosebit și de istoricii literari, a tradus din autori vest-europeni. Aderca este autorul a două monografii interesante – „Petru cel Mare”, „Cristofor Columb”.Scriitorul s-a născut la 13 martie 1891, în comuna Puiești, județul Vaslui, avea numele de Froim Zeilic Adercu, a fost autodidact, pleacă pentru o vreme la Paris, revine la Craiova. Mai amintim romanele „ 1916” , „Orașele scufundate”( SF), „Revolte”, note de călătorie, „Maxime și minime”, ș.a. Despre Aderca au scris în ultimele decenii Crohmălniceanu, Henri Zalis, Ovidiu Morar, Mihai Mîndra, acesta din urmă, cadru universitar la București, expunând modernismul lui F.Aderca, dar și oscilațiile sale între evreu –neevreu. Marcel Aderca.,fiul scriitorului a publicat la Ed. Hasefer volumul „ F.Aderca și problema evreiască”. Volumul se deschide cu un motto goethean – „ Zwei Seelen wohnen, ah, in meiner Brust” ( Două suflete sălășuiesc în pieptul meu). Aderca a trecut prin aceleași „furci caudine„ , în privința identității, ca și Sebastian, dar el a combătut deschis antisemitismul, având și norocul de a nu fi influențat de un Nae Ionescu. Ov.S.Crohmălniceanu a apreciat „Biblicele” lui Aderca , poeme de inspirație iudaică, pornind de la Adam, cu dublul înțeles de om și pământ, și ajungând la „Cântarea Cântărilor”, „Cartea lui Ruth”, ș.a. Ovidiu Morar, în volumul „ Scriitori evrei din România”( Ideea Europeană -2006), îi rezervă circa 20 de pagini, considerându-l „una dintre cele mai importante personalități ale epocii interbelice”.In „Istoria condensată a literaturii române 18oo-2000”
( Editura Bibliotheca – 2005, vol.I) , H.Zalis îl numește „revoltatul Aderca”. G.Călinescu , în Istoria sa scrie despre Aderca, „umorist impenetrabil, plin de sarcasm... umanitar, internaționalist,.. Emoția este înlocuită cu senzația ... senzual și tendențios ...bizarerie ... pagini fabuloase în „Orașe scufundate” ... umor englezesc, fără cute...poezii „venerice” ... a intuit înaintea lui Ion Barbu o poezie panteistică, rece, carbonică”. Stilul lui Călinescu , contradictoriu, derutant, atractiv, nu este clar „umorul impenetrabil”, care nu pare a fi umor. Dar Zeus are mereu dreptate. Sub îngrijirea lui H.Zalis, a apărut la Editura Hasefer, în 2003, volumul „Mărturia unei generații”, unde găsim dialogurile și evocările despre Arghezi, Ion Barbu, Blaga, Eftimiu, Farago, Galaction, Goga (!), Lovinescu, Camil Petrescu, Rebreanu, Sadoveanu, Dida Solomon Ion Vinea, mulți alții, nume mari. Este o carte exemplară pentru oricare reporter literar. După 1944, Aderca a fost marginalizat și sub aspect social ( funcționar in diverse locuri) și politic și literar. Comuniștii nu i-au iertat comparația dintre Stalin și Hitler, spiritul de frondă, lipsa de „loialitate” față de stânga, de care nici nu se simțea foarte legat, deși credea în democrația socială. Timpul a trecut peste acest scriitor inegal, dar extrem de activ, dăruit cu multe calități, cu talent literar indiscutabil.
Boris Marian
In anul 1933, Felix Aderca scria în revista „Vremea” despre „Hitler sau marxistul fără voie”, urmat de un articol despre Stalin, comparându-i pe acești doi dictatori și găsindu-le similitudini. Desigur, aprecierile lui Aderca au trezit reacții de indignare din partea simpatizanților URSS, evident din partea comuniștilor înainte de toate.Despre această intuiție a lui Aderca a scris Valentin Chifor în „România literară”nr.30/2008. . I.Peltz l-a evocat pe harnicul și neliniștitul Aderca, secretar al „Biletelor de papagal”, revista condusă de Arghezi, participant la cenaclul „Sburătorul” al lui E.Lovinescu, colaborator la aproape toate publicațiile de cultură din România, poet, romancier, eseist, dramaturg, publicist. La vârsta de 19 de ani, debuta ca poet cu „Motive și simfonii”, apoi publică „Stihuri”, la Editura Benvenisti, din Craiova. A mai publicat două plachete, dar ecoul la critică a fost minor. In anul 1921, publică volumul de nuvele„Domnișoara din strada Neptun”(Ed. Socec), o carte de succes, romanul „Țapul” ( Ed. Cartea Românească), alte volume de proză, publicistică , dramaturgie, „ ”Zburătorul” ( 1925), romanul „Omul descompus”, volumul de nuvele „Femeia cu carnea albă”, romanul „Aventurile d-lui Ionel Lăcustă Termidor” (1932), roman apreciat în mod deosebit și de istoricii literari, a tradus din autori vest-europeni. Aderca este autorul a două monografii interesante – „Petru cel Mare”, „Cristofor Columb”.Scriitorul s-a născut la 13 martie 1891, în comuna Puiești, județul Vaslui, avea numele de Froim Zeilic Adercu, a fost autodidact, pleacă pentru o vreme la Paris, revine la Craiova. Mai amintim romanele „ 1916” , „Orașele scufundate”( SF), „Revolte”, note de călătorie, „Maxime și minime”, ș.a. Despre Aderca au scris în ultimele decenii Crohmălniceanu, Henri Zalis, Ovidiu Morar, Mihai Mîndra, acesta din urmă, cadru universitar la București, expunând modernismul lui F.Aderca, dar și oscilațiile sale între evreu –neevreu. Marcel Aderca.,fiul scriitorului a publicat la Ed. Hasefer volumul „ F.Aderca și problema evreiască”. Volumul se deschide cu un motto goethean – „ Zwei Seelen wohnen, ah, in meiner Brust” ( Două suflete sălășuiesc în pieptul meu). Aderca a trecut prin aceleași „furci caudine„ , în privința identității, ca și Sebastian, dar el a combătut deschis antisemitismul, având și norocul de a nu fi influențat de un Nae Ionescu. Ov.S.Crohmălniceanu a apreciat „Biblicele” lui Aderca , poeme de inspirație iudaică, pornind de la Adam, cu dublul înțeles de om și pământ, și ajungând la „Cântarea Cântărilor”, „Cartea lui Ruth”, ș.a. Ovidiu Morar, în volumul „ Scriitori evrei din România”( Ideea Europeană -2006), îi rezervă circa 20 de pagini, considerându-l „una dintre cele mai importante personalități ale epocii interbelice”.In „Istoria condensată a literaturii române 18oo-2000”( Editura Bibliotheca – 2005, vol.I) , H.Zalis îl numește „revoltatul Aderca”. G.Călinescu , în Istoria sa scrie despre Aderca, „umorist impenetrabil, plin de sarcasm... umanitar, internaționalist,.. Emoția este înlocuită cu senzația ... senzual și tendențios ...bizarerie ... pagini fabuloase în „Orașe scufundate” ... umor englezesc, fără cute...poezii „venerice” ... a intuit înaintea lui Ion Barbu o poezie panteistică, rece, carbonică”. Stilul lui Călinescu , contradictoriu, derutant, atractiv, nu este clar „umorul impenetrabil”, care nu pare a fi umor. Dar Zeus are mereu dreptate. Sub îngrijirea lui H.Zalis, a apărut la Editura Hasefer, în 2003, volumul „Mărturia unei generații”, unde găsim dialogurile și evocările despre Arghezi, Ion Barbu, Blaga, Eftimiu, Farago, Galaction, Goga (!), Lovinescu, Camil Petrescu, Rebreanu, Sadoveanu, Dida Solomon Ion Vinea, mulți alții, nume mari. Este o carte exemplară pentru oricare reporter literar. După 1944, Aderca a fost marginalizat și sub aspect social ( funcționar in diverse locuri) și politic și literar. Comuniștii nu i-au iertat comparația dintre Stalin și Hitler, spiritul de frondă, lipsa de „loialitate” față de stânga, de care nici nu se simțea foarte legat, deși credea în democrația socială. Timpul a trecut peste acest scriitor inegal, dar extrem de activ, dăruit cu multe calități, cu talent literar indiscutabil.
Boris Marian
Wittgenstein
Wittgenstein – evreul din Linz
Apariţia la Ed. Humanitas a cărţii eseistului britanic A.C.Grayling, „Wittgenstein” şi a celei semnate de Kimberley Cornisch, „Evreul din Linz”, la Ed. Nemira au dat posibilitatea cititorului din România să cunoască personalitatea unuia dintre filosofii de frunte ai secolului XX, despre care filosoful român Anton Dumitriu a scris că era un geniu spontan, comparabil cu William Ockham, din secolul XIV.
Născut la Viena , în 1889, coleg de şcoală cu viitorul călău .Adolf Hitler ( care, se spune, ar fi nutrit o ură antisemită faţă de strălucitul Wittgenstein), la Linz, unde a copilărit, a murit în 1951, la Cambridge. In timpul războiului a fost unul dintre „oamenii grei” ai contraspionajului britanic, în chestiuni legate de codificări, decodări. Familia sa era convertită, dar originea evreiască nu a fost un secret pentru nimeni, savantul însuşi nu şi-a ascuns ascendenţa. A studiat mecanica la Berlin, apoi la Manchester, era specialist în construcţii de avioane şi elicoptere, dar , în paralel s-a pregătit cu asiduitate în domeniul logicii matematice, al filosofiei în genere. In 1913, s-a retras numai în acest scop, la o cabană din Norvegia, unde şi-a scris o parte din opera filosofică. In 1929 obţine titlul de doctor în filosofie, la Cambridge. La noi, un discipol al lui Wittgenstein este filosoful Sorin Vieru, care a adăugat la cele şase grupaje aforistice ale maestrului, un al şaptele, numit „ Convocarea tăcerii”. Sunt celebre aforismele lui Wittgenstein – „ Când nu se poate vorbi despre ceva, este bine să se tacă”, „ Nimic nu este atât de greu decât a nu te înşela pe tine însuţi”, „Lumea este totalitatea faptelor, nu a obiectelor”, „Etica este inexprimabilă, ea nu se impune prin forţă”, „Logica trebuie să aibă grijă de ea însăşi”. Prea puţin interesat de politică, Wittgenstein a dat argumente dintre cele mai solide combaterii totalitarismului de orice culoare. Opera sa a fost tradusă în română, astfel, „Tratatul logico-filosofic” (2001), „Insemnări postume” ( 2005, reeditare), „Caietul albastru” (2005, reeditare), „Despre certitudine” (2005),ş.a. De opera filosofului s-a ocupat Mircea Flonta care a colaborat cu editura Humanitas.Care au fost autorii frecventaţi de Wittgenstein, unii chiar comentaţi? O diversitate – Dostoievski, Tagore, Bertrand Russel, cel care l-a susţinut de la începutul carierei, clasicii Goethe, Schiller, Kant, a iubit muzica, în special Mozart, o cultură vastă în domeniul matematicii, logicii, filosofiei. Datorită averii moştenite de la tatăl său, un mare industriaş în metalurgia, filosoful i-a susţunt material pe tineri de valoare , precum Trakl, Rilke, ş.a. Mereu surprinzător prin paradoxuri, aforisme, Wiigenstein a ştiu să capteze atenţia şi admiraţia unor generaţii de intelecuali. El spunea – „Certitudinile noastre de bază se arată a fi atitudini”. Impactul aforismeleor sale se aseamănă cu acela al psihanalizei lui Freud, cu care a avut relaţii apropiate., deşi era mult mai tânăr. Totuşi,.marile sale pasiuni au fost filosofia şi matematica, fără de care, spunea, nu se poate pătrunde în interiorul nici unei ştiinţe. Fraţii, surorile lui Wittgenstein au scăpat de deportare şi exterminare, prin depunerea unor mari sume de bani. La finalul războiului, o bombă lansată de un avion american a distrus palatul industriaşului, tatăl filosofului. Despre familia sa se ştie prea puţin , opera sa antumă este redusă la Tratatul amintit, dar ecoul ceaţiei sale este de neignorat. In anul 2008, Mircea Flonta a publicat la Humanitas o carte de circa 400 de pagini, dedicată lui Wittgenstein, „Gânditorul singuratic”. Sorin Lavric îl nedreptăţeşte scriind un comentariu, „Gânditorul fără urmaşi”. Suspectat de a fi lucrat pentru sovietici, cunoscut ca homosexual, evreu convertit la protestantism, Ludwig Johannes Wittgenstein rămâne ca o personalitate fascinantă datorită marii sale puteri de sinteză şi de creaţie., indiferent de câţi denigratori ar avea.
Boris Marian
Apariţia la Ed. Humanitas a cărţii eseistului britanic A.C.Grayling, „Wittgenstein” şi a celei semnate de Kimberley Cornisch, „Evreul din Linz”, la Ed. Nemira au dat posibilitatea cititorului din România să cunoască personalitatea unuia dintre filosofii de frunte ai secolului XX, despre care filosoful român Anton Dumitriu a scris că era un geniu spontan, comparabil cu William Ockham, din secolul XIV.Născut la Viena , în 1889, coleg de şcoală cu viitorul călău .Adolf Hitler ( care, se spune, ar fi nutrit o ură antisemită faţă de strălucitul Wittgenstein), la Linz, unde a copilărit, a murit în 1951, la Cambridge. In timpul războiului a fost unul dintre „oamenii grei” ai contraspionajului britanic, în chestiuni legate de codificări, decodări. Familia sa era convertită, dar originea evreiască nu a fost un secret pentru nimeni, savantul însuşi nu şi-a ascuns ascendenţa. A studiat mecanica la Berlin, apoi la Manchester, era specialist în construcţii de avioane şi elicoptere, dar , în paralel s-a pregătit cu asiduitate în domeniul logicii matematice, al filosofiei în genere. In 1913, s-a retras numai în acest scop, la o cabană din Norvegia, unde şi-a scris o parte din opera filosofică. In 1929 obţine titlul de doctor în filosofie, la Cambridge. La noi, un discipol al lui Wittgenstein este filosoful Sorin Vieru, care a adăugat la cele şase grupaje aforistice ale maestrului, un al şaptele, numit „ Convocarea tăcerii”. Sunt celebre aforismele lui Wittgenstein – „ Când nu se poate vorbi despre ceva, este bine să se tacă”, „ Nimic nu este atât de greu decât a nu te înşela pe tine însuţi”, „Lumea este totalitatea faptelor, nu a obiectelor”, „Etica este inexprimabilă, ea nu se impune prin forţă”, „Logica trebuie să aibă grijă de ea însăşi”. Prea puţin interesat de politică, Wittgenstein a dat argumente dintre cele mai solide combaterii totalitarismului de orice culoare. Opera sa a fost tradusă în română, astfel, „Tratatul logico-filosofic” (2001), „Insemnări postume” ( 2005, reeditare), „Caietul albastru” (2005, reeditare), „Despre certitudine” (2005),ş.a. De opera filosofului s-a ocupat Mircea Flonta care a colaborat cu editura Humanitas.Care au fost autorii frecventaţi de Wittgenstein, unii chiar comentaţi? O diversitate – Dostoievski, Tagore, Bertrand Russel, cel care l-a susţinut de la începutul carierei, clasicii Goethe, Schiller, Kant, a iubit muzica, în special Mozart, o cultură vastă în domeniul matematicii, logicii, filosofiei. Datorită averii moştenite de la tatăl său, un mare industriaş în metalurgia, filosoful i-a susţunt material pe tineri de valoare , precum Trakl, Rilke, ş.a. Mereu surprinzător prin paradoxuri, aforisme, Wiigenstein a ştiu să capteze atenţia şi admiraţia unor generaţii de intelecuali. El spunea – „Certitudinile noastre de bază se arată a fi atitudini”. Impactul aforismeleor sale se aseamănă cu acela al psihanalizei lui Freud, cu care a avut relaţii apropiate., deşi era mult mai tânăr. Totuşi,.marile sale pasiuni au fost filosofia şi matematica, fără de care, spunea, nu se poate pătrunde în interiorul nici unei ştiinţe. Fraţii, surorile lui Wittgenstein au scăpat de deportare şi exterminare, prin depunerea unor mari sume de bani. La finalul războiului, o bombă lansată de un avion american a distrus palatul industriaşului, tatăl filosofului. Despre familia sa se ştie prea puţin , opera sa antumă este redusă la Tratatul amintit, dar ecoul ceaţiei sale este de neignorat. In anul 2008, Mircea Flonta a publicat la Humanitas o carte de circa 400 de pagini, dedicată lui Wittgenstein, „Gânditorul singuratic”. Sorin Lavric îl nedreptăţeşte scriind un comentariu, „Gânditorul fără urmaşi”. Suspectat de a fi lucrat pentru sovietici, cunoscut ca homosexual, evreu convertit la protestantism, Ludwig Johannes Wittgenstein rămâne ca o personalitate fascinantă datorită marii sale puteri de sinteză şi de creaţie., indiferent de câţi denigratori ar avea.
Boris Marian
Abonați-vă la:
Postări (Atom)