Patru ani la Moscova

Sosirea mea la Moscova, ca student, a coincis cu scoaterea lui Stalin, adică a mumiei lui Stalin din Mauzoleu şi înmormântarea sa în spatele Mauzoleului. Unii au scris că el a fos depus sub formă de cenuşă, într-o urnă, în zidul Krmlinului. Nu este aşa, mormântul său este alături de cel alui Voroşilov, Jdanov, ş.a. în spatele marelui Lenin.
Normal el nu trebuia să aibă nici un mormânt, pentru moartea de zeci de milioane de oameni de toate categoriile sociale, profesionale. Dar în 1961 mai gândeam destul de frumos despre bietul Koba, cum îi spuneau prietenii, unii împuşcaţi din ordinul său. Koba a fost un haiduc gruzin şi lui Stalin îi plăcea să fie considerat haiduc. Sufletul său era de tâlhar şi, în tinereţe,, a jefuit trenuri, transporturi cu bani pentru a-i da partidului bolşevic. Era un bolşevic mai fanatic decât Lenin şi semăna , la concepţii mult, cu intelectualul Troţki, pe care îl invidia şi îl ura.Dar să ne întoarcem în Piaţa Roşie. O mulţime de foşti combatanţi, unii mirosind a vodcă, era frig, venise iarna, vorbeau cu voce tare că Hruşciov l-a aruncat pe Stalin din Mauzoleu şi va plăti pentru asta, ceea ce s-a şi întâmplat. În octombrie 1964, la un an de la asasinarea lui Kennedy, Hruşciov a fost asasinat politic, a fost chemat la Kremlin i s-a citit un rechizitoriu şi a fost poftit să plece unde vrea. Unde vrea, vorba vine, în urma lui era o echipă de filatori şi paznici. Pe Hruşciov l-am văzut o singură dată, nu mi-a făcut o impresie deosebită, era foarte robust, plin de el. Nu mi-a plăcut nici scena pe care a făcut-o la expoziţia pictorilor de la Manej ( fosta clădire pentru caii împăratului). A strigat la artiştii înmărmuriţi de frică, pe Ernest Neizvestnyi l-a acuzat că a expus un corp de WC. Tot Neizvestnyi, refugiat în SUA, avea să-i facă după moarte un bust minunat , la cimitirul Novodevici, unde se află o veche mănăstire şi sunt îngropaţi cei din eşalonul doi al puterii, primului eşalon fiindu-i rezervat zidul Kremlinului. Zidul Kremlinului este plin de foşti secretari din diverse partide comuniste, unii ucişi chiar la Moscova, militari, ucişi tot de Stalin, înalţi funcţionari. Despre Kirov nu ştiu nimic, doar că era gata să-i ia locul, prin vot democratic lui Stalin, dar votul a fost falsificat, iar Kirov a murit de mâna „duşmanului”. Stalin aproape că plângea ( de bucurie?). ... Primele ţigări fumate la Moscova erau BELOMORKANAL, amintind de lagărul unde au fost forţaţi zeci de mii de deţinuţi politici să construiască, în condiţii inumane acel proslăvit canal dintre Marea Albă şi Leningrad. Canalul a avut,totuşi ,
un rol strategic important în al doilea război mondial. Ţigările erau proate, papiroase de fapt, aşa că am trecut la ţigări bulgăreşti, ŞIPKA, era pasul muntos unde au luptat partizanii bulgari împotriva nemţilor, dar , acolo au trecut şi trupele ruseşti în 1877, alergând după otomani sau invers. Cu studenţii bulgari am avut contact, erau veseli şi puţin neserioşi, carte puţină, fete multe. Cei mai slabi erau studenţii arabi, nota trei era de trecere şi aproape toţi aveau nota trei. Aveau între ei un kurd din Irak, omul părea coborât din munţi, înalt, solid şi puţin şcolit. Foarte serios, nu era prieten cu arabii. În schimb , la arabi, toţi erau „dorogoi” ( dragă), semănau cu gruzinii la comportament, între ei era şi un armean, un student strălucit, care a rămas în URSS, prin căsătorie. Ungurii erau mai diferenţiaţi. Eu am stat cu unul care se declara participant la revoluţia din 1956, de fapt el spunea că a fost elev în şcoala militară şi că trebuia să tragă în manifestanţi. Spunea că nu a tras. Extrem de harnici, chinezii, mâncau puţin, cedaseră o jumătate de bursă ca să mărească numărul de studenţi. Am avut un coleg moscovit, care m-a introdus în minunata moştenire muzicală, clasică – Ceaikovski, Borodin, Rahmaninov, ş.a. Mi-a lăsat cadou, la plecare, pick-up-ul ( se numea „Kazan”, unde se fabrica, era capitala republicii tătare), multe plăci. Prima fată care mi-a trezit o admiraţie totală a fost o coreeancă, un bibelou de fată, dar era măritată cu un rus. Era fiica unui combatant din Coreea, se pare, un general. Apoi, mi-a plăcut o rusoaică solidă, cu ochi de culoarea cerului, puţin holbaţi, buze pline, voce adâncă, îi spuneam contesa, ceea ce o enerva, nu ne-am înţeles, cred că se temea de complicaţii cu „străinii”. De altfel, cred că unele camere din cămin erau ascultate, odată am spus cu voce tare că l-am văzut din apropiere pe Hruşciov, era puţin după asasinarea lui Kennedy, am adăugat că puteam să trag în el, colegii au îngălbenit şi au ieşit din cameră. De atunci n-au mai vorbit cu mine, de parcă eram un potenţial asasin. Dar cu KGB-ul am avut un contact interesant. In vara lui 1963 m-am hotărât cu un amic din Ungaria să facem împreună o excursie în Caucaz, am ales un traseu şi ne-am dus să obţinem aprobare la OVIR ( oficiul de înregistrare a vizelor pentru străini). Ajunşi în oraşul Ordjonikidze ( numele unui prieten al lui Stalin, „sinucis” de băieţii tătucului), astăzi Vladikavkaz ( vechea denumire), capitala Osetiei de Nord. Ne-am cazat la hotelul oraşului, frumos aşezat, cu faţa la munţi. Recepţionera ne-a întrebat unde mergem mai departe, i-am spus , ca nişte fraieri, uitând că localitatea nu era trecută în aprobarea primită de la OVIR. Dimineaţa ne-am urcat într-un autobuz, ne-a dus până în inima munţilor, unde ne-a lăsat, de acolo circulau numai localnici, pe măgăruşi. Am găsit un localnic care a sporovăit tot drumul, într-o rusească aproximativă, iar măgăruşul său ne căra rucsacele. Ne-am oprit într-o tabără de tineri, era seara, am adormit imediat. Dimineaţa , a venit comandantul taberei, un civil, care ne-a rugat să nu plecăm nicăieri că trebuie să vină cineva să ne legitimeze. Am înţeles abia atunci că am greşit. Mi-am adus aminte că în Caucaz sunt baze, exploatări miniere, nu se ştie ce scot de sub pământ. Nu a trecut mult timp, am primit un ceai , salam, pâine, am mâncat cu poftă, a apărut un Jeep, desigur rusesc, ne-a luat cu el, ne conducea un tip bărbos, civil , semăna cu Fidel Castro, cred că îl imita ( l-am văzut pe Fidel la Moscova, circulând în maşină deschisă, cu Hruşciov, era o frumuseţe de bărbat, iar , alături de bondocul Nikita, era în avantaj total). Omul care ne însoţea era pus, cred, să ne ameţească vorbind fără pauză. În Caucaz , oamenii sunt vorbăreţi, probabil că nu se văd prea des între ei. O singură dată am văzut nişte copii , în nişte văgăuni, numite locuinţe, pentru ei şi pentru animale de casă, copiii nu scoteau un cuvânt de parcă erau consemnaţi. Cred că nu ştiau ruseşte, erau îmbrăcaţi în nişte zdrenţe, muştele acoperindu-i, harnice, de sus până jos. Peste tot mirosea a baligă. Am ajuns cu jeepul la sediu, o clădire cu un etaj. Am fost introduşi într-o cameră cu portretul lui Dzerjinski, un tip în cizme, haine militare, fără epoleţi ne-a primit zîmbind, ne-a oferit ţigări, ca în filme, ne-a pus să stăm jos,ne-a interogat cu blândeţe şi în amănunt, de la naştere până la zi, tot ce am făcut, nu a notat nimic, probabil că se înregistra totul, apoi ne-a spus – „Băieţi, vă întoarceţi la Ordjonikidze, luaţi autobuzul la Tbilisi, de unde aţi venit, apoi la Suhumi şi acasă, conform itinerarului aprobat, aici nu aveţi ce căuta, maşina mea vă duce la Ordjonikidze, şi fără întrebări. Dacă mai veniţi pe aici, nu mai aveţi de a face cu mine şi nu vă sfătuiesc” Eram fericiţi că am scăpat şi că nu ne-a bruscat nimeni. Acesta era KGB-ul local. Recepţionera de la hotelul din Ordjonikidze ne turnase, altfel mergeam pe jos prin munţii de o frumuseţe sălbatică. Dar pe muntele Kazbek apucasem să urcăm în tenişi. Ne însoţise un călugăr rătăcitor, mai erau în Rusia asemenea specimene. Omul părea puţin nebun, se ruga tot timpul şi ne vorbea într-o limbă bisericească. Kazbek are peste 5500 de metri, noi am ajuns doar la 4000, mai departe era doar gheaţă. In anul cinci de facultate am făcut practica în preajma munţilor Urali, într-un oraş cu nume straniu, Sterlitamak, în republica Başkiria, dar despre sărăcia lucie de acolo, altă dată.

Boris Marian

Rebeliunea şi pogromul legionar din 21-23 ianuarie 1941

Rebeliunea şi pogromul legionar din 21-23 ianuarie 1941

La 11 ianuarie 1941, Ion Antonescu îşi exprima, în şedinţa Consiliului de Miniştri, îngrijorarea şi dezaprobarea faţă de acţiunile unilaterale ale Legiunii cu care era asociat la guvernare. Declaraţia sa nu era surprinzătoare. Conflictul era copt după asasinatele fătuite în spre sfârşitul anului 1940, acţiunile de jaf organizat sau stihiniic, pe care le comiteau legionari cu diverse funcţii, aşa zisa „bolşevizare” a Legiunii ( existau agenţi sovietici, dar erau sub acoperire), blocarea industriei şi comerţului, prin actele de vandalizare a proprietăţilor evreieşti, pe baza programului de „românizare”, care era un prilej de furt în toată regula. Germania şi-a exprimat de mai multe ori interesul pentru petrolul din România şi nu dorea dezordini , schimbări de guvern, etc.La 14 ianuarie 1941, Antonescu îl vizitează pe Hitler şi, se pare, primeşte asigurarea unui sprijin direct, pentru restabilirea ordinii. La 18 ianuarie 1941, comisarii legionari pentru românizare sunt concediaţi, ceea ce produce imediat o reacţie furibundă. La 20 ianuarie, ministrul legionar de interne, Petrovicescu este demis, motivul fiind lipsa de vigilenţă în prevenirea asasinării maiorului german, de aviaţie, Doering, se pare, de un agent britanic. Urmează, în aceeaşi zi alte demiteri, astfel că legiunea se hotărăşte să-şi impună prin forţă un guvern propriu, împotriva voinţei Conducătorului Statului. Trupele germane staţionate în România au fost puse la dispoziţia mareşalului. Armata îl susţinea pe Antonescu. Totuşi Reinhardt Heydrich, al doilea om în SS, după Himmler, a susţinut ideea rebeliunii, astfel că Antonescu a trebuit să acţioneze cât mai rapid. La sfârşitul zile de 22 ianuarie 1941, rebeliunea legionară era, practic, înfrântă, grupuri de rebeli se ascundeau, unii trecuseră deja graniţa, spre Reich. În cursul operaţiunilor , dar şi al pogromului, care a fost efectuat de legionari fără nici o încercare de a explica într-un fel masacrul, au murit – 21 de militari români, de diverse grade, au fost răniţi 53, dar totalul morţilor, incluzând civili a fost de 374 persoane, din care 120 de evrei din Bucureşti. Mai târziu, Horia Sima a încercat să arunce vina asasinatelor antievreieşti pe seama unor elemente antisociale. Dar Viorel Trifa, ulterior refugiat în SUA, Dumitru Groza, bănuit ca agent dublu, au afirmat că oamenii lui Antonescu erau jidoviţi, astfel că evreii ar fi provocat conflictul. Au fost incendiate şi profanate Templul Cahal Grande, Templul Coral, distruse zeci de magazine, împuşcaţi oameni la Jilava, în pădure, unele cadavre au fost agăţate la Abator, pe cadavre scriindu-se „carne cuşer”. Pogromul a fost o continuare violentă a unei îndelungate propagande antisemite duse de ideologi, jurnalişti, cu vederi extremist-şovine şi antisemite. Guvernul a luat măsuri minime, reparatorii, declaraţiile oficiale fiind cinice şi minimalizatoare. Nici după 23 august 1944, propaganda comunistă nu a dezbătut prea mult această temă care nu se încadra în programul de comunizare economică şi deznaţionalizare etnică. Dar acte există în arhivele din România, Moscova, New York, Ierusalim.Minciuna nu are prea mult loc de a nega evidenţele.

Boris Marian.

Amintiri din armata populară

Amintiri din armata populară

Armată populară, armată din popor, cântau soldaţii pe strada din centrul Capitalei, pe când eu aveam doar zece ani. După alţi cincisprezece, aveam şi eu să mărşăluiesc la Iaşi, unde am fost repartizat ca soldat „terist” (TR –termen redus), cântând – Patrie liberă, noi ţi-am jurat să te-apărăm cu braţul înarmat ... Partid iubit, partid biruitor, eşti conştiinţa-ntregului popor, sub steagul tău, noi am jurat să te-apărăm( ciudat, atunci nu am înţeles că armata era subordonată Partidului)... Trei culori ( când nu era încă imn naţional)... Şi unu-i Decebal.cel harnic,iar celălalt Traian cel drept ( de ce unul, harnic, altul , drept şi nu invers?), Deşteaptă-te , române ( nici acesta nu era imn naţional, iar textul cu totul anacronic, somn de moarte, barbarii de tirani, cu totul greu de înţeles, mă rog, să mă ierte Andrei Mureşanu). Marşul avea loc fie pe stradă, unde sergentul mergea alături şi striga la cei care mimau cântarea, fie în curte, în drum spre popotă, fie în drum spre baia regimentului, cu prosoapele şi săpunul în mână., izmenele le ţineam , cele de schimb, în buzunar. Când am sosit, seara,din Bucureşti, la poarta regimentului, comandantul de gardă l-a chemat pe un sergent să-mi ia valiza, ceea ce m-a făcut să mă simt stânjenit. Sergentul credea că am venit să mă facă ofiţer. Aveam diplomă de inginer, dar sărisem doi ani peste convocări, din motive personale. După două zile, când a văzut că nici vorbă nu era de a fi eu ofiţer, m-a mutat cu patul lângă uşa de la intrare, astfel că timp de şase luni am ştiut ce înseamnă să-ţi dea cineva cu uşa în cap. Asta , în special noaptea, când băieţii, eram circa cincizeci într-o cameră mare, cu paturi suprapuse, alergau la WC. A merge la WC, noaptea era o mare aventură, totul în jur era umed, puteai să cazi în orice moment în ceva moale., mirosul era fie de clor, fie de amoniac, după cum se respecta programul de dezinfecţie. Nu m-am îmbolnăvit, iar despre hârtie de toaletă nici pomeneală, de bază era ziarul „Scânteia” care se citea obligatoriu la ora de educaţie politică. Unii ţineau slănină în geamantanele de lemn, sub pat, astfel că în cameră stăruia permanent un miros de transpiraţie amestecat cu miros de afumătură, de se ţinea plutonierul major de nas, iar ofiţerii nici nu intrau. Mâncarea nu era rea, fasolea la cazan cu bucăţi de cârnat erau un deliciu pe care nici azi, la nici un restaurant nu l-am regăsit.Nu mai spun că de sărbători ofciciale, plus cele de ordin intern, aniversări, se bea o jumătate de cană de votcă de cea mai proastă calitate, industrială.Plutonierul, un băiat de la ţară, sărac lipit, după figură, nu avea bani să-şi cumpere abonament la popotă şi mânca pe ascuns, în clasa de studiu, unde, un soldat îi aduce cu gamela cele două feluri de mâncare. Omul era atât de flămând că-l trimitea de vreo trei ori, probabil că era singura masă pe ziua respectivă. Noi râdeam de el, iar el se răzbuna şi ne ţinea în picioare în orele libere de dupăamiază, citindu-ne regulamentul sau ziarul. Cred că făcea reciclarea propriilor cunoştinţe , pentru că silabisea îngrozitor, iar noi îl corectam în cor. Omul era extrem de supărat, dar , de pildă cu mine se purta frumos, pentru că seara, după ora stingerii, venea să-i fac şecţiile de matematică, urma clasa a opta şi trebuia să termine liceul, altfel risca să fie dat afară. Nu era un flăcău prea frumos, avea dinţi de cal şi ochi de bou, cum se spune, dar nu era om rău şi îl văd şi acum , în faşa ochilor, regret că am râs şi eu , uneori de el. Hazul cel mare a fost când, nu se ştie din ce cauză a fost „băgat la bulău”, adică la carcera pentru subofiţeri, se uita pe ferestruică şi parcă cerşea mila noastră. Dar primea numai priviri dispreţuitoare, iar unul mai îndrăzneţ i.a promis o fetiţă din oraş. Obsesia sexuală era prezentă între soldaţi şi fiecare povestea luni, ce succese avusese duminică, la învoire. Majoritatea veneau beţi, unul dintre ei a avut proasta inspiraţie să se oprească în faţa ofiţerului de serviciu şi să-i scuipe pe cizmă. A fost judecat după câteva zile şi a primit doi ani de batalion disciplinar, undeva , în Ardeal. Sergenţii, în mare parte se purtau îngrozitor cu soldaţii, în special cu cei pe care îi cunoşteau de acasă, unii fiind consăteni. Dacă cineva afirmă că omul poate fi brută , în anumite condiţii, eu confirm, deşi era timp de pace. „Culcat”, „Drepţi”, erau două comenzi pe care un sergent le putea da unui soldat de o sută, de două sute de ori, apoi, „târâş, înainte” , „aviaţie inamică”, astfel că omulş, chiar dacă pe jos era noroi, trebuia să meargă precum broasca până la cantină, unde se încvolona frumos şi intra în sala de mese. Cineva o să spună că eu calomniez armata populară, nu cred, se spune că în mai toate armatele din lume se petreceau şi se mai petrec asemenea fapte. L-am întrebat pe un so,kdat de ce se supune şi el mi-a explicat, „Păi ce vreţi, să mă pună schimbul doi, de noapte?”, adică de la ora unu la trei. A încercat un sergent, chiar cel care îmi cărase prima zi valiza, să facă şi cu mine exerciţii de acest gen, l-am refuzat şi i-am promis că voi raporta la comandant. S-a potolit, deşi celorlalţi le spunea că aşa se călesc soldaţiişi că el a trecut prin aceleaşi experienţe, cu un an înainte. Era înb anul de graţie, 1968. Instructorul politic, un căpitan nu prea prost, ne ţinea prelegeri despre necesitatea culturii, a pregătirii multiple, dând exemplu armata israeliană. „ Bă, voi ştiţi de ce au câştigat evreii războiul cu arabii? Vă spun eu, aveau carte , bă, ăştia ştiau ce are fiecare avion în el, fiecare mitralieră, cum merge aparatura de transmisie, bă! Ia zi tu, bă, cum e cu radioul, de ce merge radioul?”. Tăcere. „Sunt unde , bă, undele intră şi ies, nu le vezi, cu undele astea poţi distruge o unitate militară, un oraş”. Mai mult ne-a impresionat o demonstraţie pe un câmp, unde s-a simulat o explozie nucleară cu explozibil chimic. A fost extraordinar şi am avut chiar senzaţia unui atac atomic.Tabăra de munte a fost pe undeva , în apropierea unei mănăstiri vestite. S-a hotărât vizitarea acesteia, deşi nu intra în programul de educaţie politică, dar plăcerea a fost decompensată printr-un marş forţat, adică 12km. trebuia străbătuţi în jumătate de oră, ceea ce era practic imposibil. M-am oprit la un sfert de drum şi am refuzat să merg mai departe. Un sergent a rămas cu mine, a fumat, a tăcut , apoi mi-a propus să alergăm împreună. Am spus că nu cred că există un ordin, totul este invenţia lui şi a celuilalt sergent. Eram chiar sigur de asta, pentru că , în tabără nu era nici un ofiţer, fuseseră toţi convocaţi nu ştiu unde. Ne-am întors în tabără, iar eu i-am povestit, pe drum, un roman citit recent. Omul a fost mulţumit şi de atunci mă saluta discret, zâmbind. Nu ştiu ce îi plăcuse din comportamentul meu.Cele mai tensionate zile au fost după invazia sovietică în Cehoslovacia. După discursul lui Ceauşescu la balconul CC-ului din Bucureşti, toată armata era în pregătire, aşa cred. Cel puţin , la noi, ofiţerii alergau care încotro, la comandament, la magazie, soldaţii tăceau mâlc. Eram de gardă, cu un maior, care mi-a spus ... „Fratele meu, am c .... t-o împrtăştiat,ăştia ne fac zob”. Am înţeles că este vorba de trupele masate la Prut, trupe sovietice. Nu eram convins, dar unii auzeau deja tancurile ruseşti intrând în Iaşi. Erau, de fapt tancuri româneşti mergând spre Prut. Atmosfera era încinsă. Dar afirmaţia maiorului mi s-a părut de bun simţ şi totodată defetistă. Omul era bun de trimis la tribunalul militar. Toţi spuneau că teriştii , cum erau eu şi mai erau vreo doi , vor rămâne până în decembrie. Mă apucase deznădejdea, apoi, brusc totul s-a liniştit, la sfârşitul lui august ni s-a dat drumul acasă, iar eu , de bucurie mi-am pierdut pantalonii de civil. Am plecat di unitate cu nişte pantaloni maro, găsiţi pe undeva, care erau mai mari cu câteva numere. Aşa am ajuns la Bucureşti, unde am şi început serviciul. Aici era altă agitaţie, toată lumea trebuia să aibă uniformă de la gărzile patriotice şi să înveţe să tragă cu puşcoace ceheşti din 1937. Am tras cu una la poligon, m-a durut mâna o săptămână. Nu se compara cu dragul de Kalaşnikov , din armată. În caz că venea duşmanul, trebuia să fugim
într-un şanţ, la şosea, unde era un noroi până la genunchi şi să ochim.
Încotro? Ceauşescu credea că sovieticii vor veni să-l dea jos , cu forţa. Nu au venit. A căzut după 21 de ani, trădat de ai săi, aş spune de noi toţi , care nu-l iubeam, nu-l respectam, dar îl suportam.

Boris Marian
PS- N-aş vrea să uit două episoade , tot din armata care te face „om”. Primul, dimineaţa, nu ştiu cine punea la pick-up pentru toată suflarea soldăţească – „Satule, satule, vatră frumoasă, departe m-am dus de casă, de casa părinţiiiiiilor......”, vocea superbă era a Irinei Loghin, eu o apreciaz cel puţin ca pe Maria Tănase, de nu mai mult.Dar, cum am citit despre lagărele nemţeşti, după acest moment liric, urmau lătrături de sergenţi, tropăieli, de parcă o turmă de mamifere se pornea la vânătoare. Era un moment îngrozitor. Iar cântecul merge înainte, acelaşi, cu aceleaşi cuvinte..Al doilea, la fel de neplăcut, cum era să-mi placă armate în 1968, când nici acum nu cred că mi-ar plăcea.? Eram de gardă cu un maior. Acesta , de plictiseală şi-a adus o revistă de cuvinte încrucişate şi un şah. L-am ajutat generos să rezolve două-trei careuri, omul era mulţumit că putea să umple pătrăţelele, apoi ne-am apucvat de şah, l-am văzut că se cam enervează şi l-am lăsat să câştige la sfârşit o partidă, a fost foarte mulţumit şi de această dată, apoi s-a întins, îi era somn şi mi-a spus – „Trage-mi cizmele, că mă culc”. Deşi era cu vreo 20 de ani mai tânăr, omul mi s-a părut obraznic, nefiind un infirm, care, oricum m-ar fi rugat, iar ordinul său nu era ncicum prevăzut în regulament. Ştiam de la colegi, că un ofiţer de gardă te poate alerga toată noapte pe la posturi, de nu mai ştii ce este cu tine. M-am gândit, apoi, fără să comentez, am ieşit, am chemat pe comandantul gărzii, un sergent şi i-am comunicat că-l cheamă tovarăşul maior. Ofiţerul a fost puţin uimit, apoi a înţeles, au fost chemaţi doi soldaţi, fiecare i-a scos o cizmă acelei „cizme” , iar eu, de nervi nu am putut dormi toată noaptea.Atât desprfe armata populară.

Amos

Liniştit,delicat, sentimental,afectuos, pasionat, abonat la biblioteca din Wuppertal., era zvelt şi foarte stilat. Scria cu majuscule numele mici, cu minusacule numele mari, era sucit şi avea trei pisici, o ţestoasă, un cal, un calmar. Claritate, blândeţe, iubire, ştia să pună-n valoare orice calitate umană, alter ego era subsemnatului , ego, MB. Isidore Isou –Am stram gramme, cali couli rouki – grasmme, bali fouli mouki – glamme, am ham clamme... Nu vi se pare o farsă? Iar noi ne închinăm, am scris o evocare despre acest om care făcea giumbuşlucuri.Gherasim Luca nu este departe.
Revin la relaţiile interumane. Eu am o părere despre mine. Cine are o părere proastă despre el însuşi nu se înşală. Ştie cel mai bine. Eu nu am o părere proastă despre mine. Cineva îmi reproşează că sunt preocupat de mine. Evident, dar cine ar mai avea interes să fie preocupat de mine? Iubirea este altceva. Eu nu sunt îndrăgostit de mine, dar nici nu mă dispreţuiesc. Semenii mei se dispreţuiesc între ei. Este o boală a speciei umane, la animale aşa ceva nu se găseşte. Când descopăr că este cineva care nu ştie să-mi evalueze corect calităţile, nu mă refer la prostovani gata să mă linguşească, deci, când un om normal, poate inteligent, mă consideră inferior lui, când simt acest lucru, pentru mine acel om devine un potenţial inamic. Nu doresc să-i fac un rău, dar am două căi – fie să-l conving că nu are dreptate, la unii am reuşit,, fie să-i răspund cu aceeaşi monedă, fie să-l şi combat, numai în cuvinte. Eu nu lovesc, nu acţionez împotriva cuiva, în afara limbajului. Ceea ce nu mi se iartă este limbajul. Pot să mă exprim colorat. Dar, o clipă, dacă simt că omul regretă, că recunoaşte indirect, nu prin declaraţii mincinoase, indirect, discret, că a greşit , pentru mine este mai sfânt decât la prima cunoaştere. Acesta sunt, am fost şi voi fi.... În partea de sud a Iudeei, în oraşul Tekoa, locuia un cioban şi paznic de livezi, pe nume Amos. ... Mai departe, iubite cetitoriu ia Cartea lui Amos şi vezi ce s-a întâmplat.
Boris Marian

Elsinor

Ce multă durere poate aduce o dezamăgire? Nu ai cui să-i spui nimic,durerea este ascunsă în tine, ca un melc în casa lui. Nu este loc de ură . Nici de dispreț. Pentru ce? Cum? Nimic.Frigul dimineții, Goana cu arma în spate, Dușmanul nevăzut. Si iată-mă acum ajuns la cea mai înflorită vârstă, când albul florii m-a pătruns și tremură petala tristă, se apropie un sfârșit de veac, așa cum poți sfârși o carte, mai mult șoptesc și mai mult tac, dar rima nu-i cuvântul moarte, e cineva în locul meu? E DOAR SCHIMBAREA UNUI NUME, RENAȘTEM ȘI MURIM MEREU, UN VERS ÎN POEZIA LUMII. Boecklin avea un tablou, o harpistă semizidită în stâncă, ea cântă, i se vede piciorul bine făcut.O fi fost o amantă a artistului, bărbat frumos. S-au golit nopțile toate, cufere cu galbeni, sparte, se mai văd urmele dinților în pernă, craterul viselor, pe scândurile rupte, licheni au crescut, șerpi leneși, Madeleine, se-nvîrt palele, orele, zorii, unde ne sunt îndurătorii? Spuneai să fim buni, dar ce bem înainte de moarte, Madeleine? De privesc în sus, nu se vede nici un duh, cine poate, mai crede, cine nu, se întoarce cu fața la perete, în geamăt. Și-ngheață....Şi dacă mergi pendulând pe marginea prăpastiei, devii foarte expert, indiferent în care parte eşti împins, reuşeşti să ze echilibrezi...Hristos nu a fost niciodată împins spre punctul terminus.În clipa când se clătina şi pendula pe muche, acel contracurent negativ a dat îndărăt printr-un imens recul şi i-a stopat moartea. Astfel scrie Henry Miller, spirit negativist prin excelenţă. O inteligenţă sălbatică, dominatoare.... Dinspre piaţa bisericii se auzea mai departe hurducăiala cotigilor.Din când în când, ţipetele, chemările care răsunau prelung în deşert, şi vaiete care urcau din adâncul străzilor. Scrie Jean Giono, alt maestru al prozei. ... Zadarnicele chinuri ale dragostei, ne spune Shakespeare, voci mai tainice ne spun că nu există suferinţă mai mare decât lipsa de ... fiinţă. Adică să exişti, dar să nu fii, precum copacul doborât în bălării, precum statuia lui Vladimir Ilici Lenin, de care nu se ştie de-un mileniu, ca să nu spunem de elevii leneşi, care visează farmecul Elenei din Troia, ah, cadavrele pe Sena, acolo l-am zărit pe Paul Celan, avea o inimă fragilă, porţelan, dacă puteam l-aş fi oprit din zbor, dar el acum se plimbă-n Elsinor.
boris marian

Excurs în istoria modernă a României

Mulţi se întreabă de ce România, o ţară bogată în resurse, cum spunea şi marele poet şi micul politician, Goga, „munţii noştri aur poartă”, a fost,, de la constituire, ca regat sub Carol I şi până astăzi una dintre ţările înapoiate, ale Europei De ce? O scurtă trecere în revistă a ultimelor două secole ar putea să dea răspuns. Scăpate de suzeranitatea otomană, de pericolul ocupării de către imperiul ţarist, având vecini aflaţi în suferinţă, Ţările Române şi-au găsit un salvator în principele Carol de Hohenzollern, deşi concepţia lui Eminescu, exprimată mai târziu în publicistică, în „Doina” era de salvare prin propriile puteri, fără „străini”.Alături de majoritari, români, în România secolului XIX locuiau o multitudine de etnii, dar cei care erau priviţi cu mai multă neprietenie erau evreii. Deşi, de-a lungul istoriei, domnitorii au solicitat venirea unor evrei pentru înviorarea comerţului, finanţelor, burghezia română în plină dezvoltare, dar şi unii moşieri conservatori priveau cu neîncredere şi invidie modul cum unii „alogeni”, iar alogenii, deşi erau şi mulţi greci, destui armeni, nemţi, etc., anume evrei accedau la poziţii destul de importante în economia României. Regele nu a pus oprelişti de nici un fel, a încurajat dezvoltarea economică, culturală a ţării. Spre deosebire de politica Habsburgilor, guvernanţii români au făcut marea eroare de a refuza evreilor dreptul la cetăţenie. Aceasta a îndepărtat pe mulţi potenţiali investitori străini, lozinca „nu ne vindem ţara” fiind răcnită de demagogi şi în secolul XIX. Corupţia nu s-a născut acum, ea are o vechime la fel ca şi prostituţia. Astfel că în preajma Primului Război Mondial, România era o ţară încă insuficient dezvoltată, iar slăbiciunea ei s-a dovedit în 1916, când, prin intrarea în luptă de partea Antantei,, statul român a fost în pericol de a fi desfiinţat de o Germanie imperială, agresivă, alături de Imperiul Austro-Ungar. Eroismul soldaţilor români nu ar fi fost suficient, dacă nu interveneau revoluţiile din Rusia, Germania, căderea Habsburgilor în Austria. România Mare a fost creată la masa tratativelor, iar poziţia Occidentului a fost dictată de două raţiuni – adversitatea faţă de Rusia sovietizată şi dorinţa de răzbunare, umilire a Puterilor Centrale, ceea ce avea să coste Occidentul un al doilea război mondial, peste numai 20 de ani. Desigur, românii şi-au văzut visul cu ochii, vechea Dacie devenea o ţară care cuprindea, pe lângă Moldova, Muntenia, Dobrogea, noi teritorii unde locuiau, realmente, români, dar şi alte etnii, Ardealul, Banatul, Basarabia, Bucovina, Dobrogea de sud. Suprafaţa ţării se dublase, ca şi populaţia. Sub aspect naţional, actul constituia o mare victorie, dar economic, extinderea teritoriului nu a dus la o intensificare a eforturilor de modernizare. Păstrând proporţiile, bucuria germanilor din Vest, după căderea Zidului Berlinului, a fost întunecată de realipirea teritoriului fostei RDG, care era mai săracă decât RFG. Basarabia era şi este o zonă săracă. Ardealul era locuit de circa două milioane de unguri , ceea ce a creat o nouă problemă, a convieţuirii cu o etnie care nu se simţea atrasă de năzuinţele noii patrii. A crescut şi numărul evreilor, astfel că în interbelic numărul lor a fost de peste 800.000, unii afirmând că în realitate erau aproape un milion. Dacă există astăzi antisemitism „ fără evrei” ( mai sunt câteva mii), cum să nu fie antisemitism la un milion de evrei? Secole de-a rândul omul simplu a fost învăţat de preoţi că evreii, „jidanii” adică, în limbaj popular, l-au trădat pe Iisus, au spurcat viaţa bunului creştin, au folosit sânge de creştin pentru pregătirea azimei de Paşte, erau mereu puşi pe hoţie, înşelăciune, nu ştiau limba şi obiceiurile majoritarilor români, etc. De aceea şi mareşalul Antonescu, om care a văzut şi a trăit în Occident câţiva ani a putut rosti la adresa evreilor, în plin Consiliu de Miniştri că „evreul este Satana”. Între cele două războaie , România a cunoscut, totuşi, o înflorire economică. Răscoala de la 1907, indiferent că a fost provocată, cum spun unii, de agenţi din afară, puţin probabil, a fost o lecţie pentru cei care au pornit modernizarea agriculturii şi a vieţii rurale. Ca o paranteză, pentru mizeria ţăranilor, din acea vreme, au fost învinuiţi tot evreii, că vindeau băuturi alcoolice, erau arendaşi nemiloşi, erau socialişti, etc. Povestea cu ţapul ispăşitor este şi ea veche de când lumea. Dezvoltarea ţării în interbelic nu a dus şi la o modernizare în concepţiile politice, în sensul liberalizării spirituale, acceptării multiculturalităţii, ecumenismului, dimpotrivă. Corupţia din interior, influenţa regimurilor fasciste din Italia, apoi din Germania, vecinătatea cu o Ungarie condusă de un dictator fascist precum Horthy, la vest, cu URSS, la est, existenţa unei reţele de agenţi, din care făcea parte şi partidul comunist, ,un partid mic, dar condus de Moscova a creat o puternică reacţie, în special în rândul tinerilor intelectuali. Din 1927, când au avut loc primele manifestări de amploare, la Oradea, unde studenţii legionari au strigat „Moarte jidanilor”, până la 1 septembrie 1940, când generalul Antonescu a fost chemat să formeze un guvern „de forţă”, politica României a fost dominată de violenţă, instabilitate, iar Carol II a adus dictatura, prima dictatură din istoria României. Guvernul Goga-Cuza , care a pregătit cu voie, fără voie, dictatura, a iniţiat şi primele legi rasiale din istoria României, cu referire directă la evrei – restricţii civile şi în domeniul profesional, revizuirea dreptului la cetăţenie, fiind cea mai gravă măsură. Venirea la putere a generalului Antonescu, asocierea sa , temporară, cu Legiunea nu au fost cele mai onorabile şi nici absolut necesare măsuri, dar Occidentul în derută a abandonat România, iar URSS era dispusă să ocupe chiar toată ţara, dacă Hitler ar fi acceptat. Dar Germania voia petrolul şi grâul din România , iar Antonescu cerea Nordul Ardealului, Basarabia, Bucovina de Nord înapoi. Astfel, ţara a fost angajată într-un război , care, indiferent de reultat nu ar fi adus
propăşirea reală ci o înrobire inevitabilă faţă de Germania. Naziştii aveau un principiu irevocabil – „ Deutschland uber alles”, preluat de la Wihelm II. Au pierdut, au venit sovieticii. Treptat puterea a revenit în totalitate partidului care servise Moscova. De altfel, dependenţa de Moscova nu a încetat niciodată, cine a crezut că Dej sau Ceauşescu pot să se rupă total de influenţa URSS,, s-a înşelat cu siguranţă. Cea mai vizibilă supunere a fost discursul de la Braşov al lui Ceauşescu, în august 1968, după ce se declarase profund indignat de invazia sovietică în Cehoslovacia. Din cuvintele rostite strident, la Bucureşti,
nu a mai rămas nimic.Desigur, Occidentul a crezut că poate face o breşă, au acordat României „clauza naţiunii favorizate” (din partea SUA), împrumuturi de la BIRD, economia a luat un nou avânt, după care, în anii 80 a urmat dezastrul. Nu trebuie uitat faptul că, prin venirea la putere a PCR-PMR –PCR ( numele au fost schimbate succesiv), o serie de lideri erau de origine evreiască. După 1960, când Dej a permis emigrarea în Israel, evreii au început să dispară din funcţiile de conducere, iar sub Ceauşescu, partidul a crescut la peste trei milioane de membri, politica internă a PCR fiind corect definită ca naţional-comunism. Aproape că se ajungea la reabilitarea lui Antonescu, dacă Moscova nu era vigilentă. Dictatorul a căzut în condiţii nedemne pentru el însuşi, ca şi pentru cei care l-au „lucrat” cu ajutorul , evident, al „agenturilor străine”, despre care NC ştia , dar le-a minimalizat importanţa. Felul în care a fost înlăturat s-a reflectat în mersul evenimentelor care au urmat, alegeri în condiţii de tensiune maximă, năvălirea minerilor şi falşilor mineri , de trei ori, în Capitală,
formarea diverselor partide cu foşti membri ai aceluiaşi partid comunist, dar care s-au aliniat la interesele unor grupuri de oameni îmbogăţiţi peste noapte. Capitaliştii de astăzi, o bună parte, sunt foşti activişti ai PCR, alţii nu au fost cu PCR, ei se mişcă mai greu. Tranziţia preconizată, de 20 de ani, se va prelungi la o sută, zic pesimiştii.
Rolul UE, al FMI se simte, dar într-o ţară care nici azi nu a creat o producţie stabilă, serioasă de produse, indiferent în ce domeniu, în care turismul nu este apreciat ca sursă excepţională de venituri pentru întreaga populaţie, ce se poate preconiza? Ne trebuie un nou Carol I ?
Nu va veni. Nici evreii nu se grăbesc să revină în prea mare număr, antisemitismul unor publicaţii, mentalitatea unei părţi a populaţiei fiind stavili în calea unei cooperări rodnice. „Pă ce, să vină jidanul, să ne fure iarăşi?”, spune comentatorul de politică externă din Cişmigiu. „Fie pâinea cât de rea, tot mai bine-n ţara mea”, suna bine, dar de ce să fie pâinea rea, când poate fi şi bună?Au plecat din ţară , se pare, temporar sau definitiv, circa două milioane, în majoritatea tineri.
Criza mondială a stopat exodul, dar nu se ştie ce va urma. Sub Ceauşescu au plecat saşii ,şvabii, evreii, acum pleacă românii. „Munţii noştri aur poartă,noi cerşim din poartă-n poartă”, versul lui Goga se tot repetă, poezia trebuie schimbată.

Boris Marian

Paul Celan

Cui aparţine Paul Celan?

Unul dintre ciclurile poematice ale lui Paul Celan poartă titlul „Niemandrose”, adică „Trandafirul nimănui”, volum apărut şi în româneşte, în 2007, la Ed. Samuel Tastet, traducerea fiind semnată de Nora Iuga. Firea tragică a poetului a purtat două amprente – autoînvinovăţirea pentru că nu a fost alături de părinţi, când aceştia au fost arestaţi în iulie 1942 şi duşi în giganticul lagăr al morţii numit Transnistria şi aceea a înstrăinării. Născut la 23 noiembrie 1920, la Cernăuţi, tatăl , Leo Antschel, un sionist activ, mama, Friederike, o femeie de cultură germană, cu înclinaţii literare, care i-a deschis gustul pentru literatura în care avea să se afirme drept unul dintre cei mai importanţi poeţi ai secolului XX. După bacalaureatul de la Cernăuţi, studiază medicina la Tours(Franţa) , este un om de stânga, pasionat de soarta republicanilor din Spania cuprinsă de războiul civil.După un an, în 1939, renunţă la medicină şi începe, la Cernăuţi să studieze Filologia română. În timpul războiului, când şi-a pierdut ambii părinţi, Celan a fost trimis în lagăre de muncă în Moldova, Muntenia, iar spre sfârşitul anului 1943 revine la Cernăuţi, reocupat de sovietici, .În 1945 ajunge la Bucureşti, este angajat la Editura Cartea Rusă, datorită cunoaşterii limbii, face traduceri, debutând ca poet în revista „Agora”, în 1947, cu numele cu care va fi consacrat – Paul Celan. În luna decembrie a aceluiaşi an emigrează ilegal, ajunge la Viena, de unde, în iulie 1948, avea să se stabilească la Paris. Studiază asiduu germanistica, publică până la sfârşitul vieţii opt volume de versuri, iar postum i se publică volumul „Parte de zăpadă” (1971). La 20 aprilie 1970, poetul se sinucide aruncându-se de pe podul Mirabeau în Sena, un gest pe care l-au făcut Gherasim Luca (în 1994) şi mulţi deznădăjduiţi poeţi sau nepoeţi..Primul său volum de versuri este intitulat „Nisipul din urne”, poetul fiind marcat de Holocaust, de ideea vinovăţiei, desigur, nejustificată. O întâlnire nefericită a fost aceea cu Yvan Goll .şi cu soţia acestuia, Claire, o femeie dezechilibrată, care, după moartea soţului l-a acuzat pe Celan de plagiat şi de agresiune. Se pare că scandalul iscat i-a afectat mult psihicul, deşi în acelaşi an, 1950 se căsătorea cu Giselle Lestrange. În timpul şederii la Viena a avut o legătură intimă cu Ingeborg Bachmann (1948), cu care a păstrat o lungă corespondenţă. Traduce din Jean Cocteau ( Celan era un poliglot superdotat, cunoştea bine germana, româna, rusa, franceza,ivrit,idiş), participă la publicaţiile Grupului 47 din RFG, este un adept al suprarealismului, versul său este adesea criptic, dar aprecierea criticii este cu totul entuziastă.Volumul „Maci şi memorie” se bucură de un succes deosebit. În 1960 i se acordă Premiul Georg Buechner , unul dintre cele mai importante premii literare din Germania.In 1969 vizitează Israelul, dar nu îşi împărtăşeşete public impresiile. Nu se ştie dacă avea sau nu intenţia să revină, să se stabilească acolo, revine la Paris unde comite suicidul, prin care o voce a literaturii universale dispare, continuându-şi numai în postume existenţa.Ne-a rămas un schimb de scrisori cu poetul israelian Yehuda Amihai. A avut întâlniri cu Heidegger, în 1964, îl admira , dar îl şi detesta pentru că filosoful nu s-a dezis niciodată de ataşamentul pentru naţional-socialism, deşi renunţase la funcţii oficiale încă în vremea lui Hitler. În privinţa modului său de abordare a poeziei, Jacques Derrida scria că era o încercare de „deconstruire a limbii germane”, era unul dintre cei mai valoroşi germanişti şi totodată un „revoltat” în acest domeniu. Uneori Celan este intraductibil chiar pentru buni cunoscătoru ai limbii germane. A fost comparat cu Weber în muzica modernă. Despre el au scris, au tradus în română din creaţia lui--- Petre Solomon, prieten apropiat, Maria Banuş, Lucian Raicu, Ov.S. Crohmălniceanu, Zigu Ornea, Petre Stoica, Szasz Janos, Şt. A. Doinaş,Ion Pop, Marcel Aderca, Ion Caraion, Veronica Porumbacu, Magda Cârneci, Andrei Corbea- Hoişie , Grete Tartler, Matei Călinescu, Felicia Antip, George State, Geo Şerban, S. Damian ş.a. Un poet care se apropie oarecum de maniera lui Celan, la noi, ar fi Nichita Stănescu, prin „Necuvintele” sale. O corespondenţă pasionantă , îmbogăţite cu poeme este aceea cu scriitoarea austriacă Ingeborg Bachmann, corespondenţă publicată în Austria şi tradusă fragmentar la noi, în revista „Lettre Internationale”. În 2008 a apărut un volum „Paul Celan – dimensiunea românească”, semnat de Petre Solomon, cu o postfaţă de Nina Cassian (Ed. Art) care a şi tradus câteva poeme. Cioran a spus despre Celan că „nu era un om în carne şi oase, ci mai curând o rană care sângerează fără întrerupere”. În anul 2004, la Ed. Suhrkamp a apărut un volum de corespondenţă a poetului cu Ilana Shmueli, cu care se cunoştea din tinereţea cernăuţeană, îi fusese elevă pentru limba franceză. S-au revăzut în 1965 la Paris şi în 1969 la Ierusalim.Inainte de a face pasul în neant, el i-a scris Ilanei – „ Tu ştii ce sunt poeziile mele- citeşte-le şi eu voi simţi asta”. George Steiner a scris că poezia sa a fost una dintre „cele mai profunde şi înnoitoare lirici din literatura occidentală”. Creaţia sa a fost tradusă în numeroase limbi, inclusiv în japoneză. La Bucureşti, în 1947, cel care l-a încurajat şi i-a tradus primele poeme, în română a fost Alfred Margul Sperber. Sintagmele „ lapte negru”, „ floare de cenuşă” au intrat în circuitul criticii literare în lume şi aparţin liricii „ nepereche” ( folosim sintagma lui Nichita) a lui Celan.Fiul lui Petre Solomon, regizorul Alexandru Solomon a realizat un documentar „Duo pentru Paoloncel şi Petronom”, care s-a bucurat de interes, fiind un omagiu adus prieteniei dintre doi poeţi.La festivalul Enescu din 2009, compozitorul Peter Ruzicka a oferit opera „Celan”. La Editura Hasefer a apărut în anul 1996 o antologie alcătuită de Ţicu Goldstein, „ De la Colibi Moise la Paul Celan”.
Dintre personalităţile europene şi-au exprimat opiniile , printrea alţii, Henri Michaux, Jean Starobinski. În anul 2000 a apărut la Editura Crater o ediţie bilingvă, germană-română, „Poeme” de Paul celan, în traducerea Luminiţei Graur şi lui Ion Papuc. O ediţie elegantă, reprezentativă, deşi numărul poemelor este destul de restrâns. În final, fără a oferi aici o analiză a creaţiei lui Celan, nici nu ne-am propus un asemenea laborios demers, am putea să răspundem, numai din datele bio-bibliografice, cui aparţine Paul Celan ? Poeziei germane? Literaturii germane, române? Europei, lumii, cărui curent literar ar putea să aparţină? Răspunsul este unul şi foarte general – Paul Celan, ca şi Benjamin Fondane-Fundoianu a fost un om, ca şi noi, dar talentul, geniul i-a făcut universali.

Boris Marian

Am un prieten

Am un prieten

Lui P.C.
Am un prieten, orice îi spun,
Sare la gâtul meu, sare cu colţii de fier,
Prietenul meu este un democrat,
Amândoi iubim democraţia,
Se ştie, de la demonocraţie la democraţie există
Etape , la fel ca drumul ocnaşilor din Europa în Siberia mută,
Acolo, în Siberia mută, prietenul meu a citit mult,
Acolo, el şi-a ascuţit colţii,
Eu îi povestesc viaţa mea, el se uită scârbit şi spune,
IRELEVANT, se vede că a avut străbunici judecători,
La mine-n familie erau doar profeţi, unii mai mărunţei,
Alţii- de seamă,
Acum , prietenul meu s-a hotărât
Să-mi ia gâtul, poftim, sângele meu este frumos,
Ne uităm, eu privesc cu-ncântare, prietenul
Priveşte la propriul cuţit,
Ce să facă el acum cu cuţitul?
Îşi scrie numele pe scoarţa copacului,
În timp ce eu plec vesel în lumea cealaltă.

Boris Marian

Burliuk

In balcon aceleaşi flori, roşii, galbene, oranj, numai tu- făr-de culori, lunecai de la etaj, nu e lucru mare să te scufunzi în neant, noi ştim, dar nu-i nimeni prea nebun să se-ngroape-n ţintirim, unii-n luptă corp la corp, alţii de-o conservă rea, ploaia, fluviul cântă-n cor, mandolina, mi-do-la... Fetiţa cu chibrituri a vrut să-mi facă rău, ea nu e rea, chibritul are un cap maro, noi ne plimbam de mână pe-o margine de hău şi ne-a ieşit în cale calmarul uncle Joe, avea mustăţi ca-n poză şi cizme moi, prea scund părea măreţul Joseph şi mesteca tutun, din gură-i curgea zeamă, troznea în dinţi ceva, un os de vrăbiuţă sau de fetiţă rea.... Mergeau cu picioarele pe pereţi, arhiducele era asasinat, o durere ne ţinea mereu treji, eram îndrăgostit de Michele Morgan, spune Cosaşu că arta s-a născut din teamă, aşa cum omul încolţit strigă scăpând de uriaşi...Daniil Harms, un fel de Urmuz al ruşilor scrie – Din trei părţi este compus omul – barbă, ochi şi cinscisprezece mâini... La casă nouă şoarecele mă invită, la un ceai mî invită, mult timp nu putui să intru, dar, în fine, cu greu mă-ngăvozdii în casă, iar acum v-aţ ruga să-mi spuneţi, de ce şi pentru ce anume nu mai există casă şi ceai, în genere – nimic nu mai este?... Plânge sacadat maşina de tocat ... La tigru mă gândii, dar de unde un tigru în stradă, mă gândii, vântul bătu cu putetre şi îmi luă gândul, de unde spă fie un tigru în stradă? ....Elizaveta se juca odată cu focul, Piotr Palâci privea cu-ncântare, respirând greu şi de inimă ţinându-se cu mâna, doar un minut durează jubilarea şi oaspeţii din nou sus, la balcon, se arată ....
Apoi David Buirliuk, alt excentric- Cerul este un cadavru şi nimic mai mult, aştrii- viermi beţi de ceaţă... New Yorkul are-un ochi artificial de sticlă ( n.n. unde este Victor Brauner?)... Îmi place bărbatul îngreunat, gravid, doar el arată bine lângă statuia lui Puşkin. Să spui că nu au umor ruşii.

Boris Marian,

Maica Tereza

Omul este o fiinţă periculoasă. Nu toţi oamenii. Maica Tereza este o mare excepţie. Fac abstracţie de fervoarea cristică, pentru că nu suntem toţi creştini, Maica Tereza este un exemplu peste milenii, nu peste veacuri. Dragostea ca principiu existenţial, fără sentimentul măreţiei, al puterii, al bogăţiei –sărăciei materiale, numai spirit, nimic interesat, o dăruire totală fără dobânzi, procente, este ceva ameţitor, aproape că nu pot crede că am fost contemporan cu ea. Iar eu văd cu cine am de a face la serviciu, cu meschinării, intrigi neroade, oameni care te pândesc să vadă ce greşeşti, să te elimine, dacă se poate. Nici un război nu este mai urât decât o pace ipocrită care te macină, te aduce la starea de homo homini lupus. Nu putem fi prieteni, parcă duşmănia face parte din natura umană, din gene. Fiecare crede că are dreptatea, iar dreptatea se plimbă prin Paradis. După ce moare un om, i se recunosc unele merite, apoi este iertat, cei buni, cei răi, toţi devin nişte buni uitaţi. Nu am văzut pe cineva să recunoască o dată că a greşit faţă de un semen, aşa, parţial, mai spune câte unul. Toţi vor să fie lăudaţi,mă refer şi la mine. Vai ce nu-mi place să mă critice cineva. Eu care... Ehei.Nu suntem unitari. Nu suntem ca păsările migratoare, înţelepte. Târziu şi depăşiţi, ne sforţăm. Deodată, legăturile se rup. Cădem peste locuri indiferente. Lei ignorând, cât timp sunt superbi, orice limite. Noi, acolo unde părem convinşi de un lucru, total, un alt efort este deja sensibil. Duşmănia ne este apropiată. Ultimele rânduri sunt de Rilke, l-am copiat fără ruşine, cu evlavie. Elegia a patra, duineză.Mă simt extrem de singur. Nu din cauza unui singur om. Singurătatea este în noi. Toţi suntem singuri. Ştim că nu aşa trebuie să fim, dar suntem. Cine nu ştie , învaţă pe altul. Nu crede în minuni, ele vin singure. Fereşte-te de omul prost din toate direcţiile. Prost este cel care înţelege, dar acţionează de parcă nu a înţeles nimic. Dincolo de îndoială nu există nici Dumnezeu.
BORIS MARIAN

Galaad

Am vrut și vreau să spun ceva.Ce porunci ai să dai când vei fi în rai, dar în iad- Galaad, dar în brad, unde suie nebunii, când fug de petunii, crezând că-s tăunii veniți cu hunii? Ce porunci vei da, draga mea? Eu, nu, eu, nu, eu sunt acolo, Archimboldo Apolo, un derbedeu fără țară și Dumnezeu, eu mă rog pentru un biet inorog, căruia lordul John i-a rupt unicul corn și cântă, ne-ncântă într-o fântână adâncă”. Atunci când carnea va fi devorată, sângele meu secat într-o vatră, când osemintele mele vor străluci ca-ntr-un prund , pietricele, atunci voi fi doar literatură, iarbă verde voi fi, arătură, sunet curat de clarinet, miracol într-un cabaret, atunci veți afla că am trăit, undeva-n București, pe Cuțitul de Argint
Când cineva îți spune să-l lași în pace este ca și cum s-ar rosti o condamnare la moarte, Fie a ta, fie a celui care se roagă să fie lăsat în pace. Nici o înjurătură nu conține tragismul și deșertăciunea acestui –„ Lasă-mă în pace”.
Nenorocirea nu porneşte de la situaţia în care nimeni nu are nevoie de tine. Este chiar odihnitor. Nenorocirea este produsă de vidul sentimental, când simţi că nu eşti iubit...Să trăieşti în acelaşi oraş cu fiinţa iubită, care , desigur, nici nu te bagă în seamă, să nu ai curajul să-i scrii, să-i vorbeşti, telefonul e mort pentru tine, ce vei rosti în acel receptor perforat? Doamne, cum se prăbuşeşte cota cuvintelor la bursa valorilor Tale divine. Şi când te gândeşti cî mâine iubita va porni cu avionul spre alte meleaguri. Oraşul va rămâne urât, cenuşiu, lătrător, ca un câine de lângă statuia lui Mihai Viteazu.


Boris Marian

Wald

Trecând prin Cișmigiu, o pasăre măiastră și-a depus găinațul pe cămașa mea. Astfel mă simt după tratament. Pe mine mă atinge orice vorbă. Nu știu cum arată mimozele, dar cred că sunt mai frumoase decât rozele, știu că înghit muște, ceea ce nu este frumos. Se închid la orice atingere, dar nu din teamă, ci din lăcomie, să apuce prada. Exact spus. Cândva, într-un adânc de noapte, la ora cinci ori era șapte, am auzit cum trece-n zbor, pe lângă geam un meteor, nu n-am să uit acel târziu ceas de odihnă, un mort viu păream, de spaimă mult cuprins, căci meteorul nu s-a stins, ci a vorbit cu glas de corb, să n-apuc ceaiul să mi-l sorb, de nu a fost un meteor care mi-a spus doar „Nevermore”, apoi s-a prezentat așa, sunt fosta dragoste, a ta, au nu mă recunoști, doar ești întreg la minte, te ferești?Sunt eu, acea suavă, trup, la suflet și mai și, te pup. Apoi a dispărut, de-atunci în Cișmigiu găsești doar prunci.Mă aflu între Da și Nu.Bătrânul lup îşi linge rănile, așteaptă să fie mângâiat, se leagănă cu vise și cu versuri. Viața mea a fost interesantă, încă mai este, mă simt inspirat, prietenii sunt ca pescărușii, vin și pleacă.Apoi plecăm şi noi.
Oare toate întrebările îşi găsesc răspuns? Omul care nu întreabă, nu va înţelege nici sensul vieţii. Viaţa înseamnă cunoaştere, vis, cutezanţă, împlinire. Ce sunt invizibilul, impalpabilul? Credinţa, filosofia, dragostea, misterele de secole.Aş adăuga arta, frumosul. Husserl a încercat să treacă dincolo de limbaj. Deci există şi limbaj şi ceea ce este dincolo de limbaj. Însuşi limbajul are în el ceva misterios. De aici se naşte tensiunea gândirir de care vorbea H.Wald. Iar pasărea din Cişmigiu mi-a runcă un găinaţ pe cămaşă, aşa cum o cunoştinţă îmi spune – eşti Satana. Doamne, ce bine mi-ar fi să fiu Satana, pentru veşnicie m-aş supune cu umilinţă şi lui Dumnezeu, M-aş renega. Dar sunt doar un biet om, de aceea , Doamne, îţi respect misterul. Eu nu Te cercetez, eu Te accept cum eşti, cum, de fapt, nu eşti nicăieri şi peste tot. În tot ce fac îţi doresc prezenţa.Cel mai mult, în dragoste.
Boris Marian

Arthur Rupin

Arthur Rupin – un sionist exemplar

Arthur Rupin s-a născut cu 20 de ani înainte de apariţia, în 1896 a celebrei cărţi –manifest „Statul iudeu”, semnat de Theodor Herzl. Înaintea lui Herzl au fost Moses Montefiore, Charles Netter, fondatorul primei şcoli de agricultură, rabinii Hirsch Kalischer, Eliahu Gutmacher , adevăraţi propagatori ai ideii de revenire în Ereţ Israel. Apoi Moses Hess, un marxist care visa un Israel al egalităţii sociale, , doctorul Leon Pinsker, Pereţ Smolenski, David Gordon, mai târziu Eliezer Ben Iehuda, creatorul ivritului modern. In 1902, Arthur Rupin, doctor în Drept se află la Magdeburg, este ptreocupat de filosofie, dar şi de sionism. În 1904 participă la înfiinţarea Uniunii pentru Statistica Evreilor, etapă concretă de organizare a unei mişcări sioniste. Scrie o lucrare cu caracter demografic „Evreii de azi”, care îl face cunoscut şi apreciat. În 1907 vizitează Palestina, iar în anul următor conduce o reprezentanţă permanentă , sionistă la Iaffa – Tel Aviv ( oraşul era în curs de înfiinţare). Participă la construirea primelor colonii-aşezări evreieşti, în diverse zone ale Palestinei., cu ajutorul Fondului Naţional Evreiesc. Pe Valea Iordanului, în condiţii aspre, cu totul neprielnice se înfiinţează Degania, exemplu pentru alte colonii. Perspectiva, în acea perioadă era văzută ca un plan de oragnizare a colectivelor agricole, de tip kibuţ, de tip moşav. Iniţiativa individuală nu s-a dovedit viabilă, în agricultura practicată pe un terne atât de arid ca al Palestinei. Următorul pas a fosz atragerea evreilor din zonele Orientului arab( Yemen, la început, apoi din alte zone). În anul 1916 este obligat de autorităţile turce să se exileze la Istanbul, ceea ce a descurajat , un timp, mişcarea ce luase amploare în Ereţ Israel. După război, revine şi se ocupă de construcţia de drumuri, şosele. Se poate spune că Arthur Rupin este unul dintre cei care au contribuit cel mai mult la punerea în practică a proiectului vizionarului Herzl.El devine profesor la Universitatea din Ierusalim, prelegerile findu-i publicat în anii 1930-1933, la Berlin. In aceste prelegeri se ocupă nu numai de dezvoltarea economică a viitorului Stat evreu, dar şi de evoluţia demografică a evreilor în lume, cifra acesteria în 1930 fiind de circa 16 milioane. Diaspora evreiască din SUA devine cea mai importantă.
Rupin a fost un adversar al teoriei existenţei unei rase semite şi avea dreptate. A insista pe această teorie însemna a aduce un argument defavorabil însuşi poporului evreu. Nu există rasă pură, iar evreii care au trăit două milenii în zone geografice extrem de diferite nu pot fi consideraţi o rasă. Ceea ce i-a unit a fost tradiţia cultrală şi cultuală, adică istoria şi religia. El a fost printre primii care a încercat să alerteze pe evreii din germania asupra pericolului nazist. Din păcate nu a fost ascultat la timp. Se stinge din viaţă în 1943, la vârsta de 67 de ani, după ce publică o ultimă lucrare, în limba ivrit, ajutat de fiii săi, despre duplicitatea autorităţilor britanice şi nivelul socio-economic scăzut al populaţiei arabe, care ar putea crea probleme pentru viitorul ţării. Era un sionist moderat şi vedea o posibilă armonizare a relaţiilor dintre evrei, al căror număr ajunsese la circa jumătate de milion, dar care se ocupau intens de producţia agricolă şi populaţia încă majoritară. Meritul său de organizator şi de vizionar cu simţ realist nu poate fi contestat.

Boris Marian

Revoluţia franceză

Omucidere prin tăcere. Tu te adresezi cuiva, respectivul ( respectiva) nu-ţi răspund. Poţi să plângi, să urli, să te indignezi, să întrebi, să te umileşti, NU, acesta este răspunsul, ca şi cum adresatul a murit şi el. Doi morţi deodată. Asta se numeşte civilizaţie. Mai bine un glonţ tras de după colţ. Este o laşitate să nu răspunzi cuiva care nu îţi este necunoscut. Nu este semnul aristocraţiei ? Poate că totuşi este.Numai burghezul se ţine de cuvânt. De aceea a izbucnit şi Revoluţia Franceză. A venit poporul fără chiloţi şi a cerut libertate, egalitate, fraternitate. S-a ales praful, dar data istorică a rămas. Cauza – aceeaşi lipsă de comunicare. Inchidem ochii, ne facem că elefantul nu este în cameră. .. O pagină te poate înnobila, te poate amăgi, eşti un Don Quijote etern.Un orb ucide alt orb. Un surd ucide alt surd. ... Un critic, poreclit şi boul vesel, îmi spune că nu mi-a cerut el cărţile, aşa că nu are de ce să scrie despre ele. Prima condiţie a maturizării – lipsa iluziilor, ca Dante la poarta Infernului. Am căutat pe cineva după decenii, am dat peste un bloc de gheaţă, aşa cum merg pe strada Antim şi dau peste Casa Poporului. Nimic. ... Sărac în fapte, precum sunt, între lumină şi pământ, Tu, Doamne, nu mi-ai dat răgaz, o viaţă-ntreagă aş fi rămas la şcoala marilor profeţi, la care ştiu că Tu înveţi şi-ncerci mereu să ne-nţelegi, Tu, ce ne-ai dat doar Zece Legi.
Buzele mele-s acoperite de sărutul tău otrăvit, nuferii-aştri căzuţi, din hidrargir şi argint, sunt duh şi sunt trup sângerând, rănile cresc precum undele din adânc, dincolo sunt liber, nu mă ajung nici cuţitul, cuvintele nu mă ajung.
BORIS MARIAN

Papini

Dacă veți continua să credeți că sunt un om sfârșit, va trebui să vă pregătiți de surprize. In viață, ca la șah, nu contează ce deschidere folosești, este important să știi cum să continui și cum să cârtigi partida. Partida cu propriile tale posibilități, noi ne luptăm cu propriile arme pentru sau contra noastră.Există muze şi antimuze. Când cunoşti mai bine un om, devine antimuză, antimuscă, antifluture, să se scuture. ... Acum, pe cine iubesc eu? Prima întrebare, când te scoli : pe cine iubeşti? Mi se pare logic. Viaţa nu există fără iubire. Un fermier a găsit un diamant în grădina sa. De frică să nu afle cineva, a pus o piatră deasupra. Nevasta l-a întrebat şi el i-a răspuns că a găsit o piatră a fericirii şi a pus încă una spre a mări aceast noroc. Noaptea femeia s-a dus şi a adăugat şi ea o piatră. Fiind tineri căsătoriţi au avut copii , care, la rândul lor au adăugat câte o piatră, apoi trecătorii , fără a şti despre ce este vorba, adăugau şi ei câte o piatră. In grădina fermierului a crescut o movilă înaltă din pietre aşezate una peste alta. Fermierul, nevasta, copiii au murit, au venit alte generaţii. Ce s-a întâmplat cu movila? Dar cu diamantul? Asta numai Dumnezeu ştie, spune I.L. Peretz.
Doamne, lipseşte-ne de voce, de buze, harpiile au chipul de muze , sfincşii pieptoşi dau lapte copiilor, diavolii le împart jucăriile, Pământul devine posac şi bătrân, viermele urcă pe soclu, stăpân, maimuţele vin şi le-nvaţă istoria, Doamne, numai a ta este gloria. Amin. Nu sunt habotnic, dar cred în Dumnezeul meu, cum îl văd eu, de copil. Să porţi revolverul tocmai sub inimă, gata să tragă-n fiinţa ta intimă, să te ucidă numai pe tine, să nu moară nimeni din mulţime. Să nu-ţi fie teamă de cât de moartea care îi paşte pe cei de departe, pe cei de aproape, sinucigaş este doar unul într-un oraş.
Boris Marian

Berlioz

”Sunt evenimente care ne marchează”, spune prietena și se rujează.Aglutinate zile, trecut alunecos, prin secoli cum mă poartă Lombroso, Berlioz, proptești cu mâna zidul, dar totu-i ruinat, deasupra zboară corbii, dintr-un adânc lătrat se nasc șacali, hiene, iar îngerii se-ascund, au fost iubiri ca fumul, dar fumul e cărunt, la anii-mi încă tineri mă plimb la braț cu Soarta, iar Soarta e Iubirea sau uneori e Moartea .. ....Peisajul alb ca nudul zărit cu ochii-n spasme, strălucitoare neaua, pământ topit în lapte, viața mea trecută e numai un generic, viața mea viitoare e numai întuneric, viața mea-i bolnavă, mai pâlpâie-n cuvinte, eu am chemat un șarpe din versuri să m-alinte, îți amintești, iubito, pe când erai regină și în întreg regatul doar noi eram lumină? ....Sunt în lichidare, ani și amintiri, sufletul e steagul, piscul din Pamir, au rămas în urmă norii peste șes, peste timp, îmi pare că înaintez, sunt în lichidare, vine un potop, încropesc, probabil, ultimul meu op, n-auziți cum apele galbene vuiesc? Sunt în lichidare, Bea, te iubesc.
. Penibilul discuţiei cu un om de treabă, dar cam prost. Plin de el, de treabă, dar plin de el, ca un sac de cartofi. Tot ce spune se referă la el. Ca soţul Anei Carenina, adică mediocrul autoritar. Alt personaj- femeia care îşi abandonează amanţii numai din plăcerea de a abandona, de teama de a nu fi abandonată. Un sadism amestecat cu laşitate. Un caz demn de psihanaliză..... Norii sunt morţii dintâi, scrie Amihai. .... Glonţul fierbinte răceşte prada. Intre iad şi rai, plăpândul fir de iarbă ţine cumpăna. Frumos. Nu mişcă frunza, de ce tremură îndrăgostiţii? Cucul se cheamă pe sine. Stejar lovit de trăsnet în timp ce visa. Excelent.Bravo, TG. BORIS MARIAN

Plictisul

Plictisul este văr bun cu moartea. Destui sinucigaşi îşi justifică, într-un bileţel, gestul, prin sila de viaţă, adică prin plictisul vieţii. Plictisul pare ceva pasiv, o depresie , dar nu este aşa. El seamănă mai mult cu armata lui Napoleon revenită din Rusia, fără. surle, tobe, fără împărat, fără haine, alimente, fără speranţe. Acesta este plictisul. Plictisul ascunde în el o speranţă. De obicei ea se împlineşte, aşa cum soarele lui York a risipit „iarna vrajbei noastre”. Dar plictisul mai ascunde ceva . Nu este numai teama de moarte, teamă nemărturisită, dar existentă în fiecare. El exprimă sila faţă de o anumită societate, faţă de un anumit individ. Este semnul suprem al dispreţului. Respectivul pare atât de neînsemnat, atât de agasant, atât de lipsit de capacitatea de a atrage atenţia, încât i se răspunde, la modul civilizat – cu un larg plictis, ireversibil. Omul respectiv poate să şi dispară, în urma sa va rămâne acea nemiloasă sentinţă – Era un om plicticos. Dar, aici este marele dar, un har – harul artistului, al omului religios, fără a fi habotnic. Există oameni plicticoşi? Creaţia dumnezeiască sau , să-i spunem naturală, Omul, poate fi ea plicticoasă? Nu ne negăm pe noi înşine? Nu ne gândim că oricine , un oarecare poate spune acelaşi lucru despre noi? Orice medalie are două feţe, una poate să fie ruginită, inscripţiile aproape şterse, însă tocmai acolo scrie anul, este codul, sunt datele căutate. Personal nu m-am plictisit niciodată. Este adevărat că au fost oameni pisălogi, care nu m-au slăbit cu părerile lor, am ştiut să-i îndepărtaez, la fel cum am evitat, când nu era în joc un interes imediat,să nu fiu pisălog. Este altceva. Vanitas vanitatum. Vanitatea ne face pisălogi. Dar să nu-i confundăm cu cei disperaţi. Disperarea te face să te agăţi de orice speranţă. Să ne ferească Dumnezeu de disperare. Nu este un motiv de plictis, ci de plâns.
Boris Marian

Mugur , Manger şi Borges

MUGUR – Cum să fii rege, întreba, sosim întotdeauna prea târziu la locul gloriei.Noi. Zeus călărind pe iepuri şchiopi....M-am convins că nimic nu are rost, că orice efort se întoarce împotriva ta, că există o mentalitate colectivă care nu admite excepţii şi că moartea nivelează tot ce mişcă. Nimeni nu este prieten cu nimeni, nici duşmănia nu durează, între indivizi, ea moare cu moartea lor.... Mugur – Mori de vânt cu o mie de aripi, cocoşi pitici sălbatici, trâmbiţe de pene, cocoşi, regi albi, armate răvăşite, vă iau de picioare şi vă rotesc deasupra capului şi se face o aureolă de ţipete deasupra capului meu, sunt sfântul duh al cucurigului. Ce mai pulsa orizontul ca inima unui nebun, ce cavaler deşirat pe sub megafoanele acoperite de lună.... Poeţii nu mor, se va găsi cineva să-i citească. Ai spus că sunt toamnă şi m-am făcut toamnă adevărată, aur bătrân, argint rece şi trist, ca scarlatina pot arde... Sunt galbenul din căpiţe, scria Iţic Manger, în traducerea Ninei Cassian şi Israil Bercovici, dar Nina este maestra. Băut-am soare, câmp, întreaga zi. Acum mă duc spre casă ameţit.... dar aur am pe buze, poezii... Prin galben nisip îmi port paşii tăcuţi, eu, împărat fără ţară, desculţ, în hainele mele, vântul îşi plimbă limba roşie ca a câinelui limbă...Pasărea îşi scutură lumina de aur de pe aripile-i negre... Numai la poarta mea geme un negru zăvor...Nu eu te voi trezi, poate o pasăre... Coapte sunt merele şi tristeţea. A fi un nimic,stare de fericire absolută. Toţi ne considerăm mari, dar până şi un copac este mai mare decât noi. Şi o pasăre zboară pe sus, un ghepard aleargă mai repede, etc. Manger – cap bolnav, în fereastra nopţii târzii, mâinile-l cheamă pe Domnul, ochii văd numai stafii (Balada erorilor). Păduchiosul, de drum ostenit îl trezeşte din somn pe cel răstignit.... Sunt clipe care nu-şi găsesc o limbă. Yehuda Amihai – Dumnezeu este plin de-ndurare , dacă nu era, ar fi fost îndurare pe lume.Borges spunea că un om cu o memorie nesfârşită ar înnebuni... Scriu întotdeauna despre mine însumi, folosind mituri diferite..Povestirea aceasta mi se pare destul de bună, deşi este scrfisă de mine... El ( un personaj) scria numai ca să poată gândi. Literatura nu este în pericol, ea este o necesitate a minţii omeneşti.... Cred că sunt preocupat mai mult de imagini, decât de idei, nu sunt capabil de gândire abstractă. Încerc să gândesc nu în termenii raţiunii, ci a fabulelor şi metaforelor. Iubitul meu Borges, marele orb. BORIS MARIAN

Hamlet

Ce pot să spun eu despre Hamlet? Că m-am simţit la fel de „confortabil” ca şi el, în această lume de bicisnici, răi, imbecili, numai eu , curat, deştept, oarecum frumos. Profesorul se gândea atât de intens la Hamlet încât acesta i-a apărut în faţă tânăr şi cutezător. Dar Hamlet murea. Dragă A. nu mai rânji ca o portocală tăiată, eu sunt Hamlet, prinţul himerelor mele. Poţi muri fără ca moartea să existe? Poţi, trebuie să fii destul de gol pe dinăuntru. Arta este o-ntâmplare fericită. De unde venim, unde ne ducem, se întreabă oricare artist. Umbra se mişcă din două motive -. mişcarea soarelui şi mişcarea noastră. Bem cu voluptate toţi cei ce murim, bem pe săturate, nici apă, nici vin, bem minute, ore, ani, o viaţă bem, adormind, acelaşi neschimbat blestem.Incercam odată să despart cumva ora şi minutul, ura, dragostea, dar desprins de mine însumi, aş putea să-mi pierd umbra, chipul, devenind o stea? Turnesol, sânge rece, sânge alb, soare învins, culoare în metamorfoză, explozie fără sunet, poem scris cu ochii, respiraţie între cer şi ocean, moarte cristalină, preerie între dinţii unui cal îngropat ieri... Iubito, dansăm până mâine, la capăt va fi izbăvirea, ne-aşteaptă cu sare şi pâine, hai să-nvăţăm şi murirea, suntem două ramuri pe trunchiul ce-ncet îşi coboară coroana, hai să privim doar din unghiul ce poate aduce Nirvana. Corăbiile-n jur se scufundă, doar noaptea ne mai susţine, iubita mea blondă şi brună, rază din neagra lumină. In focul de gheaţă mă mistui, victoriile toate-s uitate, zăresc printre lacrimi noi istmuri, Beatrice, dansăm până-n moarte. O vagă inspiraţie din Leonard Cohen. Acum, ceva după Mandelştam. : După miezul nopţii inima, hoţeşte, cântă fericită, cine mai iubeşte? Cine are gânduri? De ce tremuri, oare, părăsit de Lege? După miezul nopţii prăznuim, e şoapta şoarecului care arginteşte noaptea. Imi sărut mâinile după acest poem. Simplu să cântăm un cânt fără vreo durere, fără gând, cerşetorii sunt bătrâni şi cântă foamea, vagabonzii cântă despre poame, şi numai poetul şi lăutarul ştiu să-şi mascheze dulcele-amarul,unde mergi , Doamne, unde ne laşi? Trenul tot merge la Călăraşi, trenul tot merge la Podu Iloaiei, anii de amintiri ne jupoaie, ard închisorile, gardul coboară, văd cum Mesia vine din zare, ce spune El nu se-aude, zăresc cum eucalipţii din lacrimă cresc.Având de ales între propria moarte şi moartea prietenului, am preferat moartea acestuia... am închis ermetic camerele de gazare ... noi moştenitori ai catedralelor gotice, ai lui Descartes şi Spinoza.Spune..Czyeslaw..Milosz,catolic..o..conştiinţă.,,, Vorbim de păsări şi ne gândim la oameni. Şarpele apare aici ca simbol, el muşcă şi ucide. Pot fi oamenii mai fioroşi ca animalele. Nu pot să cred, nu vreau să cred. Boris Marian

Azi, 4 decembrie 2009 a murit unul dintre cei mai frumoşi actori ai cinematografiei ruse, un Paul Newman al Mosfilmului, care l-a jucat, printre altele pe Andrei Bolkonski, în "Război şi Pace", Viaceslav Tihonov.

Don Quijote

Stiu eu ce scriu, pentru ce și pentru cine? Dacă aș ști, nu aș mai scrie. Ninge, iar temerile mele se risipesc, Don Quijote trece călare prin spațiul ceresc, ninge cu Sancho Panza, în glumă, în serios, durerile se adună în Țările Mai de Jos. Ingenunchez în propriile mele poeme, privind cum puritatea se cerne, se-așterne, viața mea se încheie, de mâine altcineva din ticva mea va să beie sânge de înger, de nea. Totul este să-ți păstrezi caracterul, spune profesorul părăsind parterul.Vorba ta e realitate, ai dreptate, spune State, învățații ne susțin , ascultăm și bem un vin, ei dezvoltă cugetarea, lacrima e ca și marea, ca și apa de Amara, eu studiam la școală ” Mara”, vin ideile vorbind, iarna vine c-un colind, instrumentul principal este coada unui cal, asta spun și Beranger, Bergerac și Carl Linne. Să fiu condamnat, închis, gonit,să fiu ucis prin calomnie, să flămânzesc ca un calic, dar nu mă lipsi de poezie, să fiu bolnav în parcuri, pe străzi, să fiu uitat de Iubire de Ură, să nu mai aud, să nu mai am văz, Poesia, lasă-mi-o , Doamne, Te-ndură.
Haosul și noaptea n-au un cărăbuș, cum din moarte viața, cum de s-a urcuș? Astfel și poemul meu s-a-nfiripat dintr-o dislocare, cum s-a-nșurubat? Cum de merg nainte, unde, încotro? Cișmigiu-i verde ca și Fontainbleau. Bach și Buonarroti mă-nsoțesc la drum, scriu două-trei versuri pertinent, postum. Roze învechite, fără ghimpi, culori, cum din moarte, viața? Cum de mi-minor?
Un japonez din secolul IX – Aievea sau în vis de-am putea noi doi petrece o noapte-mpreună, ne-ar ferici nespus de mult doar ceasul când se-ntunecă. In secolul IX , Europa era aproape analfabetă. De ce să ne mirăm de „miracolul” japonez? Un om ce admiră florile grădinii mele mă vizitează des, dar după veştejirea lor cred că-i voi duce dorul. Este drept că erau barzi şi în Europa, dar nu de aceeaşi fineţe. Iar până la Villon era departe.
Boris Marian

Paris -mon amour

Paris, mon amour- din amintitile unui nostalgic –partea a cincea


Cine nu a fost la Paris, a trăit degeaba, ar spune snobul. Eu, fără a fi snob ( apropo, snob vine de la sans nobeless) am visat, de când am citit „Cei trei muşchetari” să văd Sena, cheiul Notre Dame( asta de la Hugo mi se trage), etc. Fiind cu o funcţie tehnică în provincie, departe de Bucureşti, exilat din proprie iniţiativă, am reuşit să obţin aprobarea pentru o delegaţie la Montluson( fonetic, nu am semnul c cu sedilă), drumul trecând, evident prin Paris. Merg la minister, cu mine trebuia să plece în calitate de specialist un mecanic mai în vârstă, secretar de partid, om de treabă, râdea mult, speram să ne simţim bine, împreună, când ... ajuns la serviciul de paşapoarte al ministerului – Tovarăşe, nu mai pleci nicăieri. Punct. Păi, cum, că m-aşteaptă firma furnizoare de utilaje, am primit telex. Nimic. Sun la intreprindere, directorul nu este de găsit. Umblu pe coridor, o disperare rece mă cuprinde. Aveam aproape 40 de ani, când mai văd eu Parisul .. e apoi mori? Ce fac, mă duc la ministru. Două fete înalte de peste un metru optzeci nu mă lasă să intru, eu le rog, fug după o ciocolată, vin , iar le rog, le spun că tovarăşul ministru mă cunoaşte, bine , intră una, iese, mă pofteşte. Ministrul nu înţelege ce se întâmplă, sună la intreprindere, apare la telefon directorul, ce este, ce se întâmplă? Tovarăşul ministru, tov. N., omul nostru , a făcut un infarct. Cum omul vostru, măi directore? Păi este sectretarul de partid. Şi ce are chestia asta cu utilajele? Inţelegeţi, nu înţeleg nimic, să plece delegatul vostru imediat.Am primit doritul paşaport şi , ajuns la aeroport, eram încă neîncrezător, dacă vine unul şi-mi ia paşaportul. Avionul ajunge la Paris, după un ocol, din lipsă de acces, ajung la ambasadă, pustiu, parcă nu e nimeni, iese un puşti , îmi actele, mă trece într-un registru şi mă însoţeşte până la gara de unde plecam cu trenul la Montluson.Am înţeles, avea sarcina să nu mă lase de capul meu prin Paris. Firma din Montluson a fost de treabă şi pentru vineri, sâmbătă, duminică mi-a rezervat un loc la un hotel ieftin din Montmartre. Jos era Moulin Rouge, mai încolo Crazy Horse, alte localuri, mi se învârtea capul, pe stradă m-au agăţat două prostituate, un a vietnameză, alta de prin Africa, m-au cam înjurat că nu le-am dat atenţie, un negru a vrut să mă arunce într-un bar, am ieşit repede, m-am dus să văd Parisul. Pe podul Alexandre III, pe cine văd? Un coleg de la intreprinderea mea, nu ştiam ce caută acolo. O fi fugit din ţară?
Ne-am făcut că nu ne cunoaştem, el m-a văzut, eu l-am văzut, mucles.
In rest nici un incident,. Doar un italian s-a oprit în Place D”Etoile, mi-a aruncat o haină de piele, a venit să-mi ceară bani, i-am dat haina înapoi. Nu voi descrie Parisul, iar la vărul meu care stă de ani de zile, nu am avut curajul să merg. La plecarea din Bucureşti mi s-a pus în vedere, nici un contact cu străini, iar , la nevoie , totul trebuie raportat. Am fost şi la Moulin Rouge care m-a dezamăgit, faţă de ceea ce ştiam din picturile lui Toulouse –Lautrec. Venit în ţară, după ce am făcut decontul până la ultima centimă, m-am apucat de treabă, dar nici băieţii cu ochii frumoşi, albaştri nu stăteau degeaba. În intreprindere au vemit specialişti francezi să montezele utilejale furnizate de firma lor. Punerea în funcţiune dura mult, presiunea organelor de partid şi de stat creştea, m-am cam luat de tehnicienii francezi, ei s-au plâns conducerii prin intermediul unui translator, dar şi al unor turnători, aruncând o vorbă – Domnul Mehr nu se poartă frumnos cu noi, iar firma a fost atentă cu el. A venit la mine în birou un locotenent cu care discutam adeseori, el din obligaţie, eu din obligaţie. M-a pus să mai dau o declaraţie despre trecerea mea prin Franţa. După o săptămânpă a mai venit o dată .i apoi, încă o dată. Ceva nu era în regulă, m-am supărat şi am spus că lşas totul şi mă duc la conducerea ministerului de interne să-mi spună ce este cu această anchetă. Am încheiat ultima declaraţie cu următoarele – Dacă mi se mai cer declaraţii pe aceeaşi temă, consider că mi se pune la îndoială buna credinţă, că sunt persecutat şi nu exclud posibilitatea unei diversiuni antisemite. Desigur, nu eram deloc convins că locotenentul sau şefii lui mă tratau astfel din cauza apartenenţei mele etnice, bănuiam că soţia povestise cuiva că am fost la Moulin Rouge, eu nu scrisesem un cuvânt , în declaraţii despre Moulin Rouge, ce căuta un cadru tehnic , de conducere la un local celebru ca Moulin Rouge. Firma plătise un bilet de intrare, nu ştiu cât era, dar în afară de două pahare de vin şi un caşcaval, ca şi privilegiul de a vedea cum se zbânţuiau nişte japonezi sub privitile amuzate ale înaltelor balerine de la local, aparent dezbrăcate, aveau un dres de la gât până la picioare, nimic,deci nu trădasem cauza clasei muncitoare. Uluitor a fost faptul că după două luni, translatorul de franceză, un localnic, a fost găsit mort într-o groapă adâncă, pe şantierul unde se ridica uzina. Francezii plecaseră, utolajul mergea, nu chiar la parametrii din contract. Aţa am văzut Parisul, bietul de translator nici nu ieşise peste graniţă, parcă fusese o dată la Praga. Nu voi uita Louvrul, bulevardele, cimitirele, vizitate cu atenţie, femeile elgante, Hotelul George V, convongerea că Bucureştiul nu va arăta niciodată astfel.

Boris Marian

Wuppertal

Liniştit,delicat, sentimental,afectuos, pasionat, abonat la biblioteca din Wuppertal., era zvelt şi foarte stilat. Scria cu majuscule numele mici, cu minusacule numele mari, era sucit şi avea trei pisici, o ţestoasă, un cal, un calmar. Claritate, blândeţe, iubire, ştia să pună-n valoare orice calitate umană, alter ego era subsemnatului , ego, MB. Isidore Isou –Am stram gramme, cali couli rouki – gramme, bali fouli mouki – glamme, am ham clamme... Nu vi se pare o farsă? Iar noi ne închinăm, am scris o evocare despre acest om care făcea giumbuşlucuri.Gherasim Luca nu este departe.
Revin la relaţiile interumane. Eu am o părere despre mine. Cine are o părere proastă despre el însuşi nu se înşală. Ştie cel mai bine. Eu nu am o părere proastă despre mine. Cineva îmi reproşează că sunt preopupat de mine. Evident, dar cine ar mai avea interes să fie preocupat de mine?Iubirea este altceva. Eu nu sunt îndrăgostit de mine, dar nici nu mă dispreţuiesc. Semenii mei se dispreţuiesc între ei. Este o boală a speciei umane, la animale aşa ceva nu se găseşte. Când descopăr că este cineva care nu ştie să-mi evalueze corect calităţile, nu mă refer la prostovani gata să mă linguşească, deci, când un om normal, poate inteligent, mă consideră inferior lui, când simt acest lucru, pentru mine acel om devine un potenţial inamic. Nu doresc să-i fac un rău, dar am două căi – fie să-l conving că nu are dreptate, la unii am reuşit, fie să-i răspund cu aceeaşi monedă, fie să-l şi combat, numai în cuvinte. Eu nu lovesc, nu acţionez împotriva cuiva, în afara limbajului. Ceea ce nu mi se iartă este limbajul. Pot să mă exprim colorat. Dar, o clipă, dacă simt că omul regretă, că recunoaşte indirect, nu prin declaraţii mincinoase, indirect, discret, că a greşit , pentru mine este mai sfânt decât la prima cunoaştere. Acesta sunt, am fost şi voi fi. Dar ce înţelegi matale, madame Erte? Ai încercat să mă măsori cu rigleta ta, este prea scurtă, prea mică, ai luat şi lupa, microscopul, puteai să te foloseşti de ochi. Acesta sunt eu. Au revoire,madame Erte. Boris Marian

Victor Hugo

Politica? E o minciună de dânşii inventată, parafrazez eu. Un cântec frumos se topea în aer, un nor colorat ca un vaier, în mod vădit, nici o ficţiune nu se referă la ţuica de prune. Spuse el, dealurile din jur lunecau încet către Strasbourg, dar poate nicicând nu a mai fost mai viu atacul Marelui Fost, cineva trecu şi-l lovi puternic, în faţă pe sfântul naiv şi cucernic, l-am văzut plin de sânge, apoi un cânt frumos se topea în aerul blând.
Ciudat, un om care mi-a scris cele mai mizerabile rânduri, cu acuzaţii din cele mai absurde, cea mai mică fiind că aş fi mincinos, acum îmi trimite trei depeşe la rând în care îmi cere să nu-l mai caut niciodată, iar eu nici nu l-am căutat, din eroare, serverul a preluat agenda mea pentru o revistă electronică din Bucureşti şi una din reclame a ajuns la el, nu am reuşit să-l conving că nu eu am trimis special misiva.
Altă ciudăţenie este aceea că oameni care se consideră simpatici, sociabili, valoroşi, uneori, după un schimb de replici cu mine, devin total opaci şi nu mai vor să mă cunoască. Am încercat să recapitulez aceste dispute, replici, cred că peste orice se poate trece, cât timp eu nu ating dreptul nimănui de a fi şi de a crede cum doreşte, mai mult cred că sinceritatea mea care este uneori ca un cuţit, pare absurdă sau foarte pernicioasă. Eu nu am râs de bolile, handicapurile, insuccesele altora, deşi am avut parte de asemenea ...daruri.In plus nu am avut niciodată un complex de inferioritate, iar de superioritate şi mai puţin, sunt un egalitarist din naştere. De aceea am crezut cândva în comunism. Am crezut, dar vor trece secoli şi ideea nu se va împlini.Nu se poate spune niciodată. În orice caz a te supăra definitiv pe cineva este. la nivel spiritual-moral, o crimă. În sinea ta , tu ucizi un om. Poate că omul acela mai poate oferi o bucurie cuiva, ţie, altcuiva. Ce prost a fost citit romanul genial al lui Hugo, „Mizerabilii”, biblia copilăriei mele?.Nu stau alături nici Tolstoi, nici alţii, nici Balzac. Cineva mi-a mai spus că eu caut victime, că nu sunt iubit. Doamne, ce stupidităţi. Am să-i pun în faţă aceste rânduri, poate va înţelege, ce eroare de apreciere face.Bye, mamdam R.T., care te ASCUNZI DE TINE ÎNSĂŢI. Boris Marian

Între Oedip şi Lear

Am încheiat două capitole: oraşul NU, oraşul DA. Ambele la fel de rele. Numai cuvintele contează, restul este trăncăneală. Timpul trece. Când m-am născut nu ştiam că va fi atât de aspru,limitat,alienat. Fiecare crede că există. De mult timp ştiu ceea ce ştiu. Nu îmbătrânesc, în ciuda duşmanilor. Cine nu are duşmani nu trăieşte. Oare totul se goleşte? Mai ştiu să mă mir de ceva? Literatura este un colac de salvare nesigur, dar mă împiedică să fac ticăloşii, să fiu laş. Un cuvânt te îndrumă, al doilea te tulbură, al treilea te panichează, cu al patrulea confuzia devine totală, de aici începi să înoţi singur. Demontarea spaimei este obligatorie. Despre oricine se poate spune că e imbecil. Atenţie! Ele sunt ca nişte păsări nătânge, nesimţitoare, feroce, ele...Mă simt ca regele Lear.Niciodată nu a fost un mare rege, era naiv, iubea linguşirea, gândea încet, era pripit, se îmbăta uşor cu iubire şi cu ură. Dar a fost un Iov. Toţi ne temem că ne-am ratat viaţa. Mă salvez prin dedublare, mă privesc din afară, vorbesc despre mine ca despre altul. Dacă am fi nemuritori, ura ar dispare. Oare? Este indiferenţa cea mai bună cale a vieţii? Dar ce facem cu regretele, remuşcările? Afară cu ele, afară din conştiinţa noastră. Acesta este Nietzsche. Iar înainte a fost Eugen Ionescu. Mi-a fost dat să dezleg misterele vieţii? Nu cred, dar cine nu şi-ar dori acest dar? Partea cea mai frumoasă a corpului este mişcarea, spune poeta Manor. Până şi cuvintele sacre au condamnat oameni la supliciul pe roată, scria Malraux, dar eu aş spune că un mare rău ne-au adus aşa numitele cuvinte sacre. Trebuie să admitem democraţia cuvintelor, fiecare cuvânt are drepturi şi obligaţii, cuvintele sunt cetăţenii literaturii. De vreme ce nu poţi sluji omul, cum poţi să-l slujeşti pe Domnul? Cum poţi să sădeşti pomul, cum poţi să-ţi păstrezi somnul. Mă întreabă profesorul, şterge praful de pe armele de vânătoare şi de pe vraful de reviste, apare o balerină care ne ţine în carantină, profesorul face un semn pe tăbliţa de lemn, de faţă sunt sunt personaje famate, Confucius, Alexandru cel Mare şi comandanţi de armate. M-a întristat întotdeauna să recidivez, spune unul dintre ei, cu un pechinez în braţe, balerina-l aprobă, Robespierre stă într-un colţ, bate la tobă.... Eu sunt un om ca oricare, prietene, sunt un dinte rupt dintr-un pieptene, am fost condamnat de soartă şi de o judecătoare cu gâtul fin şi subţire, dar pieptul mare, m-am refugiat în poeme scrise pe un perete, pirat fugit de pe malul sterp al anticei Crete. Ce este destinul, mă-ntrebi, ce vor zeii? Elevii de mult i-au uitat, leneşii ca şi mişeii, Oedip se preumblă cu cerşetorul, ambii sunt orbi , dar cunosc, fără-ndoială, viitorul, prea multă fericire nu ne aşteaptă, nici o revoluţiune n-a fost prea dreaptă, dar mersu-nainte este o lege pe care nici cerşetorul, nici Oedip-rege nu pot s-o nege. BORIS MARIAN

Partea a patra – Amintirile unui nostalgic

Indemnul unor cititori, faptul că , nefiind nicicum disident, am privit mereu cu ochi critic lumea din jur, care se numea „o lume mai bună”, toate acestea mă fac să revin cu unele amintiri. Astfel, reforma învăţământului din 1948, pe lângă alte schimbări a adus şi interdicţia bătăii în şcoală. Pentru cei care o mâncau acasă , oricum, câte o porţie zilnică, măsura a trecut neobservată. Pentru mine a fost ceva nou. Nu de alta, dar într-o zi , învăţătorul, un tip foarte obişnuit, cu o figură de funcţionar, care ne şi trata funcţionăreşte, s-a apropiat de mine, nu mai ştiu de ce şi mi-a cerut să-i arăt palmele. Am crezut că vrea să verifice de sunt curate. Mi-a tras câteva lovituri puternice. M-a uluit mai mult surpriza, dar şi durerea provocată de muchea riglei. Nici nu mi-a explicat de ce am primit o semenea „lecţie”. Indignat am povestit acasă , iar mama care avea mare încredere în reforma învăţământului a reclamat la şcoală bătaia aplicată în contradicţie cu noul regulament. Invăţătorul a venit în clasă şi a spus – „De azi, copii, nu vă mai jucaţi cu Boris că este din sticlă şi se sparge”. Copiii au luat-o de bună, astfel că o zi , două am fost ... margnalizat. Am învăţat şi eu ce înseamnă mica perversiune a celor mari, ca şi spiritul de ... turmă. Copiii ştiau că bătaia se aplica adesea doar dintr-un capriciu al învăţătorului. Anii următori i-am făcut la altă şcoală, pe strada Antim. La orele de lectură ascultam povestiri sovietice, despre uciderea copiilor de către nemţii cotropitori. Învăţătoarea plângea, noi ne jenam de lacrimile ei, iar în fundul clasei, doi golănaşi jucau rişca pe bani.desigur, au fost prinşi , iar bătaia a fost cumplită , cel puţi ca aspect, învăţătoareai îi zburase baticul de pe cap, ea icnea şi gâfâia, dar nu s.a oprit până nu a dat în ei cu pumnii şi palmele, până când bieţii jucători au izbucnit în răcnete. A intrast directorul, învăţătoarea i-a acoperit cu lăţi,ea apreciabilă a corpului ei, nu ştiam că este şi gravidă. A fost a doua lecţie despre perversiunea adulţilor. In anii aceia aveam un unchi bine aşezat , cu fun cţie, care locuia prin zona Jdanov-Kalinin, actualmente numită, geralizant, Primăverii. Venind eu de la ştrand, am zărit cum de peste un gard atârnau cireşi coapte negre, de cădeau şi pe joc. Am culesc câteva, erau superbe, s-a apropiat un individ şi mi-a făcut semn să vin lângă el, apoi mi-a ars o vână de cauciuc sau de bou, nu ştiu, de am văzut stele verzi. „Mai vrei cireşi? Să mai vii, că te aştept”. Am vrut să-i spun numele unchiului, dar m-am oprit, cine ştie dacă unchiul ar fi aprobat gestul meu condamnabil de a mânca din cireşile altuia. Am trecut special, peste câteva zile pe acolo, toate cireşile erau pe jos, nu le culegea nimeni, iar şoferul-paznic dormea pe undeva.Piciorul meu avea o vânătaie de forma vânei de cauciuc sau de bou. Ultima bătaie am mâncat-o în liceu, de la doi profesori tineri, pe care abia îi cunoşteam.Am plecat de la şcoală ceva mai târziu, fusese un meci de fotbal, am trecut pe lângă cei doi dascăli, când o minge de fotbal a căzut ca din ceruri, a lovit balta din dreptul junilor profesori şi i-a stropit din cap pnă în picioare. Am izbucnit în rîs, fără voie, dar m-a costat mult acel râs. Dascălii au sărit la mine, eram prea aproape să pot fugi, m-a târât în curtea şcolii şi au început să-mi tragă cu mâinile şi cu picioarele, de patrcă erau hotărâţi să mă linşeze. Am ajuns acasă plin de sânge, de fapt era doar din nas, loviturile nu mă răniseră. Eram ameţit. De a doua zi a început o anchetă care a durat circa o lună. Am dat eu cel puţin cinci declaraţii, apoi colegii care nici nu fuseseră de faţă, apoi dascălii, care aveau nişte figuri de oameni martirizaţi. Unul a scăpat mai uşor, a rămas, celălat a fost mutat într-o intreprindere, am auzit că l-au numit secretar de partid. Era mai energic. Astfel, reforma învăţământului s.a rezumat la scoaterea portretului regelui, a imnului regal, la modificarea programelor, manualelor, dar bătaia a rămas ruptă din ...rai. Iar povestea cu cireşile nu era întâmplătoare, am auzit că mulţi au păţit-o, iar la demonstraţii dacă te apucau nevoile, nimeni nu-ţi permitea să ajungi în parcul Herăstrău sau Bordei, puteai să faci pe tine. Cartierul era păzit de băieţi cu vâne de cauciuc sau de bou. Naiba le ştie.


Fine del quatro tempo
Boris Marian

Noel Bernard

Personajul Noel Bernard

Pentru majoritatea celor care au ascultat de-a lungul anilor „Europa liberă”, cu teama în suflet de a nu fi „turnaţi” ( am cunoscut pe cineva, care în 1955 a făcut puşcărie pentru că a transmis, stând la o coadă pentru alimente, o informaţie de la mult hulitul post, satirizat în voie de artiştii noştri de estradă), vocea calmă şi caldă a lui Noel Bernard părea să vină dintr-o lume ireală. Dar el a existat, s-a născut la 25 februarie 1925 ( în curând va ... împlini, în absenţă, 85 de ani), a copilărit la Bucureşti, iar în 1940 a emigrat în Palestina britanică, fiind conştient de pericolele din ţara natală, supusă deja unei dictaturi, care urma să fie preluată de altă dictatură.A studiat matematica la Universitatea din Ierusalim,apoi, în 1945 se stabileşte la Londra, fiind angajat al BBC.IN anii 1954â1958 a fost redactor şi apoi director al departamentului pentru România, al 2Europei libere”, între 1959-1965 conduce oficiul de informaţii al Radio Press International, revenind la „Europe liberă”, unde îşi va încheia cariera şi viaţa, în 1981. Deşi au existat bănuieli că boala fatală i-ar fi fost provocată de acţiunea unor servicii secrete din Est, nu s-au găsit dovezi .La un an de la moartea sa, Editura Ion Dumitru de la Munchen a scos o carte - antologie a comentariilor sale, editoriale radiofonice. Virgil Ierunca i-a adus un impresionant elogiu. Noel Bernard nu s-a considerat un „fugar”, el a participat cu mintea şi sufletul la viaţa concetăţenilor din românia, se considera UN ROMÂN. Indiferent de originea etnicp, iar întrebarea – de ce fug românii din România, pusă de multe ori, în dezbateri, avea o conotaţie dureroasă. A fost unul dintre primii care a sesizat esenşa stalinistă a regimului lui Dej şi Ceauşescu, chiar dacă aceştia se prezentau ca opoziţionişti faţă de Moscova. Dintere co,laboratorii sau urmaşii săi , amintim pe Sorin Cunea,decedat în 2008, NC Munteanu, Michael Shafir, astăzi la Universitatea din Cluj, ş.a. I-a stat alături, ca soţi şi colaboratoare, Ioana Măgură, fost crainic la Bucureşti. Un nume, o carieă, un om. BORIS MARIAN